S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
întrucîtva e ceață
mi-a luat-o timpul înainte
te voi iubi necunuscuto
chiar dacă nu mă vei iubi nicicînd
(iubind-o pe ea)
2.
ce-ar fi că dacă m-ai iubi
jur împrejur mi te-aș încercui
(în zare)
3.
dintre toate fricile
tinerețile spulberă
diminețile
dintre toate nopțile
diminețile spulberă
fricile
(un fel de)
4.
cît aș vrea să știu dacă noaptea
e numai a trezirii
și ziua a dormirii
o pasăre tace doar cînd doarme
în rest
zboară
(azi)
5.
o să fie fericire
doar azi
vom mînca pîine
doar ieri
viitorul doarme
doar noaptea
copiii desenează
mereu
(urgență)
6.
aș fi dorit
să fiu fericit
dar am ales
să trăiesc
(`neața)
7.
azi mi-au tăiat gratiile
am simțit mirosul trist
al bananei
și greața
apoi o înțepătură
gratiile încă mai aveau gust
(intrarea în postul dict…)
8.
eu locuiesc într-o umbră
și mi-e somn în fiecare zi
foame mai rar
și sete
dar în general locuiesc într-o
umbră
(absolut)
9.
tu dacă mă iubești
mă-ncuie între fiare
ferește-mă de clești
mă ține-n închisoare
ofrandă adu lumii
că te-am păstrat curată
și martorii adu-mi-i
tăind din beregată
că sîngele mă doare
-un fel de niciodată-
ce dacă e noapte
nu-i pentru-ntîia dată
e orb și sete e tîrziu
mă mîngîi știu o știu
(și azi)
10.
iubita mea îți trece ziua
de parc`ar fi dintr-un alt veac
nu vîrsta ta
alcătuirea din cel veac
trecînd prin vîrful unui vîrf de ac
te face să mai dormi un veac
nimic nu-i greu
e doar un vîrf de veac
(ipostază)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Ne mutăm
Ne mutăm așa
dintr-o odaie în alta
din odaia de zi în odaia de noapte
din odaia de noapte în odaia de
musafiri
apoi în odaia de lucru
și în odaia de rugăciuni
ne mutăm așa dintr-o odaie
în alta…
din odaia de iarbă
în odaia de frunze
în odaia de rădăcini
apoi în odaia de cârtiță
în odăile șarpelui
mai ales în odăile șarpelui
ale șoarecelui cu aripi
în odăile liliacului…
din odaie-n odaie
așa ne mutăm din odaie-n odaie…
în odăile vântului…
2.
Nu posta ceea ce-ţi trece prin cap
pentru că
este periculos
de pildă opţiunile tale politice..
sau de…
preferinţele tale sentimentale
În general este periculos
să spui ceea ce-ţi trece prin cap…
pentru că nu
eşti persoană publică
şi s-ar putea să-ţi
cadă o cărămidă în cap…
3.
Cărămida
Este o idee
care şade la
întemeierea ta ca o obsesie
fără de care tu nu ai putea
fi
este ca mama
despre care nu aş putea spune nimic
este fiinţa mea efemeră
o bucată de lut cu aripi
este o
sferăăăăăăăăăăăă!
4.
după şocul primei anchete la securitate
am scăpat de spaimă
pentru că până atunci nu ştiam că spaima există
atunci am devenit cu adevărat liber
pentru că în ţeasta mea
nu putea nimeni să intre…..
ea devenise un teritoriu al libertăţii absolute
o teroare pentru cel care crezuse până atunci
că poate să intre în sufletul meu
îngrădindu-mă în teroare…
eram atât de liber încât nici eu nu ştiam
ce am să fac în clipa următoare
încotro am s-o apuc îngrozindu-mi copoii..
starea asta a persistat şi după aşa zisa revoluţie
pentru că am ştiut că am să fac întotdeauna ce vreau
pentru că nimănui nu îi pasă de celălalt
nu îi pasă de seamăn…
5.
Leuştean
Miros puternic de pământ
şi-n preajma mea poieni frumoase
şi amintirea maicii mele
mare legământ
înspre-o tămâie amiroase…
Şi un tărâm plin de alean
cu hoţi de cai şi de mirese
în care-un ireal rădvan
povestea noastră iar o ţese
Într-un mănunchi de leuştean…
6.
Atâta de frumos…
Atâta de frumos miroşi a timp
ca o gutuie iarna pusă în odaie
ca imaginea unor crizanteme galbene
în glastră ca o pâine ieşită din ţest
ca o dimineaţă
ca un trandafir rămas printre zăpezi
în curtea unei copilării mereu pierdute
atâta de frumos miroşi a timp
încît îmi este teamă că
în preajma ta nu voi îmbătrâni
niciodată.
