S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
îți vedeam numai sînii adormiți
aromați
asimetrici
amușinam
și uitam
mă uitam
(o contemplare în zori)
2.
se duce viața
cum unghiile dinții
cum visele
(cum se cade)
3.
mai ții minte
cum ne pîndea
sindromul lunii aproape pline
și desenam pe asfaltul fierbinte
cu unghiile imense baloane și șotroane
mai negre decît
toate găurile negre
apoi a murit cineva
și ne-am sărutat scurt
pe buze
venise toamna
(amprenta)
4.
tu
virgulă
necunoscuto
(aproape adio)
5.
am să adorm
în noaptea
neștiinței tale
(egal)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Invazia
Larvele visează
Vezi lentoarea omidei
În devorarea frunzelor proaspete transformându-se în crisalida
Crisalida ce cuvânt frumos
Anunțând zborul diafan
Al delicatului flutur…
În ziua de astăzi
Este invazie de fluturi negri
La porți la uși de apartamente
La respirări întretăiate…
Un roi de fluturi negri
Întunecă cerul
Lumina
Doamne fă din crisalidă
Un înger alb
Nu unul negru
Un fulg negru de scrum…
2.
Măreţia frigului
Totul este încremenit
tata şade în cripta lui
neliniştit
mă atenţionează
că lucrurile nu sunt normale
că dalele de andezit
au devenit
mortale…
că echilibrul este în pericol grav
idolii de pe pereţi
nu mai au un
suav şi adevărat zu…
grav….
3.
Perfectul simplu
Eu fui
tu fuşi
noi furăm
ca un fu… m
al unui veştejit
parfum
de roză aruncată-n drum
dintr-o coroană scânteind
în scrum…
4.
Luntre
lunecându-mi luntre
pe oceanul de sub frunte
și sub cerul de sub frunte
un luntraș
vrea să mă-nfrunte…
Doamne
oare eu îmi sunt
cel ce vreau
să mă înfrunt?
luntre
lunecându-mi luntre…
șade cerul ca un munte
gata ca să îmi scufunde
luntrea lunecând
sub frunte…
Constanța POPESCU
Ortografia iubirii
1.
Gânduri tainice
Am făcut duminici,
camerelor sufletului,
biserici mici,
cu candele arzând, lacrimilor de la ziuă,
pentru fiecare bucurie reverberată,
închinăciune, începuturilor.
Pași mici pe lespedea tăcerilor,
să nu tulbur gânduri tainice,
ca să pot desena povești,
despre noi,
chiar dacă m-ar costa
toate cuvintele arhivate.
Toate au rost și plată…
Fiecare surâs, îmbrățișare,
se contorizează
în fibra celuilalt,
până devenim Noi
amestecându-ne ,
trăindu-ne bătăile inimii
cu un exces de adrenalină,
doar așa ne amintim
să ne mai privim în ochi…
2.
Infinitul pe bucăți
Am strâns vocalele
și cu verbele ajutătoare
pictez icoane sfinților obosiți,
să ne atingă tăcerea din suflete,
unde tristețea de cinci stele
umple candele până la ziuă.
Noi, trecători prin soartă,
topim inutil lumânările
viselor de taină
și nu va mai curge ceara
să ne încălzească gândul.
Nu suntem doi în oglindă,
ci doar suportul
celui ce nu ajunge la lumină…
Între infinit și durere,
iubirea curăță cărările
înțelenite și suportă
costurile
plătite cu viață…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Am pornit o călătorie spre ora exactă,
niciodată nu știu care e,
unii spun că ar deține-o șopârlele verzi,
alții că ar fi în stăpânirea ploii,
ții minte prima ploaie cum cădea, și soarele străveziu, leneș, de după?
a fulgerelor,
atunci se luminează pentru o clipă întunericul, se trezesc din somn lung cei plecați,
și Tu…
și deodată, pe cer, apare ora exactă,
răceala gurii lor înfierbântate după prea lungă tăcere se strecoară în subțiorii mei,
iar eu iau cu mine păduri și flori în creștere
și un curcubeu deasupra capului,
cerurile se deschid, verzi, ca un codru lichid,
un râu, alăturea, plecat, ca și mine, pe jos,
și zarea foșnind,
nimic nu moare, mi-ai șoptit de sus, de jos, nimic nu trece, se schimbă după mersul tău, unde ești tu, este ora exactă…
2.
