S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
dintre toate fricile
tinerețile spulberă
diminețile
dintre toate nopțile
diminețile spulberă
fricile
(un fel de)
2.
cît aș vrea să știu dacă noaptea
e numai a trezirii
și ziua a dormirii
o pasăre tace doar cînd doarme
în rest
zboară
(azi)
3.
o să fie fericire
doar azi
vom mînca pîine
doar ieri
viitorul doarme
doar noaptea
copiii desenează
mereu
(urgență)
4.
aș fi dorit
să fiu fericit
dar am ales
să trăiesc
(`neața)
5.
azi mi-au tăiat gratiile
am simțit mirosul trist
al bananei
și greața
apoi o înțepătură
gratiile încă mai aveau gust
(intrarea în postul dict…)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Ianuarie alb
Fără zăpadă
Privirile tale tocite
De lucruri
Și aripi ucise
Inocenților fluturi
Uciși spre visata
Zăpadă….
2.
Copiii
Copiii uşii capitonate
copiii birourilor din lemn de trandafir
copiii scaunelor înalte
copiii limuzinelor negre
veneau înspre mine
mă pocneau cu ciocanul de lemn
peste tâmplă plecând fericiţi
râzând de copilul meu de om…
3.
Mă mai trage steaua de păr
ţinându-mă vertical
puterile-i slăbesc
şi mă înclin inclin…
Îi voi scăpa într-o zi
căzând peste propria-mi umbră
razele-i rupte vor stropi câmpul
însângerându-l…
steaua scăpată de lestul trupului meu
se va ridica se va
ridica… ridica…
4.
Antebrat
Visez şi mi-e milă…
o aripă trebuie că a existat
înaintea braţului meu de argilă
o aripă bine înfiptă în aer
cum acum
nesigur brațul meu sprijinit
de pământ…
cum numele acesta nesigur
că sunt…
plutea aripa mea ocrotindu-mă
în văzduh deasupra
nămolului de neatins încă…
o aripă purtând după ea
mult prea visătoarea mea tâmplă
aerul precum o stâncă…
Constanța POPESCU
Ortografia iubirii
1.
Să ne atingem zăpezile
Când ninge suntem cu toții copii,
mi-aș vaccina cu prima zăpadă
iubirea obosită,
uitată pe lespedea popasului de mai ieri,
un anotimp în tolba cu singurătăți.
Visele se ofilesc în absența dorului,
hrănind alte existențe,
printre tăceri ferecate în necuvinte,
se nasc furtuni și turbulența pasului
pe zile lipsă-n calendar…
Nu ne privim sufetul,
nu ne mai atingem visele.
Hora noastră perfect rotundă,
după ora de iarnă,
nu are hibe și nici un pas
nu hotărăște restartarea,
toate sunt în liniștea
privită în oglinda,
în care-mi mângâiai conturul
în iarna din noi.
2.
Mai tânără ca zăpada
Mi-am dansat prima ninsoare,
pe muzica lui Nat King Col,
îmi spunea că cineva mă iubește,
mă luam la întrecere cu fulgii
grei de așteptare,
mă topeam cu ei,
hrănind pământul sufletului,
eram o altă stare,
desprinsă dintr-un anotimp uitat.
Cuvintele se scriu la fel
doar dragostea nu mai are
litere disponibile,
în marea liniște,
în iarna fără ger
și fără zăpada,
fardul femeilor îndrăgostite,
înnebunite să-și trăiască anotimpul
care le crește pe umeri, și le intră
în carne
și sunt mai tinere cu o ninsoare
3.
Promisiuni onorate
Anotimp cu muchii ascuțite,
opusul rotundului din mine,
tot mai mic, până la punct,
acoperit cu zăpada anevoios
de tânără și rece
ca o iubire de după,
toamnă, cu belșug
și promisiuni onorate,
cât de târziu am putut.
Sunt într-un joc cu ecuația
amintirilor în genunchi,
mă rog să se facă liniște
între cuvinte,
doar așa ne ascultăm inimile,
ne mai putem privi ochii
și aburim oglinzile…
4.