Soţiei mele de ziua ei…
7.
Proiectivitate
Câteodată mă aflu în faţa
unui obiect pe care îl caut
şi nu-l văd
ştiu că se găseşte acolo…
periuţa mea de dinţi de pildă
pe policioara din faţa oglinzii….
ştiu că se găseşte acolo
pentru că imaginea ei îmi stăruie-n minte…
abia după un efort de voinţă
pe policioara albă din baie
apar treptat contururile
obiectului căutat proiectat
de mintea mea obsedată
de tine…
aşa şi cu fiinţa ta câteodată…
ştiu că eşti aici în camera asta
dar nu te găsesc decât pe ecranul
minţii mele obsedate
obsedate de tine
obosite de tine….
care nu te mai poate
proiecta pe cearceaful alb
din camera albă ca un
salon de spital…
stăm faţă în faţă
tu în mintea mea
eu în mintea ta
care nu ne mai pot proiecta
ca în trecut
unul în braţele altuia….
8.
Coloane
Cerul cort marea potecă
lumina haină
poverile himerele cu aripile
în preajma tâmplelor inimi
ale gândului.
privește în urmă
pretutindeni trecutul pândește
sărindu-ți în spate
și trebuie să mergi înainte cu
singurătatea fluturându-ți la gât
ca un fular de ceață
sau ca un ștreang…
ce mă uimește însă este
acest pustiu ce plutește
deasupra pădurii deasupra orașelor..
suntem coloane
ale unui templu de vânt…
9.
Drumul
Călătorule treci la pas
și cu privirea trează
prin această vale de cuvinte
respiră adânc și lipește-ți urechea
de prundișul solzos al cuvintelor
al silabelor al sunetelor
respiră adânc aerul dintre ele și
fii atent să nu zdrobești pasărea măiastră
ce va veni să-și clădească albastrul cuib
în roșiile cămări ale inimii tale…
Constanța POPESCU
Ortografia iubirii
1.
Iluzii
Am sortat câțiva saci
cu secunde tinere,
multe iluzii
din buzunarele gecii de iarnă,
mi-am pus pantofii cu toc,
ținuta de vară
cu zâmbet inclus,
rujul cel roșu,
că oricum nu se vede sub mască,
poate fi cel de anul trecut…
cine să știe dacă sunt eu,
sau o fostă…
cine mă crede că am sângele cald
și deprinderi caline,
cine mai traversează anotimpuri
să-mi spună:
bună dimineața,
ce frumoasă ești?
2.
Mamele știu tot
Mamele,
au sertare întregi cu lacrimi,
cristalizate sau evaporate în eter,
proporție de insomnii și de griji,
de pașii pe loc,
să-ți fie ție liber culoarul de zbor.
Au iubirea înmulțită,
cu „n” dureri și nevoi,
cicatrici neestompate în timp,
saci întregi nedeschiși cu povețe,
cu răspunsuri întrebărilor nepuse.
Știu tot și au uitat tot,
dacă așa,
este mai bine pentru tine.
Mai au doar ochi bolnavi,
cu vederea în interiorul inimilor
grele de dor și de gânduri,
pe buze,
rugăciuni de alungat singurătatea
și tristețea.
Mamele,
știu că au știut,
și au putut fi și rămân mereu
mame…
3.
Un semn
Cuvintele mă leagă cu mâinile la spate,
să nu mai șterg ploile, frunzele, iernile,
neașteptate daruri trimise gata împachetate,
pe chipul inocenței ascunse demult.
Vorbele mă spală de tristețe,
te chemă în josul cascadei
unde anotimpurile se sparg în sunetul ploii din noi…
Nebunia curge și oprește timpul,
îmi spală privirea de neputința
durutei cicatrici de pe chipul miresei din vis
și apa cerului mă curăță de păcate
într-un eden de poveste…
Tu mă atingi cu degete ude, din vara tandră
a așteptărilor din noi.
Nu spun nimic, doar crucea îmi luminează
intrarea în biserici mute
unde eu și tu așteptăm un semn.
4.
Zilele cu soare
Am învățat să construiesc poduri,
peste anotimpuri, peste dureri,
peste nopți și peste colecția de amintiri.
Toți suntem acționari la lucrarea celestă,
care ne obligă să trecem
cu mâna întinsă, să cuprindem bucuria
și o așternem sub pașii nesiguri,
bolnavi când se termină primăverile.
Am învățat să urc scări
prin timp…
tot mai aproape de perfect
am curățat zilele și nopțile tapetate
cu povestea din care ai lipsit…
Am întins mâna și mi-ai cuprins visul
din care se hrănește bucuria că exiști.
