S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
din cînd în cînd
dumnezeu tace
(și dumnezeu
din cînd în cînd tace)
2.
din cînd în cum
va fi un soi de iarnă
o apocaliptică uitare
și geamuri cît de cît murdare
se vor uita la tine
tot mai rare
(și ne uităm la cum uităm)
3.
am aer cît să te mai pot
răsufla
o dată
(miercurijoilunietc)
4.
era atît de puțin timp
între noi
și nici lumina nu știa vorbi
(mîine)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Bine că eşti şi te bucuri de viaţă
în fiecare dimineaţă
bine că eşti omule
şi că încă mai simţi
şi că nu mai eşti
ieșit din minţi…
2.
Totul este în ceaţă
o mare confuzie ne guvernează
valorile morale nu există
încrederea este la pământ
nimic nu mai este sfânt
bănuiala este generală
deşi încerci să nu greşeşti
să te înscrii în legile omeneşti
de ce nu chiar în cele dumnezeieşti
dar totuşi eşti inculpat
cu deget mincinos arătat
nu ştii ce să mai faci
să scapi de nebunie şi draci…
dragilor fiţi cuminţi
rândurile astea sunt doar
o ieşire din minţi…..
3.
Istoria contemporană
o mare eroare
o mare calamitate
spre care ne îndreptăm
cu seninătate
Armaghedon ne înseamnă
evul mediu
al atomicei ierni….
către hăul modern către stix
salvaţi doar prin ardere
de tot
de Phoenix…
Constanța POPESCU
Ortografia iubirii
1.
Tăcere prin oasele mele
E frig în mine mamă
nici astăzi primăvara n-a ajuns,
o iarnă întreagă
mi-a albit cuvântul așteptînd cireșii,
să-mi aprindă dimineți.
E tristă lumea lângă mine,
singuri străbatem cel mai strîmt
culoar de viață.
Nici tu nu l-ai avut în plan…
Încerc un zîmbet printre lacrimile grele,
n-are nici o legătură
cu frumusețea femeilor,
cu vorbele de dragoste,
ci doar cu lumina peste mirarea
că somnul tot mai des, are mirosul
laptelui de mamă, în nopțile
barbare, neputințe de resemnate bucurii…
Sărbătorile au tras grilajul, cheia
ascunsă-ntr-un sertar cu dimineți,
tăcerea care trece prin oasele mele,
eu aștept să-mi îmbrățișezi
secundele rămase
și să ne amestecăm trupurile,
din puținul
cu așteptări bătrâne…
care nu îmbătrânesc.
2
Bucurii de spălat clipa
Mama mă ținuse strâns la piept,
cu puterea ei de mamă,
îmi spăla toate neliniștile,
îmi sorta visele pe anotimpuri,
oprindu-se la cele mai năstrușnice,
gânduri necontrolate…
curăța crevata de neliniști,
încurajând zborul promis.
Te-ai grăbit mamă să-mi dai drumul,
nu învățasem toți pașii,
iar acum improvizez,
cum făceam când nu-mi învățasem lecția.
Sunt acum eu, o mamă improvizată…
Cuvintele nu mai așteaptă,
prietenii mei sunt cei din scrisorile
legate cu fundiță, pe anotimpuri
și doruri, pe bucurii neonorate.
Acopăr neliniștea cu zâmbete desenate,
înghesui tristețea în tomberonul
zilelor moarte și-l scot la licitație,
poate mai găsesc
bucurii de spălat clipele…
3.
Promisiuni onorate
Anotimp cu muchii ascuțite,
opusul rotundului din mine,
tot mai mic, până la punct,
acoperit cu zăpada anevoios
de tânără și rece
ca o iubire de după,
toamnă, cu belșug
și promisiuni onorate,
cât de târziu am putut.
Sunt într-un joc cu ecuația
amintirilor în genunchi,
mă rog să se facă liniște
între cuvinte,
doar așa ne ascultăm inimile,
ne mai putem privi ochii,
aburind oglinzile…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Iată,
pelerinul etern în căutarea colțului de pace,
iată, mi-am zis,
gândul senin ca nemărginirea albastră,
azvârlit peste lumea care nu-și mai poate aminti,
nu-și mai poate aminti despre propriile
suveniruri,
despre starea de frenezie cu care mintea și sufletul se transformă în material explozibil,
despre fețele fraternizate,
fețele întunecate
și fețele încărcate de lumină
din ultimele mii de ani,
din ultima sută…
mereu aceleași fețe,
el se întreabă dacă poate fi numit Om
cel ce aruncă cu proiectile
spre inorogii care zâmbesc,
el se întreabă de ce lumea nu-și mai poate aminti,
nu-și mai poate aminti de spectacolul ultimelor explozii,
Hiroshima și Nagasaki,
de starea de sete, de foame și de femeile nebune cu ochii goi,
nu-și mai poate aminti de turnurile prăbușite
și de pasărea cu ciocul de oțel,
de urgia de ieri și de mâine,
de fiecare colț de stradă și fiecare autobuz al morții,
puțini au avut curajul să înfrunte isteria ultimului Babilon,
puțini sunt cei care își amintesc de Codul lui Hammurapi, sau de Tabla Celor Zece Porunci,
și mai puțini cei care scriu în piatră, în piatră!
despre grădinile parfumate
rodind de râsul îndrăgostiților
și despre numele copilului purtat în pântec…
2.
