DUMINICA  DE  POEZIE  –  Un orologiu fără semne

 

 

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

iubito să-mi dai nopțile `napoi
nu este nici poruncă și nici rugă
să-mi fac din ele dincolo de noi
un adăpost de zîmbet și nefugă

 

iubito verile-mi sînt aspre toamne
în care dorm dorințe fără seamăn
albastre aripi te-nconjor în haine
ce mă apasă și ca într-un leagăn

 

iubito ne vom face lungi ecouri
în pragul nopții fără de sfîrșit
tu în palatul alb de dincolo de nouri
eu în tăcerea tandră care m-a murit

 

iubito să mă uiți fără să știi
c-am fost un cearcăn dimineții tale
dă-mi nopțile `napoi și cele gri
s-or limpezi în vise fără de petale
(… )

 

2.

 

și nu mai știu
de ce s-adorm
și pentru cine
(apă rar e)

 

3.

 

atîta știu
că trupul tău
amirosea a stele
și a greșeli colorate
(iubirea nu se naște din săgeți)

 

4.

 

trec pe lîngă ziduri
în care s-au ascuns
oameni
fără umbră
(călătorie în apoi)

 

5.

 

cîte uși de închis
(viață)

 

6.

 

și îmi spuneai
îmi spuneai
cît de mult
cît de mult
mă uitai
( o amintire)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Eu cu pasul singuratic

 

1.

 

Unii sunt preocupați

de posteritate

încearcă s-o cumpere

eu cred că există o pânză a timpului

pe care sunt pictate

faptele frumoase și

plăcute lui Dumnezeu

 

poezia este o faptă frumoasă

iar El o va broda pe acea

pânză a timpului

ca pe o năframă…

 

2.

 

Îmi este câteodată dor de imposibil 

și mă apuc să murmur un susur

fără sfârșit

fraga mea fragedă draga mea dragă

vom fi până când știi tu când

când știm noi când…

vom expira

expira…

 

3.

 

Tata s-a rătăcit

printre blocuri

nu mai găsea drumul

spre casă

doar blocuri doar blocuri

nu găsea vechiul barou

sau sala de ședințe

a tribunalului

nici măcar gara aia mare și roșie

și nici sifonăria sau

librăria lui Iacob

 

totul se comprimase

în niște cuburi de beton

fără nici un semn distinctiv

 

nu mai găsea drumul spre casă

cum nici eu nu îl voi găsi

pentru că acolo voi fi fiind

fără scăpare…

 

Constanța  POPESCU

 

Ortografia iubirii

 

1.

 

Cea mai misterioasă femeie e iarna  

 

N-am cunoscut niciodată iarna, 

cu adevărat, 

și ţi-am spus de multe ori 

că n-o iubesc, 

nu pentru că, 

e atât de indecent de frumoasă, 

şi pentru că mă umilește 

cu aroganţa ei rece, 

ci pentru că, 

nu am avut răbdare, 

s-o înţeleg. 

Dar s-a întâmplat, 

s-o găsesc într-o zi, 

despletită, 

veselă şi tumultoasă, 

ca o femeie pătimaşă, 

îndrăgostită 

şi grăbită, 

să-ți iasă în cale. 

Cădea haotic şi misterios, 

împrăştiind, 

parfum de rufe curate uscate în ger, 

mereu, 

mereu atingerea ei te-nfioară 

şi de multe ori ai parte 

de cea mai cruda dragoste, 

dar niciodată fără bucurie, 

fără spectacol.

Te acoperă, 

te învăluie, 

şi te poate sufoca, 

cu pasiunea ei năvalnică. 

Când te iubeşte, 

nu ai nici o scăpare, 

o admiri în tăcere 

şi ai prefera, 

de la distanţă dacă se poate, 

dincolo de fereastră. 

Și totuși, 

atât de suavă, de pură, 

încât copil sa fii, 

și o iubeşti şi o aştepţi 

pe cea mai frumoasă miresă iubită, 

un an întreg, 

ca să o miroşi, 

să o respiri şi să o admiri. 

Și atunci când a venit la tine, 

preferi să fugi, să te ascunzi, 

pentru că e prea pură, 

prea mândră 

să-ţi ceară s-o primeşti 

şi s-o iubeşti 

cum numai tu ai putea, 

pentru că e, 

cea mai năvalnică 

și superbă iubită.

