DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

Puiu JIPA

Jipoeme

1.

te-am așteptat

bucată cu bucată

te compuneam din pași

din liniști

din amurg

apoi nimic

(din colo)

 

2.  

o să dormim iubito

ca la-nceput de lume

și-o să visăm

ninsori de treabă

alămuri limpezi

cuvinte fără seamăn

(somnia)

 

3. 

de partea ta

se-ntunecă prea des

de partea mea

nu se mai luminează

(început de beznă)

 

4.

cînd dormi tu dormi

ca pentru-ntîia oară

nu dorm

și te veghez absent

de undeva

din lanul de secară

(opere complet incomplete)

 

5.

toate tăcerile tale

au gustul

nopților fără aer

(amintirea e mîine)

Mircea DRĂGĂNESCU

Eu cu pasul singuratic

1.

L-am invitat pe Socrate

Iubito aseară

Mă tot întreba despre tine

Și nu știam ce să-i răspund

Am încercat chiar să mă trezesc

Dar Socrate mă dojenea

Zâmbind blând

Tot la trezie ajungem

Dar nu așa dintr-o dată

Adevărul se află încet

Parcurgând răbdător

Maieutica toată…

Și iar se puse cu întrebatu pe mine…

Începusem să înțeleg câte ceva

Și așteptam cu sufletul în palmă

Să răsari firesc undeva

Să i te arăt triumfător

Iată Socrate concluzia la care am ajuns..

Erai pe aproape sunt sigur

Când i-am văzut cupa cu otravă în mână

Era dimineață

A zâmbit doar spunându-mi

Încet noapte bună…

2.

Nu era în casă o hârtie

Pe care să nu fi scris o poezie

Nu era în oraș zid imaculat

Pa lângă care el trecând

O poezie să nu fi zgâriat

Nu erau nici măcar două trotuare

Fără iarba poeziilor lui unduitoare

Devenise suspect

Și-au început să-l caute

Cu-n câine mereu în ziua de ieri

El locuind de fapt în ziua de mâine

Și-ncepeau a se teme

Când pe spinarea câinelui

Apăreau zgâriate alte și alte poeme…

Și-ncepeau a se teme…

3.

Gând insomniac

Noaptea când am insomnie

În pandemie

Încerc să ghicesc ora

După bătăile de inimă ale celor

Dragi mie zece o sută o mie

Sau poate mai multe mii de mii

Dragi mie și poate și ție…

Îmi dau seama că este imposibil să nimeresc ora

poate doar veacul mileniul sau chiar eternitatea…

Pentru ca nu-i așa există eternitatea ta a mea și desigur a altora…

Și așa mă las păgubaș

Preferând să ghicesc ca prin ceață

Îmbujorarea obrazului tău

Anunțând o nouă dimineață…

4.

In

somnia 3

Tu îi vei urma

îi spunea draga de ea

iubita mea

coasa

firului de iarbă

care încă

unduia…..

5.

In

somnia…2

speranța luminii de

peste noapte

transformându-se în

apariția zorilor

întunericul somnului…

6.

In

somnia…1

Aștept zorile…

lumina difuză…..

tremurul cordului

neliniște asumată

întunericul se transformă

în zi lăptoasă

care dintr-o dată

întunecă insomnia cu noaptea ce acoperă

dimineața bine… cu….

văn… ta… tă…

Constanța POPESCU

Ortografia iubirii

1.

Ni se cunună visele

Totul este despre ideile uitate prin buzunare,

despre niște rugăciuni uscate în sertarul secret,

de ceața dintre noi,

despre tăcerile care construiesc ziduri

și despre cuvintele care demolează dorința.

Mai bat clopote mici în inima ta?

Mai ascunzi cuvinte în spatele ușilor?

Mai păstrezi îmbrățișarea tainică

și tandrețea legate în nodul dimineților

dintre anotimpuri, unde departele e mâna întinsă…

mai trec zile albe, zile negre,

pașii desțelenesc, încât pe cărarea cu miros de carii, cresc timizi, ghioceii.

Mai construim biserici în inimi bătrâne,

în care se cunună vise și doruri,

încă mai avem iubiri de duminică

și de pus genunchiul în rugăciune,

să mai putem construi trecut,

trebuie doar să deschidem ferestrele

când trece pe drum primăvara…

2.

Restartând anotimpuri

Îmbătrânește vara lângă mine,

cărările sunt tot mai scurte.

Miroși a bucurie și a început,

a toamna care ne recunoaște pragul

când a oprit o taină, un descântec

de iubire, îmbrățișarea și dorul

dragului drag .

