DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

 

cum plîngi

cumva aerul cade

scărîmb

(degustătorul de lacrimi)

 

2.

 

uneori cineva

sau altcineva

nu se gîndește

la tine

(și eu)

 

3.

 

chiar nu știam

că ești

dar erai

și am crezut că

dacă dorm

o să fim

(doi clovni

cu umbră)

 

4.

 

am uitat să-mi spun

că pot fi mai singur

decît

noaptea unui sărut

neînceput

(știai că și nimicul

are început)

 

5.

 

de multe ori

am pierdut tot

dar mai am

de pierdut

mai am mult

mult

(aproape departe)

 

6.

 

călătorim

călărim

de undeva

tot plecăm

tot plutim

(ieri)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Eu cu pasul singuratic

 

1.

 

Proiectivitate

 

Câteodată mă aflu în faţa 

unui obiect pe care îl caut

şi nu-l văd

 

ştiu că se găseşte acolo…

periuţa mea de dinţi de pildă

pe policioara din faţa oglinzii…

ştiu că se găseşte acolo

pentru că imaginea ei îmi stăruie-n minte…

 

abia după un efort de voinţă

pe policioara albă din baie

apar treptat contururile

obiectului căutat proiectat

de mintea mea obsedată 

de tine…

 

aşa şi cu fiinţa ta câteodată…

ştiu că eşti aici în camera asta

dar nu te găsesc decât pe ecranul

minţii mele obsedate de tine

obosite de tine…

care nu te mai poate

proiecta pe cearceaful alb

din camera albă ca un 

salon de spital…

 

stăm faţă în faţă

tu în mintea mea

eu în mintea ta

care nu ne mai pot proiecta

ca în trecut

unul în braţele altuia…

 

2.

 

Cuvintele

 

Cuvintele care devoră

Această oră și agoră

Și acești cai nepereche

Răsadul ierbii stând de veghe…

Hai s-aruncăm

Un fruct oprit

În cerul gurii înăcrit

Și gustul timpului pe dinți

Ca să ieșim frumoși din minți

Cuvintele când mai devoră

Această oră și agoră…

 

Constanța  POPESCU

 

Ortografia iubirii

 

1.

 

Nisipul din cuvinte

 

Așteptând trandafirii, vorbele s-au uscat

mi-au intrat în oase,

nu mă mai pot lăuda cu tăcerea lor,

cu pacea dintre petalele îmbujorate.

Gândul mușcă din mine, o femeie

cu iubirea în batista prea mică,

cu paharul cu lacrimi ciobit,

nu mai scriu povești, nu mai curăț

poteci înțelenite.

Fac liniște în mine, curăț nopțile de oboseală,

astăzi mă joc, bătrânul copil face inventar 

dimineților care se-au trezit fericite

că exist.

Tristețea e blândă,

câtă vreme mâinile mele sunt frumoase,

când țes poeme cu care te îmbrac,

o nălucă de ceață ce alungă trenul cu frici.

Iubirea nu are anotimp, nici gară

în care poposesc vagoanele cu așteptări.

Se mai întorc bucuriile acasă,

când găsesc lecția răbdării 

sub preșul pe care stă singurătatea

care macină nisipul din cuvintele de dragoste…

 

2.

 

Ultima ploaie

 

De la ultima ploaie,

pielea mi s-a decolorat

și au apărut sute, mii de inimi…

ce boală am căpătat,

că fiecare cord are ritmul ei

și noaptea într-un cor

te strigă… deși nu deslușesc nici un nume…

până la ziuă, insomnia mea 

se zbate să-mi scape din gânduri,

când mă tot întreb, cine ești?

Ce medic mă poate trata,

și-mi poate adormi nesomnul?

 

3.

 

Cooperăm

 

Știi, că mă provoci,

când împletești

pânza de păianjen, pe culori,

cu respirația reținută, 

ca să nu îndepărtezi povestea de viață,

o fostă, în bătaia lunii,

o luptă la marginea nopții,

un călător cu țipătul în tolbă.

De câtă vreme am uitat să pun pasul

peste durere și pustiu,

peste frigul tăcerilor solitare?

Trage mai bine perdeaua cu anotimpuri

și poftește toamna la masă.

Fac eu cafeaua, cum îți plăcea,

pun și zâmbete

în glastră, aprind un foc în șemineu,

tu, adu doar îmbrățișarea…

 

4.

 

Fricile

 

Femeile au cele mai mari cearcăne,

în umbra zilelor, 

ca într-o eclipsă în care

negrul e prea mult,  

ca în zilele acelea din calendarul

pământesc, 

sau ca sufletul lor când se împart toate

la doi: bucurii și tristeți.,

trecut și lipsă viitor…

Când nu mai au zile, ci doar nopți,

cu frici, neliniști și furtuni la ferestre 

și viața se joacă pe o carte, tot sau 

anxiarul din vin…

În eclipsa de iubire,

la spitalele se tratează alte boli…

poate gripa, dar nu singurătatea…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

1.