E soare
tulpinița albă ca amiaza
stă aplecată
să-și ridice floarea căzută în dizgrație
un șoricel zelos ronțăie o fotografie
suntem o lume de șoareci flămânzi după tratatele de istorie
de ce înfloresc magnoliile iarna
de ce
e atâta freamăt în zborul cărăbușilor
cu iarba din palme netezesc spinarea câinelui care îmi adulmecă umbra
nici urmă de zăpadă
el știe că voi fi odată o frunză sau o literă din tastatură pe care omizile o vor devora și o vor transforma în primăvară
nimic nu se pierde
doar sufletul poate îngheța într-o floare de magnolie…
3
Domnul meu
stau în palma Ta ca un fulg de nea mă caut și nu mă găsesc de neînsemnată ce sunt decât în raza Ta mă topesc și deși nu am glas decât pentru auzul Tău eu cânt după o partitură veche sau poate cânt după ureche am fost un munte de zăpezi și ierni crâncene în care fluieram învolburată a vânt fiecare notă muzicală era literă de cuvânt închinată Ție am fost zână înaripată în nori am fost sunetul acordeonului care împrăștie nămeții în valuri de suspine distilării întregi de lumini am umplut cu Tine am fost torențiale ploi înghețate apoi am fost pleoapă cu gene albite de îngeri am fost adăpost pentru cei plecați am fost înfrângeri am îmbrăcat iernile în sărbătoare și cerul de fluturi din iubirea Ta am căzut întâmplătoare pe poteci lapoviță ignorată de Tine un fel de mușuroi de gâze peste care treci am fost dimineți înfiorate de bucuria razelor tale reci azi sunt doar am fost un fulg un vers o secundă din univers închinată doar Ție singura zăpadă pentru care merită o iarnă pe pământ să petreci chipul Tău albit de suferință chipul Lui
Domnul meu…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Oscilație
Și să nu-ți fie
frică dacă plec,
căci singurul ținut
în care am rămas
vreodată e învelișul
meu de amintiri
și doar acolo mă
întorc. Să nu te
îndoiești sau să
te bucuri de revin,
căci tot ce am știut
vreodată a fost să
mă întorc să mușc
din mal, să fiu
un flux nebun
dictat de lună.
Să nu te miri
dacă vei constata
că nu m-ai
cunoscut, sunt specie
ce se teme
de lumină și-ntuneric
deopotrivă, ermetic
salt în gânduri
mult prea grele
și invizibilă
văpaie pe alocuri.
Eram o filă
albă-n aparență,
de scris și de citit
atunci când
se-ntâmpla să ai
răbdare, dar nu
somn, atunci
când mă puteai
vedea și mă lăsam
văzută, când îți
dădeai ocazia
să înțelegi că
după primul
gust amar era
mereu ceva
mai mult.
Și știu, priveam
în gol de fiecare
dată când
mă feream ca nu
cumva să mă arunc
în el, căci îmi
știam și-abisul
și-nălțimea și
îmi doream să nu mă frâng
la mijlocul cărării.
De-ai fi avut curajul
să citești un rând
privindu-mă ca
pe-o străină, ai fi
avut mirarea de-a
mă fi regăsit acolo.
2.
Puțină umanitate
Proces fără recurs
la care alegem cu toții
să fim supuși privindu-ne
de undeva de sus. E,
fără îndoială, o epurare
a oricăror imperfecțiuni
umane care ne-ar putea
defini, o sterilizare a
umanității de organic
și de fragmente care
ar fi putut constitui vreodată
un întreg. Ne-am redus
la nivel de atom, ne disecăm
în numele unui discurs abil,
de parcă știința toată
ne-ar putea oferi un răspuns
la dilemele ce ne frământă
de veșnicii, de parcă urmele
ni s-ar întoarce din drum
în momentul în care găsim
cheia cunoașterii.