Tot mai aproape de cerul tău,
îmi fac așternut din zilele cu soare
care îmi vor lipsi o veșnicie…
5.
Și bucuriile se sparg în cioburi
Am învățat să ascult tăcerile
ochilor cu pleoapele plecate,
mâinilor împreunate, care așteaptă,
în carapacea fără anotimp…
e muzica interiorului în care inima,
celebrul dirijor se supune dorului.
Florile pictează diminețile în miresmele
copilăriei amprentate pe iris.
Facem pași de vals și plutirea e zbor,
înălțare, acolo unde doar gândul ajunge
și-ntinde mâna la stele,
Am învățat să aștept cu pașii cuminți,
aliniați în fața dorinței,
lipită de tine ca o ploaie de vară
timidă și tandră.
Eu mă strecor printre tristeți și am menirea
să pictez din ele poeme cu care construiesc
miracole, tulburătoare vise.
Ai văzut câte cioburi au bucuriile când se sparg
și te rănesc că ai uitat cuvintele?
6.
Zile contorizate
Au trecut zile contorizare,
niște anotimpuri în valuri,
peste tâmpla ta, peste privire,
peste părul ca o flamură fâlfăind în soartă,
peste brațele mele, peste buze și zâmbete.
Ne-au încălzit până la incandescență
și atunci ne-am topit și am curs ușor
în copii și doruri.
Am umplut pământul cu bucuria
că suntem Prometeul fiecărei zi.
Nu te-am întrebat ce ai făcut în zilele cu ploaia
ce-ți spăla privirea, tristă deseori…
Nu m-ai întrebat cum am dat toamna
de-o parte și am ales să uit treptele lipsă la scară,
am ales rampa care echilibra tăcerea și dorul.
Am ales șă alergăm prin toamnă,
desculți de griji, ca doi copii
privind în urmă piesă de teatru neterminată…
7.
Mă doare această bucurie
Mă desprind din tine,
culori curse topite în clipe
mă amestecă în anotimpul
ce bate la ușa dimineților
care-mi îmbrățișează privirea…
tot mai mică încap în acel buzunar,
în acea inimă sau mai bine
în gândul care se chinuie
să spargă visul și să meargă în alt pas.
Devin bobul cu soare care te hrănește
firul de ploaie castă,
când spăl cărările pe care
tălpile mele urcă
și nici un obstacol nu-mi îngrădește
cercul care se va închide
ca un basm cu:
„și au trăit fericiți până la moarte”!
Eu scriu povestea personajelor pictate
în tabloul anotimpurilor lente,
dintr-un film în care actorii
au devenit spectatori.
Mă doare această bucurie
Și dacă n-o păstrez, vreau s-o dăruiesc…
8.
Fabrici de fum
În fabrici de fum ardem vorbele
cu o formulă eronată,
care nu ne mai luminează nopțile
și zilele nu le acoperă.
Chimiștii noștri au vândut rețeta Fericirii
pentru o Nirvană măsluită.
Cuvintele neputincioase se miră
și nu pot traduce durerea verbelor
pe care le simți, dar nu le poți înțelege…
E împotriva iubirii
la vremea când nu mai intersectăm
motivația fumului,care ne devine haină
întoarsă pe dos,
cu dorința zborului,
ce ne vizitează visul.
9.
Sentimente înalte
Sunt călătorul fără hartă, pe cărări unde arde suferința
până ce înfloresc gunoaiele…
am ales drumuri, când mă lăsai să zbor.
Între cer și pământ sunt un gând rotund,
cât un vis, cât o viață.
Clopotele sparte, biserici cu slujba neterminată,
între mine și tine, un câmp de tăcere.
Întinde mâna cu care albești nopțile
si eu veșnic ucenic, la buchea adevărului
îi mulțumesc zilei de mâine,
care mă naște și dă cu piciorul la poartă,
sunând adunarea.
Doamne, ai inventat sentimentele înalte
iar noi ne târâm prin noroaie
și nevoi mărunte care omoară bucuria.
Te întreb: cine a inventat ziua?
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
8 Martie
Din ce se naşte visul dimineții?
Ce pântec cald aduce iar lumină?
Se spală răsăritul de vedenii
în temporalitatea rămasă anonimă!
E primul anotimp, curgând din timp,
adus în cioc de păsări călătoare,
e puiul anului, ieşit din frig,
să-şi prelungească aripile-n soare…
Şi câtă lume deghizată-n bucurie…
își cațără speranțe de granit,
şi strigă umbrelor croncănitoare:
vrem primăvară, vrem izvoare,
vrem răcoare la umbra fagilor,
vrem haine noi, de sărbătoare,
şi vrem un drept, la propriul infinit…
nu ne călcați… pasărea Phoenix în picioare…
2.