Mă vindeci de întrebări,

te iert pentru tăceri,

între noi aripi de îngeri

deschid minuni visate,

gânduri tinere neconsumate.

Bucuriile au obosit să mă mai caute,

așteaptă să picteze diminețile,

tristeți cu miros de scorțișoară,

învață răbdarea să fie darnică.

Caut un loc să-mi ascund iubirea,

poate cineva o așteaptă, cineva

o păstrează în cutia valorilor sorții

și a pierdut cheia, poate există un descântec

de întinerit nopțile, de restartat anotimpuri.

Poate îmi aduci cutia de culori,

să pictăm dimineți virgine…

3.

Monede de schimb

Azi poezia-i mai ridată,

ca și cuvintele, au colțurile îndoite

și eu cu șanțurile tristeții pe frunte,

cu buzele uscate, nevorbite,

mă ascund din anotimp în anotimp.

La capăt de drum nici flori nici țărână,

doar o lumină mare mă absoarbe în albastru

până când fiecare celulă rodește

iarăși iubire.

Două sărutări s-ar certa pentru supremație,

un somn tânăr mi-ar uita depresia

pusă la soare înainte de metamorfoză

și am face pace între noi,

două entități dispersate în neant.

Nimic din ce am știut nu e adevărat,

Mâine nimicul, un succes negociator,

noi mici monede de schimb

ne mutăm poziția cu fata spre dorință,

o propoziție mai aproape de îmbrățișare

și asta ar putea fi poezia de dimineață…

4.

Insomnii de aburit ochii

Strigătul se sparge în declarații mute,

distanța e o adresă clandestină,

mă rănește precum țurțurii

căzuți în soartă.

Rochia mai păstrează emoții condensate,

nu le-ai ținut în palme,

n-ai ocrotit așteptarea

și tămăduirea tăcerilor albe…

Oglinzile simplifică nevoia de tandrețe,

tu și eu o altă formulă a moleculei

din zori, așteptând aplauzele vindecării

de noi, iubirea, tămăduirea biruinței,

o catedrală a liniștii,

o rugăciune în vârful săgeții

și închiderea cercului.

Răbdarea mea are colțurile rupte,

pașii au uitat amprenta drumului,

bucuriile nu mai sună la poartă,

veștile se împiedică în gânduri

hotărâte să închidă ușa,

doar niște povești ne colorează

diminețile cu insomniile

care ne aburesc ochii…

5.

Iarnă victorioasă

Și când mă gândesc,

toamna îmbătrânește la geam

și poveștile albesc niște coperți

îndelung tocite de viață,

între ele oameni dragi,

întâmplări, cărți

care îmi fardau privirea,

bucuriile altora, altoiau diminețile devreme,

pașii mărunți tocând poteca spre noi,

propuneri de uitat mirările,

iubiri care încălzeau lacrimile…

Pot să-ți donez niște vise neterminate,

niște iubiri irosite,

toamna care mă uită spectator clandestin,

pe strada unde au murit poveștile.

Durerile toate, le bat la tocul ușii,

când treci, aruncă-le departe,

ca să rămân în iarna cea victorioasă

atunci când ninge și ajung iarăși copil…

Ecaterina PETRESCU BOTONCEA

Nostalgii cu libelule

1.

Copilul din noi…

a mai strâns o frunză îngălbenită…
strivită de ploi…
ne-am mai „scurtat” cu un an,
dar am adăugat vieții o clipă aurită
de eternitate, în van,
legea echilibrului ne îmblânzește pe toți,
treptat,
pană se cheamă că am finalizat…
azi, la sfârșit de noiembrie, iți scriu…
ești, Toamnă, atât de smerită,
de tristă, și îngălbenită…
mă doare nostalgia din tine,
și-aș vrea să-ți șoptesc o vorbă de bine,
să te mint că iarna-i blajină
și că dorurile ni le alină,
că pământul e leagăn de vise,

iar frunzelor le va fi cald sub potecile ninse,
nu plânge, dezgolită pădure,
ce mult te implore,
căci vaietul tău,
în note atâta de pure,
vibrează-n al crengilor cor,
pe clape de orgă și Bach,
ce se-mprăștie
în mine și-n lume,
spre abisuri care nu dor…

2.