Nu suntem în stare să
găsim nimic, nici să ne
regăsim împrospătați
sau mereu la fel, deși,
în sine, suntem doar animale
concepute pentru a căuta.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
Mă retrag într-un colț, departe de vuietul lumii.
Ce pierd nu a fost niciodată al meu. Sînt o
mașinărie încă neinventată, căreia i s-a
pregătit deja un loc în muzeu. Aș vrea să
fiu ocolit. Dar, fără milă, îmi deschideți inima,
ca pe o păstaie, să iasă din ea bobul.
Și tot acolo să se întoarcă, precum
la iertarea lui Dumnezeu, zi de zi, robul.
2.
***
În grădină e un cuib părăsit
unde îşi duce şarpele iubita pe furiş.
Sîntem copii, pîndim zile întregi din tufişuri,
prea miraţi să înţelegem ceva
– un înger ne şterge din minte propoziţia dezmăţului –
Tu încă nu simţi plăcerea ce ţi-o dă
un strop de apă picurîndu-ţi,
la nesfîrşit, pe creştet.
Eu abia deosebesc jocul de haos.
Privim într-acolo cu pofta cu care
animalul miroase piatra
şi aceasta îi dă de gîndit.
Tu calci pe o creangă uscată, mă sperii.
Dacă a auzit şarpele şi-o să fugă,
martorii cărei fericiri mai sîntem noi?
Trece copilăria, aflu
că tu şi şarpele erați complici.
Doamne, cîtă ipocrizie!
– uneori răzbunarea are gust de apă stătută,
îţi spun. Tu plîngi, femeie. Şarpele e mort,
în cuib ciripesc puii unei păsări străine nouă.
3.
* * *
Stau singur într-o cameră,
ascult ticăitul ceasului.
Ora e rotundă,
nu pot ieşi din ea.
Cine sunt?
Privesc disperat cum îi plouă
pe oamenii din hîrtie.
Ei sunt veseli,
dansează, dansează.
Unde e bine,
dacă nu sub talpa lui Dumnezeu?
Uşa scîrţîie.
Cine e dincolo?
Intră un copil,
îmi aduce jucăriile sale.
„Joacă-te, mă îndeamnă, poate aşa
îţi vei aminti cine eşti.”
4.
* * *
El face să fie umbră în locul unde nu a crescut,
nicicînd, vreun copac. Însă tocmai el nu are umbră.
E mai vechi decît somnul, deși stă mereu treaz.
Teme-te cînd îți declară război furnicile, mă sfătuiește
el, cel care a îngenuncheat, într-o clipă, uriașii pămîntului.
Învață să te aperi de tăcerea altora cu propria-ți tăcere.
Sabia se poate întoarce în teacă nepătată de sînge.
Cuvîntul, nu. Acesta te va găsi întotdeauna nepregătit.
Nu îi crede pe cei ce îți laudă înțelepciunea și puterea.
Doar corul orbilor poate cînta cu adevărat frumusețea
unei livezi înflorite. Privește înlăuntru-ți, de acolo
așteaptă răspuns. Fii pregătit să te re-întîlnești.
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
scamatorul din prăvălia frizerului
sau
un vis prea îndepărtat
nimeni n-ar fi știut să spună
cum se rătăcise Scamatorul
în colonia noastră,
la vremea cînd vara
leșina în brațele secetei.
se purta cu lavalieră,
cu scîrț la pantofi
și visa cai verzi pe pereți.
cît era ziua de lungă,
lipea, din zbor, cărți de joc
pe oglinda din prăvălia frizerului,
cu o îndemînare uimitoare.