Goale îmi sunt mâinile
fără poemul tău, bătrân nevoiaș, îmbrăcat doar în iedera revărsată
din pereții igrasioși ai schitului pierdut în pădurea de frasini,
tălmăcitor al unei limbi nerostite pe care fluturii și libelulele o poartă
spre etericul unei înălțimi dincolo de crivățul iernii, culmile sufletului
ori negura dezastrelor, ai încălțat timpul în ferigile înțelesului tainic
al mantrelor pământului răscolit de zodia șarpelui, și ai unit în
hieroglife răsăritul cu amurgul, balenele cu vulturii, mâzga
deznădejdilor cu reavănul speranței, presărând cu arginții tălpilor
tale, drumul dintre nedreptate și iubire, rogu-te azi, spală cremenea
incertitudinii vremilor și din vraja cuvintelor tale deschide Poarta de
Aur pe care să intre călare pe un cal fermecat, Iertarea dintre
oameni..
3.
Doamne, câtă oboseală
adună în ea bucuria aflată la marginea lumii
când lasă în spate orizontul,
câte frumuseți se înghesuie în inima istovită
de prea multe bătăi la porțile eternității,
dornice să prindă podiumul de premiere,
și ce muzici celeste răzbat
din atingerea corzilor sufletului
înaintea ultimei împărtășanii,
ce colind poate fi mai frumos
decât clinchetul clopoțeilor
purtați de caii albi și iuți
care vestesc nașterea și renașterea
după ce vei fi murit
într-o sumedenie de clipe arse inutil
pe un pământ care
rămâne doar al făgăduinței
ah, bucurie blajină a oboselii extreme,
ești flacăra din urmă,
rug aprins,
sfârșit de timp
înaintea unui nou început de lume..
4.
Ucigași de destin
Colț de pământ colbuit de uitare,
cândva un Rai,
Adam a îmbătrânit,
moș zdrențuit,
cu ochii sprijiniți pe bolta cerească
și pe Carul cel Mare,
Cain și Abel, nefericiți frați,
ciobani mioritici prăbușiți sub hambare,
sunt istoviți
de atâta preistorie și cruzimi fără leac,
dar și de vinul cel dulce, afrodisiac,
timpul e doar așteptare,
prea fără rost,
veac după veac,
oprit azi în loc,
ca o stalactită împietrită
din care curge o lacrimă adormită,
nu-i vreme de bucium,
cocoșul dimineții e fără cioc,
cu penele târâș,
în răsăritul lipsit de lumină,
un fel de obroc,
Evdochia nu cară apă de la izvor,
ulciorul acestei lumi e spart
și e gol…
E atâta durere în toate,
în ape, în munți, în păduri,
bate vânt aspru
peste case și bătături,
o zburătăceală e zarea,
pe aici au trecut, nestânjenite,
cohorte de demoni,
ucigași de destin,
prădători ai ultimului vis
cu o sută de stele
peste puntea cu o sută de crini…
puteau fi crenguțe de liliac,
de răchiți ori finic,
pentru ei orice vine din cer
ori de pe pământ,
e nimic,
o vorbă vrea timpul să spună,
mi-ați frânt aripa,
într-o clipă a zilei de zece,
neantice stăpâniri,
și mi-ați pus pe frunte coroana de spini,
din mijlocul vostru nici visul nu se ridică,
nici versul,
doar colbul și sufletul mort
al celor de zece ori zece, o sută de crini…
ca o sârmă ghimpată
cu de zece ori zece,
o sută de spini…
Când voi fi iarăși pasăre cu aripi întregi,
întinse peste toate,
peste acești munți și peste aceste ape,
Adam și Evdochia poate își vor fi pierdut neamul
în somnul cel lung,
precum copacul își pierde ramul
cuprins de omizi,
ADN trist,
desprins din subsiorii eternelor grinzi,
risipit în văzduh,
în hohotul de durere al Maicii Eterne,
al Sfântului Duh.
Lecția de zbor
1.
Războiul orbilor
Ne ucidem cu sânge
rece în ciuda faptului că
suntem conștienți că vom
sfârși cu toții în aceeași groapă
comună a istoriei. Suntem victime
ale propriilor noastre dorințe
și slăbiciuni, orbi în fața victoriilor
ce trăiesc în fața noastră, avizi
după bătălii îndepărtate care
par că ne-ar aduce o glorie mai mare.
