S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
te-am așteptat
bucată cu bucată
te compuneam din pași
din liniști
din amurg
apoi nimic
(din colo)
2.
o să dormim iubito
ca la-nceput de lume
și-o să visăm
ninsori de treabă
alămuri limpezi
cuvinte fără seamăn
(somnia)
3.
de partea ta
se-ntunecă prea des
de partea mea
nu se mai luminează
(început de beznă)
4.
cînd dormi tu dormi
ca pentru-ntîia oară
nu dorm
și te veghez absent
de undeva
din lanul de secară
(opere complet incomplete)
5.
toate tăcerile tale
au gustul
nopților fără aer
(amintirea e mîine)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
L-am invitat pe Socrate
Iubito aseară
Mă tot întreba despre tine
Și nu știam ce să-i răspund
Am încercat chiar să mă trezesc
Dar Socrate mă dojenea
Zâmbind blând
Tot la trezie ajungem
Dar nu așa dintr-o dată
Adevărul se află încet
Parcurgând răbdător
Maieutica toată…
Și iar se puse cu întrebatu pe mine…
Începusem să înțeleg câte ceva
Și așteptam cu sufletul în palmă
Să răsari firesc undeva
Să i te arăt triumfător
Iată Socrate concluzia la care am ajuns..
Erai pe aproape sunt sigur
Când i-am văzut cupa cu otravă în mână
Era dimineață
A zâmbit doar spunându-mi
Încet noapte bună…
2.
Nu era în casă o hârtie
Pe care să nu fi scris o poezie
Nu era în oraș zid imaculat
Pa lângă care el trecând
O poezie să nu fi zgâriat
Nu erau nici măcar două trotuare
Fără iarba poeziilor lui unduitoare
Devenise suspect
Și-au început să-l caute
Cu-n câine mereu în ziua de ieri
El locuind de fapt în ziua de mâine
Și-ncepeau a se teme
Când pe spinarea câinelui
Apăreau zgâriate alte și alte poeme…
Și-ncepeau a se teme…
3.
Gând insomniac
Noaptea când am insomnie
În pandemie
Încerc să ghicesc ora
După bătăile de inimă ale celor
Dragi mie zece o sută o mie
Sau poate mai multe mii de mii
Dragi mie și poate și ție…
Îmi dau seama că este imposibil să nimeresc ora
poate doar veacul mileniul sau chiar eternitatea…
Pentru ca nu-i așa există eternitatea ta a mea și desigur a altora…
Și așa mă las păgubaș
Preferând să ghicesc ca prin ceață
Îmbujorarea obrazului tău
Anunțând o nouă dimineață…
4.
In
somnia 3
Tu îi vei urma
îi spunea draga de ea
iubita mea
coasa
firului de iarbă
care încă
unduia…..
5.
In
somnia…2
speranța luminii de
peste noapte
transformându-se în
apariția zorilor
întunericul somnului…
6.
In
somnia…1
Aștept zorile…
lumina difuză…..
tremurul cordului
neliniște asumată
întunericul se transformă
în zi lăptoasă
care dintr-o dată
întunecă insomnia cu noaptea ce acoperă
dimineața bine… cu….
văn… ta… tă…
Constanța POPESCU
Ortografia iubirii
1.
Ni se cunună visele
Totul este despre ideile uitate prin buzunare,
despre niște rugăciuni uscate în sertarul secret,
de ceața dintre noi,
despre tăcerile care construiesc ziduri
și despre cuvintele care demolează dorința.
Mai bat clopote mici în inima ta?
Mai ascunzi cuvinte în spatele ușilor?
Mai păstrezi îmbrățișarea tainică
și tandrețea legate în nodul dimineților
dintre anotimpuri, unde departele e mâna întinsă…
mai trec zile albe, zile negre,
pașii desțelenesc, încât pe cărarea cu miros de carii, cresc timizi, ghioceii.
Mai construim biserici în inimi bătrâne,
în care se cunună vise și doruri,
încă mai avem iubiri de duminică
și de pus genunchiul în rugăciune,
să mai putem construi trecut,
trebuie doar să deschidem ferestrele
când trece pe drum primăvara…
2.
Restartând anotimpuri
Îmbătrânește vara lângă mine,
cărările sunt tot mai scurte.
Miroși a bucurie și a început,
a toamna care ne recunoaște pragul
când a oprit o taină, un descântec
de iubire, îmbrățișarea și dorul
dragului drag .