Infinitul pe bucăți
Am strâns vocalele
și cu verbele ajutătoare
pictez icoane sfinților obosiți,
să ne atingă tăcerea din suflete,
unde tristețea de cinci stele
umple candele până la ziuă.
Noi, trecători prin soartă,
topim inutil lumânările
viselor de taină
și nu va mai curge ceara
să ne încălzească gândul.
Nu suntem doi în oglindă,
ci doar suportul
celui ce nu ajunge la lumină…
Între infinit și durere,
iubirea curăță cărările
înțelenite și suportă
costurile
plătite cu viață…
5.
Zarul câștigător
O noapte, o mie și una de zile
cu poveștile lor,
mă strâng,
ca un preludiu infinit
de unsprezece minute,
unde zarul zace pe roșu,
mereu același număr,
indecis să mă nască bucurie…
Călătoria în bărcuța de hârtie,
nu atinge Americi
și nici un înger
nu-mi scutură mirarea
cu care-ți ating privirea.
Neștiind că exist,
pedeapsa se prescrie
și rămâne valabilă singurătatea,
penitența uitării.
Doar dacă ne-am iubi,
aș mai juca o tură
și îngerul meu ar aplauda…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Omagiu Eminescului
15 Ianuarie
Printre nouri și umbre,
cetăți prăbușite pe cerul din vis,
în mijlocul negurei, bolnav de abis,
ochiul tău șade veșnic deschis,
cămașa îți miroase a ierburi și brad,
flori înstelate din degete-ți cad,
or fi fost și atuncea anotimpuri
secate de ploi și zăpezi,
dar în noaptea asta sfântă
te rog să cobori să ne vezi,
să dai pădurilor rămase sfânt ocol,
apelor încă line, cald onor,
și corbilor bătrâni, veniți în stol…
să bați în lemnul ușii casei tale,
să îi săruți Crăiesei Iarnă cosița de ninsoare, mai mult să nu te întristezi,
a fost tăiat mesteacănul cu haină albă
din fundul curții, și brazii veșnic verzi,
și leagănul cel putred, și pomii din livezi,
mi-e ars cuvântul, până în suflet mă arde,
Țara dintre străbuni și nepoți e pe moarte, spiritul blândei națiuni
se târâie în genunchi și pe coate,
avem atâtea să-ți spunem,
sunt atâtea de spus…
de aici, de departe, sau mai bine…
rămâi acolo, sus,
în colțul de fereastră,
iubire sfântă, înaltă, iubire astră,
liră pe ram înflorit, lumină de aur, albastră,
scânteiere de murgi alergând în ropot,
plânset pe strune, lacrimă de clopot,
domnitor în ere, pribegind în sfere,
șoaptă curată, coborând pe apă
la sânul de fată,
inimă de heruvim și Eminesc nume,
rămâi… în etern, La mulți ani!
totuși, este trist pe lume…
2.
Fântâna plăcuțelor de lut
Îngerul meu ar numi Reînviere acea zi,
eu o văd Izvor de Lumină,
câmp de margarete,
roșu și galben,
buzele spun migdalat,
auzul o numește Rapsodia Sferelor,
îngerul are dreptate,
fiecare zi ar trebui să fie
o oglindire a tainei sfinților,
iar noaptea să închidă pleoapa
izvorului de mistere,
dar doar Dumnezeu știe…
privesc la băiatul cu bețișoare de bambus,
care seamănă atât de bine cu Tine,
cum scrijelește plăcuțele de lut,
să țâșnească din ele
cele mai scânteietoare cuvinte,
imnuri, balade,
razele soarelui sapă și ele
în inima fetei de lângă El,
ce fată stângace,
cum nu știe ea că verbele sunt
mai abisale decât Lumina Lumii,
artificiile inimii răscolesc lutul din om
și modelează inima
în cel mai rafinat artizanat,
și uite-o cum din nepricepere
se prăbușește în fântâna plăcuțelor de lut,
și trage după ea tot câmpul de margarete,
roșu, galben, sfere muzicale,
Lună, libelule, vise, steaguri…
transformând acea zi
într-un tărâm de foc și lumină,
acea zi mistuitoare și mântuitoare,
despre care numai Dumnezeu știe…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Victorie
Ascultă-ți glasul
cum își repetă victoria
în fața hazardului
și neputinței predestinate
de om. Străbate cețurile
vocea ta, străpunge și
atinge și mângâie cu catifea.