La sfârșit, cu toții pierdem,
nostalgici după ce-am avut
și n-am știut să ținem, nostalgici
după noi, cei ce am fost,
cândva senini, cândva mai
sclipitori în a noastră
naivă nebunie.
2.
Joc pustiu
Rupe-ți un pic din timpul
pe care-l pierzi fugărind
iluzii și deschide-ți larg
ochii în fața ta, aproape.
Privește-ți viața ca prin
microscop, observă culorile
fragilității care se dezvăluie
în jurul tău și uită că ai trăit
până acum, că ai știut și
altă cale dincolo de clipa
pe care o respiri acum.
O să vezi un univers întreg
de miracole la distanța
unei atingeri de braț, la
suprafața unui obraz
al cărei netezimi ai uitat
să-l mai observi, de-a cărei
bucurie ai încetat să te
mai minunezi. Cum ar fi dacă
într-o zi ar dispărea totul,
spulberat de propria ta
orbire, de propriul tău
orgoliu, de a ta împietrire?
Cum ar fi dacă ultimul
lucru pe care l-ai auzi
ar fi inima ta bătând în
deșert?
3.
Alb
Te strânge în tăcere
îmbrățişat
mică şi obscură
camera ta.
Ridici privirea,
o arunci
printr-un ochi
de geam
sau de sticlă
înghesuit
incomod,
dar necesar.
E al tău,
al lumii?
Nu ştii
de ce
şi unde
te uiți.
E orbitor de alb
afară
şi sub penița ta,
atât de alb
încât ai vrea
să laşi o urmă,
o pată,
un semn,
să calci în picioare
atâta neînceput
ce sfidează.
Totuşi
ochiul tău nu lasă
lumina plină
înăuntru.
Rămâne goală
camera,
hârtia,
ceaşca.
Rămâne gol
trupul
dezvelit de ceea ce porți
afară,
sub ochii lor.
Te strânge în tăcere
albul.
4.
Cunoaștere-re-cunoștință
Recunoștință
să fie
oare prea mult spus?
În sine
nu.
Recunosc
și parcă nu mai recunosc
în parte.
Întregul
însă
este devenire
și pentru de
venire
și des
prindere
simt mulțumire.
E bine
să afli
și ce nu e bine
să vrei.
De ce nu ai defini
prin negare?
Întunericul este
absența.
Luminii.
Lumina rațiunii
se naște
din păcat.
Din păcate.
Mulțumesc
pentru
Iluminare.
5.
Grafic
Corpuri încremenite,
nenumărate fragmente.
Dar eu vreau
Întregul.
Duh, piatră și carne,
zvâcnire și liniște
mântuitoare.
Pot fi
și nu pot fi.
Pot fi ei
sau pot fi
eu.
Poți fi
tu?
Jocuri ierarhice
pe socluri sau pe umeri,
bloc de marmură
albă
cu reliefuri
latente
ce se închid
sau explodează
și se înalță
mereu.
Căutarea continuă
a formei,
înțelegerea raportului
dintre plin și gol.
Completare.
Care este limita
când tinzi la infinit?
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Să pierzi ceea ce nu a fost niciodată al tău,
ca morile vîntul – deplina înţelegere a morţii.
Sufletul pleacă şi nu se mai întoarce
asemeni păsării căreia copiii i-au stricat cuibul
într-un joc vinovat de propria-i puritate.
Tu mori ca să înţelegi. Cum soarele răsare
pentru a acoperi ochiul orb
din spatele său. O amintire îţi pare viaţa,
un vis trăit înainte de a-l visa,
totuşi necunoscut.
Cîtă armonie între aici şi dincolo!
Ca între palmele lui Dumnezeu.
2.
***
Doarme toboşarul.
Te apleci şi atingi uşor,
cu buzele, faţa tobei
– ea tresare
ca mărunţişul
în palma cerşetorului –
Eu, cel din lăuntru,
bat cu mîinile şi picioarele,
scos din minţi de atîta linişte
dar nu mă aude nimeni.
Unde pleci?
Rupe o creangă
şi loveşte toba
– hai, loveşte-o!
Să se rătăcească
sunetul în aer
ca un cuţit.
3.
***
Sînt aici. Strîng în braţe – a cîta oară? –
carnea albă şi dulce a singurătăţii.
Puţin nebun, puţin fericit, aştept să nu vii,
femeie, amestec ciudat de iubire şi neputinţă.
Cine mi-a pus pe masă o lumînare
şi-n loc de flacără părul tău despletit în sus?
Îţi aminteşti? Eram singuri, ochii tăi
căutau înţeles în întunericul altei oglinzi.
Am spart-o.