Mă vindeci de întrebări,
te iert pentru tăceri,
între noi aripi de îngeri
deschid minuni visate,
gânduri tinere neconsumate.
Bucuriile au obosit să mă mai caute,
așteaptă să picteze diminețile,
tristeți cu miros de scorțișoară,
învață răbdarea să fie darnică.
Caut un loc să-mi ascund iubirea,
poate cineva o așteaptă, cineva
o păstrează în cutia valorilor sorții
și a pierdut cheia, poate există un descântec
de întinerit nopțile, de restartat anotimpuri.
Poate îmi aduci cutia de culori,
să pictăm dimineți virgine…
3.
Monede de schimb
Azi poezia-i mai ridată,
ca și cuvintele, au colțurile îndoite
și eu cu șanțurile tristeții pe frunte,
cu buzele uscate, nevorbite,
mă ascund din anotimp în anotimp.
La capăt de drum nici flori nici țărână,
doar o lumină mare mă absoarbe în albastru
până când fiecare celulă rodește
iarăși iubire.
Două sărutări s-ar certa pentru supremație,
un somn tânăr mi-ar uita depresia
pusă la soare înainte de metamorfoză
și am face pace între noi,
două entități dispersate în neant.
Nimic din ce am știut nu e adevărat,
Mâine nimicul, un succes negociator,
noi mici monede de schimb
ne mutăm poziția cu fata spre dorință,
o propoziție mai aproape de îmbrățișare
și asta ar putea fi poezia de dimineață…
4.
Insomnii de aburit ochii
Strigătul se sparge în declarații mute,
distanța e o adresă clandestină,
mă rănește precum țurțurii
căzuți în soartă.
Rochia mai păstrează emoții condensate,
nu le-ai ținut în palme,
n-ai ocrotit așteptarea
și tămăduirea tăcerilor albe…
Oglinzile simplifică nevoia de tandrețe,
tu și eu o altă formulă a moleculei
din zori, așteptând aplauzele vindecării
de noi, iubirea, tămăduirea biruinței,
o catedrală a liniștii,
o rugăciune în vârful săgeții
și închiderea cercului.
Răbdarea mea are colțurile rupte,
pașii au uitat amprenta drumului,
bucuriile nu mai sună la poartă,
veștile se împiedică în gânduri
hotărâte să închidă ușa,
doar niște povești ne colorează
diminețile cu insomniile
care ne aburesc ochii…
5.
Iarnă victorioasă
Și când mă gândesc,
toamna îmbătrânește la geam
și poveștile albesc niște coperți
îndelung tocite de viață,
între ele oameni dragi,
întâmplări, cărți
care îmi fardau privirea,
bucuriile altora, altoiau diminețile devreme,
pașii mărunți tocând poteca spre noi,
propuneri de uitat mirările,
iubiri care încălzeau lacrimile…
Pot să-ți donez niște vise neterminate,
niște iubiri irosite,
toamna care mă uită spectator clandestin,
pe strada unde au murit poveștile.
Durerile toate, le bat la tocul ușii,
când treci, aruncă-le departe,
ca să rămân în iarna cea victorioasă
atunci când ninge și ajung iarăși copil…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Copilul din noi…
a mai strâns o frunză îngălbenită…
strivită de ploi…
ne-am mai „scurtat” cu un an,
dar am adăugat vieții o clipă aurită
de eternitate, în van,
legea echilibrului ne îmblânzește pe toți,
treptat,
pană se cheamă că am finalizat…
azi, la sfârșit de noiembrie, iți scriu…
ești, Toamnă, atât de smerită,
de tristă, și îngălbenită…
mă doare nostalgia din tine,
și-aș vrea să-ți șoptesc o vorbă de bine,
să te mint că iarna-i blajină
și că dorurile ni le alină,
că pământul e leagăn de vise,
iar frunzelor le va fi cald sub potecile ninse,
nu plânge, dezgolită pădure,
ce mult te implore,
căci vaietul tău,
în note atâta de pure,
vibrează-n al crengilor cor,
pe clape de orgă și Bach,
ce se-mprăștie
în mine și-n lume,
spre abisuri care nu dor…
2.