Doamne, câtă oboseală

adună în ea bucuria aflată la marginea lumii
când lasă în spate orizontul,
câte frumuseți se înghesuie în inima istovită
de prea multe bătăi la porțile eternității,
dornice să prindă podiumul de premiere,
și ce muzici celeste răzbat
din atingerea corzilor sufletului
înaintea ultimei împărtășanii,
ce colind poate fi mai frumos
decât clinchetul clopoțeilor
purtați de caii albi și iuți
care vestesc nașterea și renașterea
după ce vei fi murit
într-o sumedenie de clipe arse inutil
pe un pământ care
rămâne doar al făgăduinței,

ah, bucurie blajină a oboselii extreme,
ești flacăra din urmă,
rug aprins,
sfârșit de timp
înaintea unui nou început de lume…

 

Erica OPREA

Lecția de zbor

1.

Locaș

E pace aici. Nu
încerca să-mi cauți
prin minte, să umbli
prin locuri uitate, pline
de praf, să vrei să cureți
cu astringente chimii
orice urmă de vechi.

Mirosul de-aici e
prea greu pentru cei
cu plămâni slabi, cu
dorință de zbor de fluture
peste proaspete flori și
țesătura e aspră, nu
îmbie la odihnă decât
o piele cicatrizată deja.

Intră desculț, cu pașii
măsurați și umbre
blânde pe pereții
camerelor mele, lasă
fiecare lucru așa cum
l-ai găsit. Deschide
câte o fereastră dacă
afară nu-i prea frig,

dezbracă-te de tine
înainte de orice și
lasă-ți gândurile să
se piardă, să se uite
unele pe altele.
Ascultă-ți coșul pieptului:
dacă nu bate în ritmul
pendulului din hol,
nu sparge niciun lacăt.

2.

Așteptare

Aștept

Și timpul plânge în picuri purpurii

Prin trupul meu.

Devin ce-am fost cândva,

Înainte să știu,

Înainte să culeg vise.

Te aștept,

Arhanghel și umbră, îmbrăcată-n mireasă,

Cu flori nenăscute-n buchet.

În casă arde frigul…

Îți văd vocea

În spărturi de oglindă.

Vino,

Așează-mă pe marmura mai albă ca mine

Ce are să-mi fie catafalc nupțial

În vremea dintre istorii.

Începe ritualul,

Îngână triumfalul prohod.

Apropie-te,

Să nu te gândești că mi-ar fi teamă.

Acoperă-mi capul cu voalul de cețuri,

Aruncă pe mine petale de humă

În cadența mută

A mitului ce ne-a unit cândva.

Sărută-mă

Cu patimă amorțitoare și ritualică

Fă carnea rece să se simtă duh…

De ce ți-e teamă, înger?

Un singur sărut

Mă va trece în mântuire.

Costel STANCU

Ochiul din palmă

1.

***

dansai. Cercelul din ureche ţi se făcuse vîrtej

şi

măsura orele în ambele sensuri cu aceeaşi

inexactitate

– timpul naşterii putea fi, la fel de uşor,

timpul morţii –

dansai pe tăcute într-un clopot cu marginile de

plută

dansul tău nu semăna cu nimic, el preceda

mişcarea

o rotire de limbi de ceas invizibile

o sferă cu mîinile şi picioarele crescute în

interior

erai. În vreme ce eu strigam să se facă lumină

o şopîrlă uriaşă îşi lepădase coada în cer.

Tu dansai, dansai. Vis ori deşertăciune

e dansul celui ce nu atinge pămîntul?

2.

* * *

dragostea mea

crește

ca floarea pe piatră

– neînțeleasă de nimeni,

mirosită de toți –

cu rădăcinile în sus,

să se apere

singură.

3.

***

doi copii se întîlnesc, întîmplător,

pe plajă

schimbă între ei luna şi soarele

fără a le fi avut vreodată

tu îi chemi

scuturînd în locul clopoţelului

un strugure alb

e întîia dimineaţă a lumii.

4.

* * *

nebunia lui era să meargă în fiecare dimineață

pe malul lacului să agațe în ac momeala

o legătură de chei sperînd că odată și odată

va pescui castelul îngropat în adîncuri dar nu

scotea decît pești îi săruta apoi îi elibera

de fericire aceștia desenau pe suprafața

apei cîte o inimă o lua și o punea în piept

nu bănuia că astfel își prelungește la nesfîrșit

viața lui de pescar fără noroc

Ioan VIȘTEA

Ultimele

1.

Cîntec de îngropat soldații

Într-un tufiș cu trandafiri sîngerii

se camuflase soldatul.

Număra, aplecat pe o rînă,

petale de trandafiri

și stele ce-ncepură să cadă.