Ești om și n-ai nevoie de
mai mult, când vulnerabilitatea
te-mbracă în rare străluciri
și n-ai sfială să te lași
văzut așa, în toată
strălucirea ta.
Ți-e cea mai de preț
armură carnea purtată
pe afară, cu urme
vindecânde și lupte
câștigate, ți-e gloria deplină
să fii și să dorești.
2.
Nedefinit
Parfum de rare amintiri
îți desenează pielea, în vagi
contururi și depline forme
pe care-aproape nu le poți
cuprinde în scris ori din penel.
E o neasemuită binecuvântare
să te privești așa, uman și fără
rost, operă și creator la rândul
tău, privire de fecioară și
de magdalenă într-un singur tot.
Nu uiți că umbra ce te poartă
în fața ei ți-e urma peste oameni,
amprentă fără mâni și cântec
fără glas și ești mai mult decât
orice ai conceput vreodată,
ești rost și ești fărâmă de
întreg.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
O cutie veche, un ceas rămas cu mult
în urma timpului pe care îl măsoară.
Frica din somnul acarului, calul ce paște liniștit
lîngă o benzinărie în flăcări. Plînsul fetei mințite
că, în zori, își va putea răscumpăra virginitatea.
Fulgii de zăpadă de pe limba copilului,
fotografia neantului. Războiul de unde
te întorci fără toți nasturii la haină.
Iluzia că ai fi poet. Neprețuite nimicuri!
Uneori ești mai bucuros de mărunțișul
găsit în buzunarele hainelor vechi,
decît dacă ai descoperi o comoară.
Să dăm importanță întîmplărilor mici ale vieții,
îmi spui strivind sub călcîi un gîndac.
Ele ne fac fericiți.
2.
***
De ce-mi dai, Doamne, atîtea cînd eu nimic nu-ţi cer?
Şi-s peste glasu-ţi sfânt o umbră, o otravă.
Îmi pare gol chiar cerul unde te ascunzi
– un uriaş ovar de evă stearpă.
Îmi amintesc o zi în care am aşteptat zadarnic
din gura şarpelui să curgă lapte
şi alta-n care te-am vîndut
meşteşugit pe un sărut
şi am primit în schimb treizeci de şoapte,
ce-mi sună-n cap de atunci fără încetare.
Acesta-i preţul dulce-al învoielii
ce am făcut-o fără să gîndesc,
fără să ştiu că taina-ţi nu se pierde
căci e cu mult peste ce-i pămîntesc?
Abia acum văd limpede că nu-i
hotar care să îţi oprească pasul,
deşi te simt în fiecare clipă
timpul tău nu e măsurat cu ceasul,
cu minutul ori secunda.
Eşti ca suflarea ce n-o pot vedea
dar peste tot îi simt, ocrotitoare, unda.
Şi-n blînda-mi ignoranţă, eu mă ridic şi strig:
de ce-mi dai, Doamne, atîtea
cînd eu nu-ţi cer nimic?
3.
***
Cuvintele fac gaură-n cer şi te scapă.
Bat clopotele – astăzi duci la groapă
un mort cu cireşe la urechi,
mîine îl vei învia
cu un strop de apă.
Te joci. Ce-i viaţa? Ce-i moartea?
Jumătăţi ale aceleiaşi perechi
pe care nu pot s-o încapă.