– pesemne, era felul lui
de a tăia frunză la cîini –
lumea venea să se tundă
doar ca să vadă comedia.
dădea pasențe
care arătau negreșit
că în curînd aveau să vină americanii.
nu, nu încăpea îndoială,
cărțile, zicea, nu mint, sînt precise,
cît de repede, o să vedeți debarcarea.
ore întregi rămînea cu privirea
pierdută în canatul ferestrei,
de parcă, din clipă în clipă,
ar fi așteptat să se ivească,
din colbul drumului, un yankeu
și asistența, în transă
își mișca capetele cu încetinitorul
în direcția privirilor lui.
uitați, cam pe acolo or să apară,
între sonda lui Bunea
și podețul de peste apa Cricovului…
viitorul era promițător,
era roz.
numai că între timp,
Vasilache chiaburul
fusese ridicat în plină zi,
cu un GAZ și gărzi de corp înarmate;
Crep, directorul școlii,
declarase la un pahar,
cui nu trebuie,
că vrea să vadă Parisul,
și după lungi interogatorii,
chiar a pus Parisul pe limbă,
a dat Parisul de dușcă
din sticla ca smaraldul de verde…
cum, de ani buni,
minunea cu americanii
tot întîrzia să apară,
nimeni nu-l mai lua
pe Scamator în serios,
pînă în ziua în care
a lăsat jumătate de colonie
fără cureaua de la pantaloni,
iar de la mîini, fără ceasul Pobeda.
nu le-a înapoiat
pînă n-a pus păgubiții
să strige în ușa Sfatului,
cît îi ținea gura de tare:
– americanii, să vină americanii!
de s-au speriat organele
și-au pornit o anchetă.
putea să sfîrșească
cît se poate de rău întîmplarea,
dacă Scamatorul,
în ultima clipă,
n-ar fi scos din mînecă asul:
a fugit într-o noapte,
cu un circ ambulant.
vă spun, era o figură.
2.
Unii şi alţii
Se îngustase cât o dungă vara – fugea de sub picioare.
Un timp coclit vâslea prin spaţii curbe.
Lansau copacii în văzduh planoare
şi se scurgea rimelul firmelor în urbe.
Eram livizi ca după un leșin
cuprinşi de răul cel mai rău: de viaţă.
Parcă băusem toată noaptea sodă cu pelin,
iar noaptea refuza să se preschimbe-n dimineaţă.
Ne-am zis atunci că-i potrivită ora
să apărăm măturătorul străzii poreclit Socrate
Într-o clipită, de gură cască, plină ochi agora,
se minuna: din ceaşca subţiorilor îi picurau idei voalate!
Trecea un nor prin piaţă, mai jos, un cârd de raţe,
când soarta lui ne-a împărţit în tabere distincte.
Unii îl aclamam şi îl purtam pe braţe;
cu limbi de moarte, alţii, îi treceau pe dinainte.
Era şi-un tribunal ascuns printre leandrii şi petunii
şi-un cap de acuzare: la percheziţii i-au găsit căpuşe procurate
pe valută.
Se clătină, căzu apoi acolo-n văzul lumii,
unii ziceau de moarte bună, alţii, de cucută.
Nu ştim de ce-a sfârşit măturătorul străzii poreclit Socrate,
dar vara cât o dungă se-ngustează
şi tot rostim un adevăr pe jumătate.
Cealaltă jumătate retractează.
3.
Unii şi alţii (II)
Ei bine, ei erau nişte asasini.
Nu doar metodici şi eficienţi, nu doar îndrăgostiţi
pînă la demenţă de rigoarea calculului aritmetic,
nu doar pătrunşi de ideea că moartea
trebuie înfăptuită cu pedanterie,
ci şi atît de sensibili, atît de plini de maniere,
încît nu suportau să audă o împuşcătură
dacă între declicul armei şi explozia glontelui în ţeastă
nu porneau patefonul cu Mozart, Beethoven, Bach,
dacă creierii împroşcaţi pe pereţi
nu erau şterşi de Sonata Lunii.
De cîte ori duduiau cuptoarele crematoriilor,
la vremea cînd, de la primul la ultimul transport,
toţi redeveneau, nu-i aşa?, liberi,
liberi să se îmbulzească şi să iasă pe coş,
puneau primăverii pistolul în ceafă,
somînd liliacul să izbucnească în floare,
pentru ca mirosul acela, acru-dulceag,
după cum există dovezi,
să nu le gîdile nările.
Între o execuţie în masă şi funia spînzurătorii,
erau cei mai buni taţi, cei mai îndatoritori soţi,
cei mai tandri amanţi.