 

2.

 

Iartă-mă 

 

Iubire, iartă-mă, 

nu sunt frumoasă, sunt femeie. 

Pentru tine, 

sunt îmbrăţişarea pătimaşă, 

dezmierdătoare, a ploii de vară. 

Sunt suavă sărutare, 

a zborului de flutur 

în cădere ameţită de dor. 

Pentru tine, 

sunt gând şi zbor neliniştit 

şi nerecunoscut, de întoarcere. 

Iubire, iartă-mă, 

sunt femeie şi nu sunt frumoasă, 

decât atunci când mă iubeşti 

şi când ai oprit zborul 

şi ai închis cercul cu tandreţe, 

obosit de aşteptare şi neliniştea, 

sfârşitului prematur. 

Iubire, iartă-mă, 

sunt frumoasă pentru că sunt femeie 

când iubesc şi pot să-mi înalţ zborul 

şi să păstrez starea 

şi cântecul şi dorul. 

 

3.

 

Să întorci pagina 

 

Cine mi-a spânzurat cuvintele, 

cu capul în jos, 

de lobul urechii, 

crezând ca nu le mai văd, 

acolo unde numai respiraţia ta, 

mă mai poate impresiona. 

Și le-a aruncat, 

în golul dintre gesturi, 

sinucidere? 

sau renunțare? 

Nu poţi să recuperezi 

conturul meu decolorat 

şi pierdut printre gânduri, 

dar poţi adăuga melodia 

ce saltă veselă în colţul gurii, 

aşteptând semnul tău. 

Cuvintele, toate aliniate, 

bat pasul pe loc, 

ca să poți întoarce pagina, 

şi să începi povestea, 

cu literă mare. 

 

4.

 

Când operezi pe suflet 

 

Pacientul moare, 

dacă îi operezi visul 

şi-i opreşti zborul. 

Nu-i ajung cuvintele, 

ce pot fi uneori pietre 

alteori fluturi, 

decide cine le primeşte. 

Nu-i ajung nici zilele, 

dacă i-ai închis nopţile, 

în colivia așteptării, 

nici pruncii miraţi şi rătăciţi, 

pierduţi în procesul de creaţie, 

ce nu l-ai putut controla. 

Când operezi pe suflet 

trebuie să ai cu tine fulg 

şi adiere lină de aripă în zbor, 

curgere de miere caldă 

să-i bandajezi dorul nespus, 

să ai iubirea neîncepută 

şi pasul nefăcut, 

dar mai ales, 

dorinţa verde.

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

1.

Fântâna plăcuțelor de lut

Îngerul meu ar numi Reînviere acea zi,
eu o văd Izvor de Lumină,
câmp de margarete,
roșu și galben,
buzele spun migdalat,
auzul o numește Rapsodia Sferelor,
îngerul are dreptate,
fiecare zi ar trebui să fie
o oglindire a tainei sfinților,
iar noaptea să închidă pleoapa
izvorului de mistere,
dar doar Dumnezeu știe…
privesc la băiatul cu bețișoare de bambus,
care seamănă atât de bine cu Tine,
cum scrijelește plăcuțele de lut,
să țâșnească din ele

cele mai scânteietoare cuvinte,
imnuri, balade,
razele soarelui sapă și ele
în inima fetei de lângă El,
ce fată stângace,
cum nu știe ea că verbele sunt
mai abisale decât Lumina Lumii,
artificiile inimii răscolesc lutul din om
și modelează inima
în cel mai rafinat artizanat,
și uite-o cum din nepricepere
se prăbușește în fântâna plăcuțelor de lut,
și trage după ea tot câmpul de margarete,
roșu, galben, sfere muzicale,
Lună, libelule, vise, steaguri…
transformând acea zi
într-un tărâm de foc și lumină,
acea zi mistuitoare și mântuitoare,
despre care numai Dumnezeu știe…

 

2.

 

O mie de slăvi

Pentru Tine,
un vis e o stare,
dar pentru mine,
visul Tău,
părăsind visul meu,
necredință îmi pare,
pentru Tine,
zece prosternări
sunt de ajuns,
pentru mine
nici într-o mie de slăvi
nu spun ce-am de spus,
ochii mei dorm
peste inima trează,
și, deși amorțit,
trupul meu

la Tine veghează,
ochii Tăi sunt treji
dar inima-Ți
doarme adânc
și în somnul Tău
eu trimit
al zeităților cânt,
de mă cuprinzi
în palmele Tale,
cinci simțuri aprinzi,
când mă dezmierzi
clipele sunt
însorite amiezi,
ceea ce mie temniță-mi pare,
pentru Tine
e a trandafirului floare,
deși mă socoți
pe pământ
un mister,
eu doar prin Tine
mă ridic
la al nouălea cer..