Te regăseşti: ai chip, ai nume
şi tot mai clar vezi vîntul de aici
cum mişcă morile de pe cealaltă lume.
E soare-n chihlimbarul ce mi-l arăţi acum
ca şi în alte dăţi te pierzi
în balta cu ochi verzi.
Eşti tu ori altul? Aceasta-i întrebarea,
altele nu-s.
Împăratul desenează o cruce din lemn
pe spatele fiecărui supus.
Pentru el răzbunarea e singurul elixir,
acolo unde sîngele atinge apa
creşte un trandafir. Roşu.
Ca vinul curs la agapă,
cînd cuvintele fac gaură-n cer
şi te scapă.
4.
* * *
Aş bea ceea ce nu i s-a turnat nimănui,
niciodată. Tu mă priveşti cu ochi vicleni,
de cucută. Vii de la fîntînă şi
pe umăru-ţi străveziu, de fată,
duci un urcior cu apă neîncepută.
Mă reped, însetat, să-l apuc
de o toartă, să vă trag înspre mine pe
amîndoi. Însă, cum îl ating – Doamne,
ce soartă!- apa se împreună cu pămîntul
şi se prefac în noroi. Noroi am pe mîini,
pe piept şi pe gură, noroi între fundul mării
şi Ararat. Încep să plîng, mă redescopăr copil
şi beau, înghiţitură cu înghiţitură,
apa în care am fost botezat.
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
Vechituri… actuale.
Avant la lettre
Te-am văzut Indignatio hrănind păsărelele,
în toate anotimpurile anului, dimineaţa şi seara,
cu-acel elan pornit din împlinirea onorabilei
ocupaţii,
într-adevăr, tot atît de rară şi onorabilă
ca lustruitul pantofilor la bordura trotuarului.
Sub balconul în care aştepţi vizitatorii matinali
sau nocturni,
agonizează strada strivită între tampoanele
tramvaielor
şi ţîrîitul greierului evadat din coşul florăresei.
Auzi tu, oare, acolo jos, nu gîngurit, nu tril,
nici ciripit, nici fîlfîit de aripi catifelat ca umbra
înserării,
ci un vaier surd, abia înăbuşit, ieşit din piepturi
asemănătoare cu al tău şi al meu?
Te-ai întrebat vreodată Indignatio,
după atîta timp de cînd Zidul Atlanticului
în spume viorii s-a prăbuşit cutremurat de
spasmele hemoragiilor,
şi-un altul i-a luat locul, mai hidos,
acoperind ruşinea şi carnea încă vie
nevindecată de bandaje;
la atîta vreme după ce crupierii au făcut jocurile
şi niciun număr n-a ieşit de-atunci cîştigător,
firimiturile cărei mese şi-a cui aşteaptă totuşi
ei?
Ei care bucuriei de-a-şi spune cetăţeni ai lumii
i-au dăruit cîndva cromozomii durerii, mîini şi
picioare,
scalpuri, stomacuri îndelung înfometate,
şi n-au crezut cu niciun chip în falimentul
băncilor de date…
Te-ai întrebat ce vor ei, dacă nu cumva
pînă şi voinţa le cere-un preţ la fel de mare ca al
bursei negre
şi se strecoară noaptea-n aşternuturi doar ca să
acosteze
pe-un ţărm pustiu, îndepărtat, unde nu e nevoie
să spele duşumele cu apă şi săpun,
să măture birouri cu coatele înţepenite în
statistici,
nici să lipească etichete cu mărci înregistrate
pe cutioare şi cutii trimise-n alte ţări;
doar ca să uite că pînă şi inteligenţa siliciului
nu poate cu nimic să-i mai ajute,
pe ei care-s iubiţi cu-aşa de palide dovezi,
cu-atît de slabe şi sărace argumente
încît se simt tot mai străini în ţara lor,
din toate părţile şi-n orice clipă asediaţi
de perceptori gata să le arunce lucrurile-n
stradă,
de braţele anchetatorilor ce stau cu botniţele
pregătite
de-ar lua din cuiul ce-a rămas bătut pe cruce
blana de lup cu care să-şi îmbrace disperarea;
doar ca să uite că nimeni nu-i ascultă niciodată
decît atunci cînd este prea tîrziu şi stetoscopul
sau analiza sîngelui le-arată un drum mai
scurt
spre Parlamentul celor drepţi,
atît de bine şi durabil în el reprezentaţi,
ei care aici nu au avut trimişii lor
nici măcar în comitetul de cartier sau de bloc,
nici în vreun alt comitet de urgenţă.