De la ei ne-au rămas cîteva semne particulare
– aşa cum trebuie să rămînă după orice artist –
care vorbesc despre nepieritoarea lor slăbiciune
pentru om şi calităţile sale:
mănuşi din piele de om, abajururi din piele de om,
evantaie, geamantane din piele de om,
ca dovadă că nimic nu-i mai de preţ
decît omul şi sărmana lui piele…
Apoi, într-o zi, au venit învingătorii.
Au filmat kilometri întregi de peliculă,
au vomat ultima ciorbă de război
în faţa teribilei productivităţi a morţii,
nemaivăzută vreodată pe metru pătrat de Europă,
şi din carele lor de stăpînitori ai lumii
au căzut de acord că, într-adevăr,
ceilalţi au făcut-o de oaie.
Încet, încet, s-au aşternut pe treabă
şi-au pornit să combată metoda.
Nu erau ei doar hotărîţi să nu repete istoria?
Nu le trebuia lor o altfel de moarte,
fără publicitate, fără zgomot şi fum?
Între un delict de opinie şi interogatoriul cu pumnul,
ei bine, erau şi ei cei mai buni taţi, cei mai îndatoritori soţi,
cei mai tandri amanţi.
Ne-au lăsat şi ei câteva urme
întru glorificarea deplină a speciei:
cîteva dictaturi ce-au declarat primăvara anotimp interzis,
cîteva clinici de psihiatrie,
cîteva metode de spălare a creierelor
şi chiar cîteva din cele mai perfecţionate
căluşe, bastoane şi bîte
verificate pe pielea, deja, tăbăcită.
Dar pielea, pielea încă a rămas.
Nu se ştie niciodată
la ce mai poate fi bună o piele de om!
Ștefania PAVEL
Poezia la 17 ani…
1.
Vocile
Într-un soi de viață în care gălăgia mă amuțește
Și liniștea îmi e mai mult gălăgie,
Am încercat să acopăr toate vocile,
Să nu mai aibă ce gălăgie să mă reducă la tăcerea
Pe care să nu o mai cunosc și să nu mai aibă cine să îmi arunce în minte gălăgia.
Am încercat să le înlocuiesc cu sunete
Care se aud numai în nicăieri, apoi am încercat să îl construiesc:
Un loc în care viața e doar viață,
Iubirea doar iubire, în orice culori ar veni îmbrăcată.
În locul ăsta care devine din ce în ce mai fantasmagoric
Pe măsură ce îl conturează mai clar mintea, cu intenția de a-l face
Din ce în ce mai real,
Nimic nu țipă,
Ci toate cântă cu vocile pe care voiam la început să le acopăr.
Într-un soi de viață întoarsă pe dos caut să-mi creez un nicăieri numai al meu.
Un loc în care sinele e autentic,
Un loc pe care, dacă trebuie să îl părăsesc,
Să îl pot purta după mine.
Un loc în care să am loc.
2.
Deconectare
Mă deconectez
De la copiii de vârsta mea care au devenit adulți
În ciuda pactului făcut acum câteva zile, pentru mine,
Acum câțiva ani, pentru ei.
Mă deconectez
De la timpul dilatat sub influența incendiilor de vegetație,
De la teama de a fi prea mic și nevăzut de mulțimea în care cei asemenea mie
Sunt sufocați în fricile și în anxietățile celor care sunt mai mari
Căci se golesc renunțând la tot
Și cu cat devi mai gol,
Cu atât mai mare.
Mă deconectez
De la poteci bătătorite de pașii oamenilor îmbrăcați în port popular
Care merg să găsească liniștea
Și mă deconectez de la străzi prost asfaltate peste poteci,
Pe care le străbat mașini
Care deja cunosc traseul ce trebuie străbătut:
De la disperare la extaz și înapoi,
Fără nicio oprire pe drum,
Ca nu cumva să se piardă momentul in care extrema,
Oricare ar fi,
Se extinde peste limitele posibilului.
Mă deconectez de la toate device-urile electronice.
Le-am folosit suficient ca să simulez orice aspect al vieții,
Creând astfel unul nou,
Și acum sunt gata să las în urmă simularea
Și să cunosc ce e real.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
Iubește-mă, sunt străin
Inima,
ca o limbă de muezin
îmi cheamă la piept cunoscuții,
unul se apropie,
mă sărută pe buze
și îmi șoptește în taină:
sunt străin!