Acum iei fiecare ciob în parte, te priveşti în el
şi rîzi şi rîzi şi rîzi – rîsul te dă de gol
precum ticăitul un ceas furat.
Eu sînt aici. Zilele mele sclipesc în soare,
scurt, ca ferestrele unui tren ce înconjoară,
în mare viteză, pămîntul.
Într-o zi am să mor.
De durere, mama o să îşi uite numele de fată.
4.
***
femeie minune ioană pe rug îngheţat
mă rog la tine te privesc
seara din haine iese întotdeauna
un trup vinovat că a minţit
că a făcut dragoste. cine eşti tu?
un christ cu mîinile la ochi
o energie nedescoperită încă?
uneori am sentimentul că nici nu exişti
eşti doar o imagine tristă între palmele mele
mă joc cu tine te aşez mereu în alt loc
dispari iar eu te caut înnebunit
toată noaptea
un greier îşi cîntă durerea pînă se face alb
dimineaţa te regăsesc pe malul apei
plîngînd cu părul
răsucit după cap ca o virgulă
priveşti cerul:
sufletul lucrurilor mari
se cuibăreşte în sufletul lucrurilor mici
hai să ne închipuim că lumea e mică,
atît de mică încît o putem ascunde în ureche
auzi? – un ţipăt de om e în ceas.
5.
* * *
astăzi pleci singur pe un altfel de drum
îți vei fi și slugă și stăpîn poartă-te
cu tine însuți nici tiranic nici prea blînd
astfel încît la sfîrșitul călătoriei să
poți deosebi înăluntru-ți victima de călău
dar mai ales nu-ți fie teamă
cînd vei simți pe glezne
lanțuri ușoare ca mîngîierile
pășește lin să nu le rupi
ele sunt lucrate cu migală
anume pentru tine de însuși
bijutierul lui Dumnezeu
6.
***
Eu sînt păpuşarul
care îşi pierde brusc îndemînarea
cînd e pus să joace
spectacolul propriei sale vieţi.
Nu ştiu nimic despre mine
decît că pot face păpuşile
să pară vii. Atît de vii încît,
uneori, aud cum le bat inimile.
Atunci, rămîn cu ele
zile şi nopţi hipnotizat
ca un sălbatic în magazinul de ceasuri.
Stingeţi lumina, stingeţi lumina,
plecaţi, nu mă întrebaţi nimic,
vă rog. Cuvintele au pentru mine
fragilitatea baloanelor de săpun.
Sînt păpuşarul fără chip,
nu mă căutaţi în culise.
În loc de flori, trimiteţi-mi
păpuşile cu care voi
aţi uitat să vă jucaţi.
7.
Altă prostioară
Iubita mea e serioasă.
Ea cîntă în corul oraşului.
Seara, după ce pleacă la repetiţii, eu, afonul,
mă duc la crîşma din cartier
-cleioasă ca o ureche muzicală nespălată-
şi scriu poezii de dragoste
pentru cine se nimereşte.
Îmi iubesc femeia, dar asta
nu mă împiedică să-i fiu (ne)credincios
ca un cîine. Şi, slavă cerului,
ocazii se ivesc destule chiar şi pentru un poet
(ne)talentat cum sînt eu. Dar ce nu poţi obţine
acolo, la crîşmă, în schimbul unui manuscris
făcut pe genunchi?
O votcă, o jartea, o clanţă sau măcar
o giugiuleală păsărească de ziua a opta…
Uite, aşa îmi petrec eu timpul pînă către
miezul nopţii, cînd mă întorc acasă cu puiul
de căţea al vinovăţiei scîncindu-mi
în buzunarul de la piept.
La ora aceea, iubita mea doarme dusă,
mă strecor tiptil în pat, mă lipesc
de şoldul ei îngheţat ca o banchiză.
Şi, ca întotdeauna înainte de culcare,
îmi fac cruce şi îi mulţumesc lui Dumnezeu
că nu mi-a dat voce.
Altfel, aş fi cîntat şi eu în corul oraşului.
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
Un vis urît de-acum 40 de ani.
Înregistrare în gol
Ceva dureros de concret se petrecuse. Nu mințise
ultimul foc, ultimul strigăt ce explodase în piept.
Reportajul putea să înceapă. Soarele definitiv asfințise.
În privirile morților pîlpîiau lumînările păpădiilor, drept.
Întîmplarea, atît, făcuse să rămîi cel mai viu.
Doar un timp, nu mai mult. O zăpadă fierbinte pornise a cerne.
Reportofonul vorbea singur pe umăr. Peste ultimul tău interviu,
se-nvălmășeau regretele lumii, eterne.