Astăzi este o zi în care nu mai vreau să râd, râsul este sacralitate,

astăzi voi sta cu umerii aplecați la mormântul unui om care nu mai este om,

poate că Lui i-au crescut aripi din lut și a devenit pasăre,

poate că a zburat pentru a locui în liniștea eternității,

nu, astăzi nu mai vreau să râd,

astăzi sunt o ființă care se zbate în mâlul secundelor efemere,

astăzi vreau să număr superbele zile ale incertitudinii,

nu, astăzi nu mai vreau să râd,

astăzi vreau să pătrund în cetatea eternă a melancoliei,

la mormântul unui om care a fost om,

dar care a devenit pasăre,

aici, pe Dealul acesta Mare,

unde oamenii devin păsări, 

între bolovani rostogoliți și albi ca soarele unei dimineți perfecte,

astăzi vreau să îmi abandonez bucuria

la piatra Necunoscutului care a devenit pasăre…. 

 

2.

 

Aici am venit

 

Sub muntele acesta am venit acum mulți ani

și sub turnul acesta de cetate,

purtată de pașii efemerității, aici am venit,

în casa aceasta cu pereți de acvariu,

aici am venit, la târgul bucuriei,

ca să aduc flori și să le vorbesc pietrelor despre beatitudine,

am venit să servesc supă caldă păsărilor bolnave de melancolie

și să lovesc cu lopata în mâlul incertitudinii

pe străzile și în casele unde mamele își leagănă pruncii

și în veghea nocturnă a secolelor devenite istorie, aici am venit, 

lângă înșelătoare cripte unde tăcerile se ascund pentru a deveni… certitudini,

iar eu am orbit de soarele armoniei…

 

Erica  OPREA  

Lecția de zbor

 

1.

 

Regnuri

 

E lumea senină
văzută printr-o perdea
ca de spumă, un filtru
ciobit al realității de azi.
E soare dincolo de ghiveciul
mic al florii oranj,

 

dincolo de verzile ei contururi
și aproape de speranțele
ce-i sunt îngăduite unei
ființe cu rădăcini mobile,
dar încremenite în același cerc.

 

Acolo unde merg de fiecare
dată, mă încăpățânez s-o
iau cu mine, martor a unei
lumi ce nu mai are cum să
se repete, ce nu mai are
sens să-nvie, dar care nu mai
știe altceva decât cum să
persiste. Sunt litere săpate

adânc în piatră, pe care adieri
sau aprige furtuni nu le pot
disloca, e crezul unei vieți
trecut timid în stâncă,

 

întipărit în orice
dincolo de trup

 

2.

 

Regat pentru o respirație

 

Acolo unde reciful
de corali străpunge ultimul
val, o să-mi aștern tărâmul
întru reverie. Așa cum erau,
în calendarul copilăriei mele,

 

pictate albastre întâmplări
în formă de mărgăritare,
perle și marine fantezii,
așa îmi vor trece și mie anii,

 

într-o plutire cu sens
și într-un lanț neîncheiat
de sensuri care mai de care
mai ascunse. Ferecată

 

într-o scoică îmi voi pecetlui
chemarea, așa cum generații
înaintea mea au iubit
frumosul și-adâncimea. 

 

E totul glas aproape de vioară
în respirația ritmică de ape
la care mă aliniez și eu, în lumea
asta-n care nu mai există nici
trecut, nici viitor. E doar un

 

nume, veșnic nerostit.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

Răstorn clepsidra să îmi liniştesc sufletul.

Femeie, mirarea ta a oprit vîntul în sălcii!

Acum, orice cuib, cît de mic,

ia locul unei ore pierdute.

Toate se schimbă, doar eu rămîn acelaşi 

fruct ce mi se usucă în palmă.

Doamne, seminţele au fost stele

pe cerul dintîi!

Strig. Tu taci din priviri

asemeni primilor oameni.

Ne iubim ca şi cînd ne-am rătăci

unul în înţelesul celuilalt.

 

2.

 

***

e noapte. A răsărit o jumătate de lună,

semn că viaţa şi moartea

sînt, din nou, împreună. Aprinde lampa.

Să văd cum fuge, sub pămînt, şarpele orb.

Cum bărbatul şi femeia

din aceeaşi apă se sorb

unul pe altul. Eu ştiu că partea nevăzută

a lunii luminează înaltul.

Tresare fiinţa, oare-i de ajuns?

În înţelesu-ţi, Doamne, iar se schimbă

ce-i la vedere cu ce e ascuns.

 

3.

 

* * * 

Mulțimea se clatină ca marea

la auzul unui cîntec de luptă.

Plec, tu așezi

monede pe urmele mele, ele se întorc

singure pe cealaltă față

într-un joc absurd.

Mă sperii:

un clopot bate să își alunge marginile,

ecoul lui se prelungește

în spatele dealului, în afara memoriei.

Mă amețești cu miros de ierburi

anume alese. Rîd, rîsul meu

răstoarnă paharul – era gol, strigi, era gol!

 

4.

 

***

îmi părăsesc trupul şi fug

departe, în vîrtejuri înalte

 

cu de la sine putere, sufletul omului

ia naştere din nimic.

 

mă regăsesc pe mine, celălalt,

dincolo de orice formă concretă.

 

– tainic şi deplin

ca aburul ceaiului.

 

Constantin  CIUCĂ

Cele mai frumoase poezii

1.

 

Când îți aduceam flori  

 

rotundă ieșea de sub buzele tale

o vocală

aromitoare ca o portocală.

 

A!

ce surpriză 

se ridica în ochii tăi în fiori

din cauza simplă a unei flori.

 

Portocale 

cu miezul de A-uri

şi O-uri

îți cădeau lin din mirare

pe haina mea în carouri.