 

Erica  OPREA  

Lecția de zbor

 

1.

 

Poeți

 

Sunt dăți în care
și poeții mor, uciși
de vasta încleștare
a lumii din care vin.

 

Ei se sufocă, încet
și apăsat până nu mai
răsufle niciun vers și
nu mai pot aduce la
lumină vreo sensibilitate,
dispar uitați de timp,
lăsând în urmă amprente
de regrete.

 

Sunt dăți în care
doar speranța
le mai mângâie
încrețita frunte,
estetic deformată
de-ntrebări și căi
fără răspuns,

 

sunt dăți în care
doar cinismul
le sfâșie tăcerea
cea de nepătruns.

 

2.

 

Tăios

 

Sunt straturi peste
straturi de memorii
și de ce-uri necatalogate
în sertarele cele mai adânci.

 

Ți-e teamă ca nu cumva
să deranjezi praful de pe
ele, ca în mișcarea lui
ele să se frângă ca și când
n-au existat, plecând departe,
cu concluzii cu tot, 

de-acolo de unde nimic
nu se mai întoarce întreg
și neatins. Și se repetă

 

același vis potrivnic,
nedeslușit nici până acum,
neexplicat de vraci, prezicători
sau ursitoare, dar visceral
de-nțepător de fiecare dată.

 

Alegi să dai un alt sens, să
cauți alte explicații, căci poate
doar așa vei înțelege cum
să treci dincolo de umbre
și să privești cuțitul drept în
ochi.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

 

Ies

puțin cîte puțin de sub nisipuri

ce n-au fost niciodată atinse de vînt

ori de altă suflare – un pește uriaș

în ai cărui solzi îmi văd, întîia oară,

miile de chipuri avute pînă acum.

Ce m-ai lăsat să fiu, Doamne?

Mă înspăimîntă imaginile 

acestor ciudate metamorfoze.

Parcă aș trăi pe fundul unei ape

neînsemnată pe nici o hartă,

așa îmi simt sufletul

-piatră la gît,

trăgîndu-mă după ea cu disperare,

cum copilul pe mama sa

să îi arate locul unde a văzut

un pește zburător.

 

2.

 

***

 

Ce fericire să nu ştii

în al cărui călcîi se ascunde golul

în a cui gură preaplinul

 

ce fericire de cel ce simte

gustul pietrei care l-a lovit

 

şi mai ales cîtă linişte

cînd se aruncă zarurile

 

ele se rostogolesc…se rostogolesc…

ca rîsul bufonului

printre paharele goale.

 

3.

 

***

 

Unde eşti tu cel ce nu eşti şi ce poţi

adăuga destrămării mele?

de ce tot întorci clepsidra

n-ai văzut că e goală?

 

arunc o piatră în cer –

de acolo cad firimituri de pîine

semn că nu m-ai uitat

 

clipa e nesigură

ca zborul învăţat în captivitate

 

sînt pedepsit să scriu

cu care cuvînt îmi vei dezlega mîinile,

Doamne?

 

4.

 

* * *

 

Lins ai fost de limba morții înainte 

de-a te naște – cel ce vine-n 

cel ce pleacă, muritor, se recunoaște.

Soarta, harnica-i suveică, printre ițe 

și-o strecoară, ce s-a împletit 

cu trudă, se destramă într-o doară.

Dintr-al vieții ghem, în taină, alb și negru 

se desfac; lin, cămilele trec fire

prin urechea unui ac.

Se preschimbă, sub găoace, puiul vechi 

în puiul nou, glasul ce striga-n pustie

azi se-aude în ecou.

Tu îl cheamă-n gînd pe cel ce punct de 

sprijin ți-e, opus. Precum stelele căzute

își găsesc perechea sus.

Înțelege că sfîrșitul nu-i defel o 

întîmplare cînd, matern, te linge moartea,

înainte de născare.

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ultimele

 

1.