Semăna, semăna foarte bine cu-o pace,
pustiul aterizat pe terminațiile nervoase la fix.
Mii de ani, de-acum, orice-ai spune și-ai face,
în clapeta buzunarului va rămîne întipărit zadarnicul pix.
Diminețile oarbe, fără stele pe cer faptul serii,
cu batista la gură te vor găsi prin ruinele vechiului teatru.
Un reportaj poate, totuși, vei scrie. Despre enzime și minunate
bacterii,
ori despre arsurile ierbii, de gradul patru.
2.
Poezia în vreme de molimă
Prea reali spre-a mai desăvîrși
un chip al vindecărilor deplin,
de la o vreme, nu ne mai suportă nicio oglindă.
Trecem prin rana tardivei utopii
și-abia în viață dacă ne mai țin,
capsulele de maci și insurecția omizilor în grindă.
Strînse cu ușa, zilele-s egale.
Mărșăluind prin munți, zăpada de tristețe suferindă,
rostogolește soarele indiferent la vale,
spre nu se știe ce și cum, spre nicăieri.
Ei, da, ai mai putea măcar să speri,
că cineva, într-un tîrziu, va scrie o erată,
dar agățat de tivul atît de-naltei seri,
se-aude corbul care spune: NICIODATĂ!
3.
Trenul fantomă
Călătoresc la clasa doua printre fantasmele căzute din albume
şi garnitura, culmea, nu opreşte-n staţii,
dar şi aşa, în goana trenului, din ceaţa zărilor postume,
primesc chemări la judecată şi somaţii.
Se-aude în compartiment concert din muzică de Bach;
lumina gazului aruncă umbra călătorilor de-a lungul şi de-a latul
şi vine vorba de falimentele din vechiul crah –
în ochii lor citesc că eu sînt vinovatul.
La curbe, pămîntul într-o rînă mi se lasă..
Privesc la pozele cu-n felinar şi-un car cu boi.
Din lîncedă, se face atmosfera grea şi nămoloasă –
simt c-am pierdut în ochii lor şi ultimul război.
Pămîntului, în mine, tot i se-nclină axa.
Îmi stă pe umeri haina agăţată-n oase.
Cu voce gravă mă bănuieşte vecina mea, Sintaxa,
de legături cu fraza, zice ea, periculoase.
Eu tac. Din clipă-n clipă mă aştept
la o pedeapsă poate capitală.
Îmi ciocăne cu degete-ngheţate tovarăşii de drum în piept,
dar nimeresc peste o încăpere evacuată, goală.
Sînt cam de-un secol şi ceva pe drum.
N-are orar, nici staţii, trenul meu fantomă.
Să sar din el mi-e teamă, să mă ridic n-am cum.
Privesc şi-atît. Afară e un timp intrat în comă.
4.
Rondul de noapte cu Penelopa
Oraşul clocea ouă în cuiburi de nori. Lovit de insolaţie,
măcelarul exotic vindea carne de papagal.
Musca-n lapte făcea zicalei ventilaţie.
Zîmbeau complice iubirile-nşelate-n mod egal.
Şi eu mă rătăcisem printre toţi,
strigat de precupeaţa care dădea cu cărţile de drept civil pasenţe.
Mă suspecta de gîlci, de vise şi-ndoială ca pe hoţi,
zicînd că-mi curg în vene munţi de delincvenţe.
Dar cum aş fi putut să recunosc,
c-am biciuit cu flori secretele intrări ale cetăţii,
că-n tomberoane, pe cadavre, am aruncat grenadele cu mosc
şi-am tras cu praştii în strabismul somităţii?
Tîrziu, tiveam cu monograme cămăşile de noapte.
În sacii de dormit strîngeam beţivi şi fluturi.
Creşteau pe turnul primăriei dinţi de lapte
şi-n mine nerăbdarea lungilor săruturi,
căci aşteptam narcotizat, ca pe-un blestem,
să mă-ntîlnesc pe-ascuns cu Penelopa.
Printre patrule, mergeam pe întuneric, la gară, să vedem,
cum flutură pe şine, cu degete de aer şi lumină, Europa!
5.
Nebunul orașului
Nebunul oraşului
pune preţuri maximale în pieţe;
cu grenade din flori aruncă în aer coşurile de gunoi;
înjură primarul, noul şi vechiul regim.
Cum i-au trecut minţile, anii,
stînd de vorbă cu stîlpii de telegraf, cu pereţii, castanii,
nu ştim…
Însă el a rezolvat diferendul Bîstroe,
într-o noapte pe cînd, respectuos,
cerea gardianului voie
să zugrăvească Luna cu var,
pe trotuar să deseneze stropi de ploaie,
vapoarele-n larg plutind cu pavilioanele jos
iar înspre dimineaţă să lanseze la apă tramvaie.
