DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

mă îmbătam
și ziceam că
iarna e o iluzie
că verdele e doar
un mucegai
de jur împrejur
niște îngeri râdeau
(orbitorb)

 

2.

iar după ce te-am adormit
deschis-am ușa
și fugit-am pe fereastră
(amețitorb)

 

3.

 

îmi spui că trebuie
să te mai naști o dată
de parcă întâia nu era de-ajuns
dar ce vei face dup’a doua
dacă întâia nu te-a mai atins
(în gând urare)

 

4.

 

într-o zi
va trece un zid
printre noi
iar noi vom intra
din ce in ce mai senini
în el
(schimb)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Eu cu pasul singuratic

 

1.

 

Regresie 1

 

Stau la două blocuri distanţă

de Lykeion

 

de vreo două zile un tip ce-şi zice Aristot

îi tot dă târcoale şi nu-i vine să creadă

 

nu este acesta, nu este acesta

şopteşte obsedant

 

din blocul de peste drum

Platon îşi râde în barbă…

şi când îi spuneam eu că

tot Academia-i mai bună,

iată că s-a ales praful de toate…

 

bombănesc cei doi bătrâni

rătăciţi peste timp în al treilea mileniu,

fără să bage de seamă

că de undeva din înalt

Socrate caută cu disperare

butoiul lui Diogene

pentru a-şi bea liniştit dezamăgirea…

 

în timp ce lumânările stele

veghează la moartea lumii acesteia…

 

2.

 

Poezie simpla

 

MAMA

 

Mama m-a învățat când

tânăr eram să tai cartofii

pentru prăjit, să-mi cârpesc

singur ciorapii și cum să cos

un nasture la cămașă…

cum să fac mămăliga și cum să

pregătesc aluatul pentru cozonacii

de Paște… 

cum să dau binețe tuturor

privindu-i fără teamă în ochi….

 

Astăzi mama mă învață cum să nu-mi

fie frică de moartea mea și a ei

dacă i-am ascultat toate povețele

care până la urmă veneau de la

Dumnezeu…

 

3.

 

Din amintire, intr-o miercuri pe inserare 

pe 16 februarie ‘ 77 se pare…

 

Taie-mi mâinile

Și-mi voi transplanta

O pereche de aripi…

 

Suspect și stupefiat

Mă vei privi încercând să ghicești

Ce sunt cine sunt cu ce mă ocup…

 

Cum nu mă cunoști

Voi striga privind cu tristețe

Oarba țeavă îndreptată spre mine…

Înțelegând comicul situației apoi

Și spaima ta atât de naturală

Voi fâlfâi din aripile-mi moi

Sinucigându-mă in joacă…

În sticla cu cerneală…

 

4.

 

Drăgănesciana

 

Sunt tânăr Doamne

sunt la început

și-au început să-mi

cadă dinții

de lapte

covăsit

un Yorick Doamne 

ațipit…

 

Constanța  POPESCU

 

Ortografia iubirii

 

1.

 

Infinitul pe bucăți

 

Am strâns vocalele

și cu verbele ajutătoare

pictez icoane sfinților obosiți,

să ne atingă tăcerea din suflete,

unde tristețea de cinci stele

umple candele până la ziuă.

Noi, trecători prin soartă,

topim inutil lumânările

viselor de taină

și nu va mai curge ceara 

să ne încălzească gândul.

Nu suntem doi în oglindă,

ci doar suportul

celui ce  nu ajunge la lumină…

Între infinit și durere,

iubirea curăță cărările

înțelenite și suportă

costurile

plătite cu viață…

 

2.

 

Se cântă rock

 

Aș vrea să mă cauți uneori,

să mă întrebi dacă mi-e bine,

 cum mă prind zorile cu fricile 

în gene și gândul năvălind spre tine.

Să mă întrebi de rochia cu volane,

unde ascunsesem grijile, ce de la poartă se vedeau…

de sărbători, să mă întrebi, 

dacă mai servesc salata mea de dor,

cu vise garnisită, 

dacă am mai primit  trandafiri,

fără să fi cerut o îmbrățișare la pachet…

Și să vorbim nimicuri blânde,

ce ne ocupă viața, 

să pot trece pragul cu îngăduință

și să rostesc refrenul  care mă ține încă vie:

îmi e bine, încă foarte bine…

La radio se cântă Rock…

și nimeni nu ascultă.

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

1.