Doamne, câtă oboseală
adună în ea bucuria aflată la marginea lumii
când lasă în spate orizontul,
câte frumuseți se înghesuie în inima istovită
de prea multe bătăi la porțile eternității,
dornice să prindă podiumul de premiere,
și ce muzici celeste răzbat
din atingerea corzilor sufletului
înaintea ultimei împărtășanii,
ce colind poate fi mai frumos
decât clinchetul clopoțeilor
purtați de caii albi și iuți
care vestesc nașterea și renașterea
după ce vei fi murit
într-o sumedenie de clipe arse inutil
pe un pământ care
rămâne doar al făgăduinței,
ah, bucurie blajină a oboselii extreme,
ești flacăra din urmă,
rug aprins,
sfârșit de timp
înaintea unui nou început de lume…
Lecția de zbor
1.
Locaș
E pace aici. Nu
încerca să-mi cauți
prin minte, să umbli
prin locuri uitate, pline
de praf, să vrei să cureți
cu astringente chimii
orice urmă de vechi.
Mirosul de-aici e
prea greu pentru cei
cu plămâni slabi, cu
dorință de zbor de fluture
peste proaspete flori și
țesătura e aspră, nu
îmbie la odihnă decât
o piele cicatrizată deja.
Intră desculț, cu pașii
măsurați și umbre
blânde pe pereții
camerelor mele, lasă
fiecare lucru așa cum
l-ai găsit. Deschide
câte o fereastră dacă
afară nu-i prea frig,
dezbracă-te de tine
înainte de orice și
lasă-ți gândurile să
se piardă, să se uite
unele pe altele.
Ascultă-ți coșul pieptului:
dacă nu bate în ritmul
pendulului din hol,
nu sparge niciun lacăt.
2.
Așteptare
Aștept
Și timpul plânge în picuri purpurii
Prin trupul meu.
Devin ce-am fost cândva,
Înainte să știu,
Înainte să culeg vise.
Te aștept,
Arhanghel și umbră, îmbrăcată-n mireasă,
Cu flori nenăscute-n buchet.
În casă arde frigul…
Îți văd vocea
În spărturi de oglindă.
Vino,
Așează-mă pe marmura mai albă ca mine
Ce are să-mi fie catafalc nupțial
În vremea dintre istorii.
Începe ritualul,
Îngână triumfalul prohod.
Apropie-te,
Să nu te gândești că mi-ar fi teamă.
Acoperă-mi capul cu voalul de cețuri,
Aruncă pe mine petale de humă
În cadența mută
A mitului ce ne-a unit cândva.
Sărută-mă
Cu patimă amorțitoare și ritualică
Fă carnea rece să se simtă duh…
De ce ți-e teamă, înger?
Un singur sărut
Mă va trece în mântuire.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
dansai. Cercelul din ureche ţi se făcuse vîrtej
şi
măsura orele în ambele sensuri cu aceeaşi
inexactitate
– timpul naşterii putea fi, la fel de uşor,
timpul morţii –
dansai pe tăcute într-un clopot cu marginile de
plută
dansul tău nu semăna cu nimic, el preceda
mişcarea
o rotire de limbi de ceas invizibile
o sferă cu mîinile şi picioarele crescute în
interior
erai. În vreme ce eu strigam să se facă lumină
o şopîrlă uriaşă îşi lepădase coada în cer.
Tu dansai, dansai. Vis ori deşertăciune
e dansul celui ce nu atinge pămîntul?
2.
* * *
dragostea mea
crește
ca floarea pe piatră
– neînțeleasă de nimeni,
mirosită de toți –
cu rădăcinile în sus,
să se apere
singură.
3.
***
doi copii se întîlnesc, întîmplător,
pe plajă
schimbă între ei luna şi soarele
fără a le fi avut vreodată
tu îi chemi
scuturînd în locul clopoţelului
un strugure alb
e întîia dimineaţă a lumii.
4.
* * *
nebunia lui era să meargă în fiecare dimineață
pe malul lacului să agațe în ac momeala
o legătură de chei sperînd că odată și odată
va pescui castelul îngropat în adîncuri dar nu
scotea decît pești îi săruta apoi îi elibera
de fericire aceștia desenau pe suprafața
apei cîte o inimă o lua și o punea în piept
nu bănuia că astfel își prelungește la nesfîrșit
viața lui de pescar fără noroc
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
Cîntec de îngropat soldații
Într-un tufiș cu trandafiri sîngerii
se camuflase soldatul.
Număra, aplecat pe o rînă,
petale de trandafiri
și stele ce-ncepură să cadă.