Un străin
cu un bici plumbuit îmi despică spinarea
strigând:
iubește-mă,
iubește-mă, îți sunt cunoscut!
2.
Exercițiu de dispariție
Eram îngropat până la piept
într-o durere
într-o margine de lume.
Mă durea propria mea naștere,
și ochii
și propriul meu nume.
Mă zbăteam ca să ies,
și dădeam din gânduri
ca din niște aripi mărunte,
Iarna
începuse să curgă sticloasă din mine
printr-o gaură spartă
în frunte.
De sus din cer ea râdea:
ha, ha, ha!
ha, ha, ha!
Din cauza frigului râsul ei se prefăcea
în metale.
Lumina scădea.
Voiam s-o ating
dar brațul îmi dispăruse aproape în umăr.
Aș fi vrut sa o strig,
să îi aud măcar numele,
dar pe buze aveam
doar semnul cifrei de 1
peste care,
nu mai puteam să înnumăr.
Andreea GHICA
Băi!
1.
Între noi stăteau vise făcute ghem
ne încâlceam degetele printre ele
le răsfiram
le mângâiam
ne făceam una cu ele.
visele tale se întâlneau cu ale mele
singurătățile noastre se priveau în ochi
între tine și mine stăteau kilometri de cuvinte înghesuite
în căsuța de whatssap.
hai să ne facem un ceai
hai să fim politicoși.
aproape simt mirosul de viață
și de flori
și de dulceață.
2.
suntem pe jumătate treji.
într-un imperiu fals.
3.
există o pasăre albastră în inima mea
care vrea să iasă.
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
Dying in my living room
Late in the evening
You figure out..
Between men
There’s rarely true forgiveness
We keep the mistakes of others
Like precious heirlooms
In the living room
For display
Late in the evening
A glass falls of the table
And crashes on the cold floor
My neighbors,
They fight as usual
It has become a tradition
And I’m startled at their every move
I’m a little boy again
Caught in a fight between mom and dad
“It’s ok”
I assure myself
“You’re a safe 30 something
Frightened little boy”
I look to the sky,
A big fat, jumbo jet
Flying over my flat,
Is blocking my view,
As I keep on looking for my father
Wine glasses crash,
Airplanes crash,
The whole damn economy crashes
And everyone is trying to fly around
Oblivious of the fact
That we just can’t soar
So,
As glasses crash in my head
And airplanes soar
“Climb and maintain” whatever
“Turn left, heading” whatnot
I’m just
Here, slowly dying in my living room
Watching pictures of my father
Tell their story now once more.
2.
Mor în sufrageria mea
Seara târziu
Îți dai seama..
Între bărbați
Rareori există iertare adevărată
Păstrăm greșelile altora.
Ca niște moșteniri de familie prețioase.
În living
Pentru așteptare
Seara târziu
Un pahar cade de pe masă
Și se prăbușește peste podeaua rece
Vecinii mei,
Luptă ca de obicei.
A devenit o tradiție.
Și sunt speriat de fiecare mișcare a lor
Sunt un băiețel din nou
Prins într-o ceartă între mama și tata
„E în regulă”
Mă asigur
„Ești un băiețel speriat,
De vreo 30 de ani”
Privesc spre cer,
Un avion mare și gras, jumbo jet
Zboară deasupra apartamentului meu,
Îmi blochează vederea.
În timp ce eu continui să-mi caut tatăl
Paharele de vin se prăbușesc,
Avioanele se prăbușesc,
Întreaga economie nenorocită se prăbușește
Și toată lumea încearcă să zboare
Uitând faptul
Că pur și simplu nu ne putem avânta
Deci,
În timp ce ochelarii se prăbușesc de pe capul meu
Și avioanele se avântă.
„Urcă și mențin” orice
„Virează stânga, îndreptă flecuri”
Sunt doar
Aici, mor încet în sufrageria mea
Mă uit la pozele cu tatăl meu…
Spune-le povestea acum încă o dată.
Facebook
WhatsApp
TikTok