Undeva, departe, se trăgea, se murea,

dar el număra petale de trandafiri,

neștiind că moartea are tălpi de zăpadă, perfide

și ar fi numărat așa pînă la sfîrșitul războiului,

dacă petalele, în mîna lui,

n-ar fi devenit, dintr-o dată, lichide.

-Trandafirule, tu?

Pe spate, cu-ntrebarea pe buze, soldatul căzu

și nu mai aude

nu mai aude,

nu mai aude,

lîngă el, jurămintele petalelor ude,

că nu!

Ștefania PAVEL

Poezia la 17 ani…

1.

Nimic în loc

 

Pe scaun nu se va mai așeza nimeni.

Nici vreo persoană,

Nici tăcerea, nici vorbe,

Nici timp.

Scaunul va rămâne gol,

Pus cu grijă într-un colț al camerei

Și nu în centrul ei,

Ca să nu apară nicio tentație

A trupului sau a sufletului, gândului,

De a se odihni pe el,

Și nu aruncat,

Ca să nu se ridice și precum praful să zboare pe fereastră,

Să nu iasă prin ușa întredeschisă

Tot ce a mai rămas din viața de dinainte de căderea în gol

Pe care o simți puternic si știi că nu o confunzi,

Chiar dacă toți ceilalți nu văd decât opusul,

De parcă ochii au fost antrenați

Pentru lucruri diferite.

Pe scaun nu se va mai așeza nimeni,

Nici vreo persoană,

Nici tăcerea, nici vorbe,

Nici timp,

Nici măcar umbra a ce se odihnea înainte pe el,

Fiindcă și ei îi e teamă

Să nu deranjeze nonexistența care a rămas acolo,

O ultimă atestare a trecutului.

2.

Prăpastie

 

Pe de-o parte și de alta a unei prăpăstii

Crește deseori același lucru;

Nu două aparținând aceleiași specii,

Nu două distincte, fără niciun fel de legătură

Pe care să o rupă,

Ci părți ale aceluiași individ:

Separat de sine,

De atingerea intrinsecului neatins de nimic altceva,

Deci lăsat să se dezvolte fără intervenție,

Fără inhibiții sau, din contră, exprimări, acțiuni forțate.

În prăpastie trăiesc variante ale întregului

A cărui existență a împiedicat-o;

Se nasc neîncetat, cresc,

Iar atunci când ajung să arate prea clar ceea ce sunt,

Când devine prea ușor de văzut prin ele,

Mor pur și simplu.

Își transpun deplinătatea nou dobândită

Într-o lume în care ea nu e tainică și periculos de avut,

Într-o lume alcătuită doar din cei asemenea lor,

Care cunosc sfârșitul

Și se află în căutarea începutului,

De parcă nu l-ar fi trăit deja.

Atunci când mor

Se ridică din prăpastie și ajung de o parte și de alta a ei,

Fie cu fizicul despărțit de suflet,

Fie cu doar câte o parte din fiecare

În fiecare parte,

Și asemenea prăpăstii întâlnești la tot pasul,

O astfel de prăpastie e lumea,

O asemenea prăpastie te desparte de tine.

Constantin CIUCĂ

Cele mai frumoase poezii

1.

Doar noi, împreună

O să trecem, iubito,

printre animale sălbatice de care mi-e teamă.

Ține-mă strâns

și doreşte-mă mult,

astupă-mi auzul cu bătăile inimii tale

să nu mai aud

decât sângele tău pe sângele meu

cum îl cheamă.

Andreea GHICA

Băi…

1.

mi-ar plăcea ca pe fiecare planetă

să existe cineva fix ca noi

când ne simțim singuri să ne facem cu mâna de la distanță

să ne cântăm reciproc să râdem

să ne spunem

băi am trecut și eu prin asta

capul sus toate trec oricum

viața oamenii orele plictisitoare fricile de zi cu zi

aerul care pare că te dărâmă în unele zile

iubirile de care nu știi cum să te desparți

mâna mamei pe care o vezi din ce în ce mai rar

toate trec

absolut toate

cu sau fără voia ta.

2.

Între noi stăteau vise făcute ghem

ne încâlceam degetele printre ele

le răsfiram

le mângâiam

ne făceam una cu ele.

visele tale se întâlneau cu ale mele

singurătățile noastre se priveau în ochi

între tine și mine stăteau kilometri de cuvinte înghesuite

în căsuța de whatssap.

hai să ne facem un ceai

hai să fim politicoși.

aproape simt mirosul de viață

și de flori

și de dulceață.