Undeva, departe, se trăgea, se murea,
dar el număra petale de trandafiri,
neștiind că moartea are tălpi de zăpadă, perfide
și ar fi numărat așa pînă la sfîrșitul războiului,
dacă petalele, în mîna lui,
n-ar fi devenit, dintr-o dată, lichide.
-Trandafirule, tu?
Pe spate, cu-ntrebarea pe buze, soldatul căzu
și nu mai aude
nu mai aude,
nu mai aude,
lîngă el, jurămintele petalelor ude,
că nu!
Ștefania PAVEL
Poezia la 17 ani…
1.
Nimic în loc
Pe scaun nu se va mai așeza nimeni.
Nici vreo persoană,
Nici tăcerea, nici vorbe,
Nici timp.
Scaunul va rămâne gol,
Pus cu grijă într-un colț al camerei
Și nu în centrul ei,
Ca să nu apară nicio tentație
A trupului sau a sufletului, gândului,
De a se odihni pe el,
Și nu aruncat,
Ca să nu se ridice și precum praful să zboare pe fereastră,
Să nu iasă prin ușa întredeschisă
Tot ce a mai rămas din viața de dinainte de căderea în gol
Pe care o simți puternic si știi că nu o confunzi,
Chiar dacă toți ceilalți nu văd decât opusul,
De parcă ochii au fost antrenați
Pentru lucruri diferite.
Pe scaun nu se va mai așeza nimeni,
Nici vreo persoană,
Nici tăcerea, nici vorbe,
Nici timp,
Nici măcar umbra a ce se odihnea înainte pe el,
Fiindcă și ei îi e teamă
Să nu deranjeze nonexistența care a rămas acolo,
O ultimă atestare a trecutului.
2.
Prăpastie
Pe de-o parte și de alta a unei prăpăstii
Crește deseori același lucru;
Nu două aparținând aceleiași specii,
Nu două distincte, fără niciun fel de legătură
Pe care să o rupă,
Ci părți ale aceluiași individ:
Separat de sine,
De atingerea intrinsecului neatins de nimic altceva,
Deci lăsat să se dezvolte fără intervenție,
Fără inhibiții sau, din contră, exprimări, acțiuni forțate.
În prăpastie trăiesc variante ale întregului
A cărui existență a împiedicat-o;
Se nasc neîncetat, cresc,
Iar atunci când ajung să arate prea clar ceea ce sunt,
Când devine prea ușor de văzut prin ele,
Mor pur și simplu.
Își transpun deplinătatea nou dobândită
Într-o lume în care ea nu e tainică și periculos de avut,
Într-o lume alcătuită doar din cei asemenea lor,
Care cunosc sfârșitul
Și se află în căutarea începutului,
De parcă nu l-ar fi trăit deja.
Atunci când mor
Se ridică din prăpastie și ajung de o parte și de alta a ei,
Fie cu fizicul despărțit de suflet,
Fie cu doar câte o parte din fiecare
În fiecare parte,
Și asemenea prăpăstii întâlnești la tot pasul,
O astfel de prăpastie e lumea,
O asemenea prăpastie te desparte de tine.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Doar noi, împreună
O să trecem, iubito,
printre animale sălbatice de care mi-e teamă.
Ține-mă strâns
și doreşte-mă mult,
astupă-mi auzul cu bătăile inimii tale
să nu mai aud
decât sângele tău pe sângele meu
cum îl cheamă.
Andreea GHICA
Băi…
1.
mi-ar plăcea ca pe fiecare planetă
să existe cineva fix ca noi
când ne simțim singuri să ne facem cu mâna de la distanță
să ne cântăm reciproc să râdem
să ne spunem
băi am trecut și eu prin asta
capul sus toate trec oricum
viața oamenii orele plictisitoare fricile de zi cu zi
aerul care pare că te dărâmă în unele zile
iubirile de care nu știi cum să te desparți
mâna mamei pe care o vezi din ce în ce mai rar
toate trec
absolut toate
cu sau fără voia ta.
2.
Între noi stăteau vise făcute ghem
ne încâlceam degetele printre ele
le răsfiram
le mângâiam
ne făceam una cu ele.
visele tale se întâlneau cu ale mele
singurătățile noastre se priveau în ochi
între tine și mine stăteau kilometri de cuvinte înghesuite
în căsuța de whatssap.
hai să ne facem un ceai
hai să fim politicoși.
aproape simt mirosul de viață
și de flori
și de dulceață.