Luminosul meu Jupiter,

ești trudit,
ai colindat cerurile în căutarea
frumosului și atâtor răsărituri,
ți-ai spălat fața cu laptele fecioarelor
însămânțate de gândul tău rodnic,
ai răscolit începuturile lumii
și te-ai prosternat zeului Amon-Ra,
dublă lumină,
cu care ai cercetat abisurile,
limitele, umbrele,
acum așează-ți obrazul
pe covorul nopților mele,
între flori parfumate
eternitatea sânilor mei adormitori,
răsădiți din lut,
cuprinde-mi mijlocul cu tandrețea ta,
din brațul tău stâng va crește o aripă
ca o mângâiere peste întreaga lume…

 

2.

 

Bună ziua, Alteță

Bună ziua, Alteță!
V-am căutat în toate drumurile mele
fără capăt,
în școli, spitale și biserici,
și v-am găsit într-o Duminică de iarnă
fără zăpezi,
așteptând pe un peron pustiu
călătorul din mine,
față către față,
inimă către inimă,
să intersectăm conștiințe
în exodul
spre Muntele cel Înalt,
ce minunată epifanie,
și chiar dacă e vis,
e revelație

 

Erica  OPREA  

Lecția de zbor

 

1.

 

Drept 

 

Strecoară printre gândurile
repezi un stâlp solid de lemn,
să-ți fie sprijin atunci când tot în jurul
tău are să-ți pară prăbușit.

 

Structura minții tale să-ți fie
țesătură în care viața să-ți
îmbraci, în care tu, ușor ca
o zi de joacă, să te lași purtat

 

dincolo de ale umanității
slăbiciuni. Recucerește-ți
propria existență, Om, căci
nici un chip al puterii nu e-n
stare să-ți întunece visarea

 

și nicio furtună nu-ți va
stinge apriga văpaie. Ești
aici și, cât vei fi, pe al
dreptății altar îți vei servi virtutea.

 

2.

 

Risipă

 

Nu voi mai îngroșa
rândurile nebunilor
cu hrană pentru
vise și
tăceri plăpânde.

Iluzii cu
siaj de stâncă
voi irosi,
cuvinte de marmură
grele
voi ciopli spre năruire

înspre capătul
puterilor îmi voi
așterne
un refugiu cu gust
de crez.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

între mine şi Dumnezeu –

albul primejdios al hîrtiei,

martorul care a jurat strîmb

 

gîndul morţii –

mai neliniştitor

decît un pian transparent

 

scriu

ouăle se răcesc în păsări.

 

2.

 

***

O broască vie

în gura şarpelui mort

– dragostea mea.

Momeşte-o tu să iasă dacă poţi,

arunc-o înapoi în baltă

şi vei vedea cum,

de atîta fericire, ea îţi va scrie numele,

cu valuri albe, pe întinderea apei.

Femeie, întreaga noapte am căutat

o literă în părul tău

şi el mi s-a fărîmiţat între degete –

pămînt uscat.

Acum e linişte. Aprindem focuri la miazăzi,

jocul infidel al umbrelor te înspăimîntă.

Vrei să te ascunzi. Nu-ţi fie teamă.

Dumnezeu se va preface

că uită în urma lui

o fereastră deschisă.

 

3.

 

* * *

femeia care te iubește privește în jos parcă 

îngropat acolo ar fi un ciob de oglindă 

cu chipul tău în el se tot chinuie să îl scoată 

să îl fărîmițeze pînă îl preschimbă iar în nisip 

pentru ea nu ai înfățișare doar suflet 

femeia care te iubește cu adevărat te duce

într-o călătorie la capătul căreia chiar dacă mori

ești fericit seara după ce îți dă să bei 

otrava dulce a îndoielii stinge lumina

să alungați pe îndelete diavolul dintre voi

ea știe că nu exiști decît în mintea ei ca o pasăre 

albă în plin război doar femeia care te iubește

te poate face să zbori mereu în bătaia 

unei puști cu gloanțe de catifea

 

4.

 

* * *

Ea scrie pe nisip 

dinspre uscat înspre mare. 

El citeşte cu degetele,

pînă dincolo de 

memoria apei.

 

Orbecăie după fiecare literă

ca după ultima firimitură de pîine.

 

Pe plajă, 

o cutie poştală –

înlăuntrul ei

ţipă o virgulă.

 

Ea scrie mai departe, fără milă, 

El o urmează, silabiseşte: 

peşti alge bărci scufundate. 

Nu se poate opri,

i se zăreşte creştetul

sau e doar umbra lunii

plutind peste valuri?

Nimeni nu ştie.

 

În curînd, vîntul

va închide cartea!