 

Poezia în vreme de molimă  

 

Prea reali spre-a mai desăvîrși

un chip al vindecărilor deplin,

de la o vreme, nu ne mai suportă nicio oglindă.

Trecem prin rana tardivei utopii

și-abia în viață dacă ne mai țin,

capsulele de maci și insurecția omizilor în grindă.

 

Strînse cu ușa, zilele-s egale.

Mărșăluind prin munți, zăpada de tristețe suferindă,

rostogolește soarele indiferent la vale,

spre nu se știe ce și cum, spre nicăieri.

Ei, da, ai mai putea măcar să speri,

că cineva, într-un tîrziu, va scrie o erată,

dar agățat de tivul atît de-naltei seri,

se-aude corbul care spune: NICIODATĂ!

 

2.

 

Poezia în vreme de molimă

 

nici nu mai știu de ce anume

atîrnă o viață de om.

de un fir de păr;

de lumina care înghite lacul

și-l ridică la cer cu pene cu triluri cu tot;

de un tren care vine care-ți pleacă apoi de sub nas;

de un profet mincinos în țara lui;

de o apă înaltă înaltă cît casa;

de o molimă fără leac;

de o seringă rătăcită în vene?

 

cu fiecare zi te recunosc mai bine moarte globtrotter:

mănînci cireșe sorbi clipe

neobosită pe urmele mele.

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 17 ani…

 

1.

 

Depersonalizare

 

Sunt acompaniată până și în singurătate.

Ceva plutește permanent deasupra mea și îmi respiră în ceafă,

Șoptește gânduri intruzive care plutesc și ele

Ori se depun transparent pe suprafețe

Ca eu să nu știu că trebuie să le șterg

Și să își creeze acolo propria lume.

Sunt acompaniată oriunde m-aș duce,

În camerele casei, ale inimii,

Pe bulevardul lung, dominat de sunet de mașini,

De televizoare uitate pornite și geamuri uitate deschise,

Apeluri uitate în așteptare și mesaje uitate găsite.

Plutesc permanent deasupra mea

Toate cele ce au fost uitate

De cineva,

De timp,

De toți.

Îți va veni și ție rândul să plutești lângă mine,

Îmi va veni și mie randul să plutesc lângă mine.

Fără să am chip,

Corp,

Suflet,

Atrag uitarea lângă mine așa cum gravitația atrage corpurile,

Iar toate astea se vor repeta până când mă voi trezi într-o dimineață

Și voi uita,

Fiindcă îmi voi aminti că tot eu sunt cea

Care plutește deasupra mea.

 

 

Antiteză

 

Condiția umană îmi limitează mâna

La a scrie doar atât cât cunoaște

Și la a simți doar ce e primar,

Fără ca măcar să vrea puțin mai mult

Sau să acceadă la absolut.

În același timp, gândurile îl continuă. 

Aleargă și se învârt în jurul condiției umane

Precum un copil plictisit o face în jurul mamei oprite în loc. 

O amețesc și așa scapă de limitare, 

O fac să confunde dreapta cu stânga și ludicul cu sobrul,

Oamenii cu îngeri. 

Așa reușesc gândurile să facă ce vor, 

Independente de orice figură autoritară; 

Aleargă până la finalul absolutului și îl continuă, 

Fiindcă nu și-au eliberat toată energia și nimic nu le stă în cale,

Și pe acesta l-au terminat de umblat. 

De-aia nu pot scrie cât gândesc

Și nu pot gândi cât scriu, 

Căci condiția umană are favoriți

Pentru libertatea cărora fie închide ochii,

Fie îi întoarce. 

 

Constantin  CIUCĂ

Cele mai frumoase poezii

 

Dragostea 

 

Și apoi te îndrăgostești,

uiți totul despre tine și despre ceilalți,

călătorești.

 

în degete ți se deschid colivii 

în care canarii intră

să ți le miște 

în cântec.

 

Ești, tot, o spirală de vânt 

brățară

la aripa unei păsări.

 

2.

 

Când îți aduceam flori  

 

rotundă ieşea de sub buzele tale

o vocală

aromitoare ca o portocală.

 

A!

ce surpriză

se aprindea în ochii tăi în fiori

din cauza simplă a unei flori.

 

Portocale

cu miezul de A-uri

şi O-uri

îţi cădeau lin din mirare

pe haina mea 

în carouri.