Pe albia râului
Pe albia acelui râu, cu pietre tocite și albe,
pe albia acelui râu trecea, precum o lebădă neagră, barca lui Charon,
iar eu le-am spus prietenilor mei,
le-am spus,
să nu încerce să înfrunte anii aceia doi,
anii în care eternitatea este ieftină
iar certitudinile au nevoie de cripte,
să nu pășească prin râul Acheron
cu picioarele goale,
le-am spus,
aveau nevoie de puține cuvinte,
de florile Paradisului
și de pelerinii aflați la colț de stradă,
aveau nevoie de târgul cu blănuri de lup
și de talismanul colților albi,
aveau nevoie de zilele și nopțile amneziei, aveau nevoie să nu își coloreze fața în ceața prezentului,
dar s-au năpustit peste peretele acvariului
și l-au spart,
l-au spart cu durerea care înjunghie…
l-au spart cu furia incertitudinii,
revărsând algele pereților de sticlă peste pietrele albe și mute…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Mai suntem
Nu mai suntem
noi, suntem ei,
eu și câțiva
alți eu.
Ne-am pierdut
atât de
departe unul
de celălalt, încât nici
nu mai știm
în ce să măsurăm
distanțele. Să fie
cuvinte sau aspre
contradicții, ochi
închiși sau buze
care nu se vor
amuțite?
−Nu te apropia,
îmi faci rău, cum
îndrăznești
să pășești prea
aproape, pielea
să ți-o lipești
de a mea?
Mai știm oare
să rostim și
alte vorbe? Să fim
cu toții noi
în fragilitatea,
în neștiința
noastră, în umana
limitare care
ne e religie?
−Apropie-te, pășește
către mine,
chiar dacă e,
poate, ultimul
lucru pe care
îl vom ține minte.
2.
Rezerve
Ce ne-a rămas nu
are nevoie de definiții
sau etichete puse
pe borcane etanșe,
pur și simplu este
și asta e de ajuns.
N-ar avea rost să încerc
să disting gusturi sau
culori, texturi sau densități
în masa asta întinsă
între noi, pe care nicio
rețetă iscusită n-ar
putea-o repeta. Să nu
crezi că poți numi
vreun ingredient
fără să riști
să strici esența
care leagă vâscozitatea
intelectuală pe care
o împărțim. Las-o
așa, nu cred
că e nevoie de mai mult.
Savurează aroma fără
să-ți propui să notezi
vreun secret. Orice
strădanie destramă
fragilitatea.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
rostogolesc
pe străzi
cercul copilăriei
el se face
tot mai mic
într-o zi
nu va mai putea
să mă cuprindă
2.
* * *
zadarnic te chinui ieșirea din tine însuți e o alergare pe
circumferința cercului așa cum în cele din urmă
cuiele s-au întors în palma fierarului păsările în
bănuțul din ou numele în apa botezului hai
toarnă-ți un pahar cu vin iar de îți va părea acru
gîndește-te la cel ce însetează în ocna de sare
a propriei inimi ce-i viața o femeie capricioasă
ce-și ascunde amanții în dulapuri transparente
încuindu-i acolo pentru totdeauna ca-n niște loje
de lux ale morții oferindu-le zilnic
alte și alte spectacole unde fiecare se va regăsi
în chip de personaj principal
ducîndu-și pe tavă
propriul cap
3.
* * *
privesc pe fereastră
locul de joacă
din fața blocului
și mă întristez
în inocența lui
un copil
cară cu basculanta
de jucărie
pămîntul care
în cele din urmă
îl va acoperi
4.
***
Stele închipuite pe cer. Lumina lor are
indiferenţa nobilă a băutorilor de absint,
dimineaţa. Întuneric de cinema, de groapă fără mort,
de timp trecut, pe furiş, în celălalt.
Linişte, cuvîntul e în afara mea:
eu nici nu ating mîna cu care scriu.
O limbă loveşte exteriorul clopotului,
voluptuos,
se pierde bărbatul în femeie
ca apa în pămînt după o secetă lungă.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Război
În noi
acum e război.
Unii
o să ne dezbrăcăm de viață
ca de ultima uniformă
și o să murim prin grâu,
tineri și goi.
Alții o să trăim
bătrâni,
vieți postume.
O să bâjbâim pe la uși și la geamuri
să nimerim, din nou,
intrarea în lume.
Facebook
WhatsApp
TikTok