Mulţi cred că în ziua cînd a strigat
premierului în ureche: Te du!
a făcut-o de oaie…
Eu, nu!
De cîte ori cere un loc de pus capul,
funcţionarul îi spune: mai va!
dar lui nu-i scapără din pupile nici lacrimi, nici săbii.
Pe trepte aşezat, mănîncă din ziare mototolite halva
şi-n preajma sa e puzderie de copii şi de vrăbii…
Cînd va fi să fie,
ca el aş vrea să înnebunesc
de frumos.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
O scufundare
În ochii tăi adânci
e o mare
în care trăiesc
viețuitoare de aur și de argint,
un fel de pisici
unduitoare
pe care
nu mă mai satur să le alint.
2.
Cu ochii spre cer
Uite, tu să stai aici.
Eu acum îți ating trupul cu mâna.
Înghite-ţi cuvântul,
nu spune,
poftim cununa!
Acum stăm bine.
Poftim podoabe!
Auzi liniştea peste noi
straturi, straturi,
cum cade?
Atinge-mi trupul cu mâna.
Eu am să îţi iau durerea
să o duc mai departe.
Înghite-ţi cuvântul,
nu spune!
Uite cum trec peste noi: Pământ, Lună, Marte.
3.
Adună-mă
Adună-mă cu buzele nopţii şi cu vorbele ei
şi apoi
calculează-te pe tine până la doi,
spunea femeia așezându-se peste somnul
meu.
Tocmai expir
al doilea număr,
deschide gura să cresc în tine
ramură de trandafir
înlăuntrul altei ramuri de trandafir,
spunea ea.
Desfă-ţi somnul în nesfârșite fășii de mătase
şi catifea
în care să mă prind ca într-o plasă de peşte.
Cu mine de vânt
recalculează-te.
Ah, am strigat înmugurind prin somn
de parcă ceream ajutor,
aud cifra 2 din cifra 1 cum se rupe şi creste
în trupul meu de pământ
pe o margine abruptă de nor.
4.
Măr alergând
Alergam imperfect
prin inima dulce a tinereții
şi gesticulam prostește
prin aer
căutând un zâmbet de fată.
Respiram atât de adânc
încât făceam pe alocuri rană pe pleură.
Ziua prin care treceam
o culegeam direct cu nările
ca pe un
sirop de zmeură.
Treceam prin lume
ascuțit ca o sabie,
inima pânză,trupul corabie.
Duelist duelam duelul dual
eu şi restul opus,
din mișcări succesive
lăsam în urmă statuete de efort de opal,
soarele era mereu în amiază,
sus.
Curgea pe mine apa șiroaie
deosebit de fertil,
alergam cu senzația de câmp şi de ploaie,
un măr de copil.
5.
La observatorul multelor stele
Era noapte și mă uitam la stele
prin chiar ochiul stâng
al iubitei mele.
Zic, ce limpede se vede prin clarul ochiului tău
cerul şi luna,
multele stele,
parca as fi într-un observator
instalat în atmosferă
în interiorul unei nacele.
Nu știu de ce îmi era așa dor
de iubita care era chiar lângă mine…
Am zis atunci hotărât: aici în observator
am sa te cos de coastele mele
bine, bine, bine.
Am scos de la piept
un ac făcut din rază de lună
şi în lumina fermecată a nopții,
chiar printr-o stea,
am început să cos împreuna
inima ei
de inima mea.
6.
Iubita pe nor
Era pe la apus
iar eu eram atât de îndrăgostit
că am apucat râul în brațe,
l-am pus
vertical
si i-am spus:
Tu ai să curgi de acum încolo
dinspre pământ înspre cer
pentru că acolo, pe un nor, doarme iubita mea,
vei izvorî din sângele meu artezian
si te vei face curcubeu pe obrazul ei de catifea.
Toţi pestii din tine se vor face diamante
si rubine înotătoare,
coliere, brățări şi inele.
Din plante
vei face mângâieri unduitoare,
iar din valuri o vei legăna ca pe un copil
printre stele.
Curentul tău lin o va plimba
prin paradis,
sângele meu, amestecat cu nori
şi iarbă şi flori
îi va pulsa la tâmple vis după vis.
7.
Patia
Pe o pernă de cărbune
se culcă inima mea
răsuflând greu pe gura aortei
sângele gros.
Moale ea se întinde pe salteaua de os
a spinării.
Împletind panglici negre
infirmiere nebune
îi cântă melodii de prisos.
Facebook
WhatsApp
TikTok