Mă gîndesc Indignatio ca-i ferice de păsărelele
tale,
căci ele şi de ar fi posibil n-ar trebui
o altă întrupare să-şi dorească, nici altă soartă,
dacă cu uşurinţă, oricînd, pe Sfîntul Francisc
pot să-l trezească în sufletele adormite,
dacă nu cer şi totuşi li se dă.
2.
La judecata lui Eminescu
O sută de ani mai tîrziu
Strada suia pe scripeţi la cer împreună cu plopii.
Îi ştiam fără soţ, eram sigur de asta. Totuşi,
în aşteptarea ta care întîrziai cam de-un secol la întîlnire,
m-am apucat să-i înnumăr. O dată, de două, de nouă ori. Hopa
plopii nu-mi ieşeau la socoteală şi pace!
De fiecare dată se încăpăţînau să rămînă cu soţ.
Nu se poate! îmi ziceam. Să se fi strecurat o erată în peisaj, în
biografie?
Fluieram a pagubă pentru că din oricare capăt al străzii
înnumăram,
lumînările plopilor scuturat din coroane numai cifre rotunde,
cu soţ.
Şi doar era strada ta, nu-ncăpea îndoială, dar schimbată cu
totul.
Numai pietrele caldarîmului rămăseseră aceleaşi,
şi plopii, plopii care mă trădau fără remuşcări, fără jenă,
de parcă aţi fi fost fraţi de cruce…
Era un cartier vesel. Muncitoresc şi drăguţ. Cu pomi văruiţi
proaspăt.
Cu muşcate în cutii de conserve, cîini răi în spărturile
gardurilor.
Cu pisici costelive în streşini, cu macaturi aerisite pe sîrmă.
Prin respiraţia toamnei auzeam voci, auzeam muzici.
Muzici, marşuri înălţătoare, fanfare, asurzitoare alămuri.
Un copil recita cu fereastra deschisă o poezie tîmpită:
„Dă-mi tăticule şi mie,
o lopată şi-o mistrie.
Cu mînuţele-astea două,
să clădesc o ţară nouă!”
Altul striga cît îl ţinea gura de tare: „Înainte! Înainte!
Pînă la victoria finală! Tot înainte!”, dar unde înainte, am vrut
să întreb,
căci toate drumurile ricoşau de curbura Carpaţilor,
dar care victorie căci tocmai biruisem la Plevna…
Priveam în lungul străzii – nici urmă de tine.
Nu, nu-mi veneai, nu-mi veneai, nu apăreai de niciunde,
dragostea mea.
Ai fi putut să auzi vocea zdrahoanei de după gard:
„Măi, vedeţi că e unul dubios în drum. Săracul,
pesemne c-a rătăcit busola, minţile, veacul,
pe strada noastră roş-galben-albastră!”
Ai fi văzut clipa cînd mi-a trîntit poarta în nas
şi-am tresărit speriat, m-am ridicat în capul oaselor lac de
sudoare,
treaz, năuc şi confuz, o sută de ani mai tîrziu!
Ștefania PAVEL
Poezia la 17 ani…
1.
Profeție
Întoarce-ți privirea către tine.
În lumină sau în lipsa ei,
În extremă sau în punctul zero,
Cum o faci nu are importanță,
Tu doar întoarce-ți privirea către tine
Și nu o mai desprinde pentru nimic în lume.
Tot ce e înăuntrul tău poți extrage în felul acesta,
Numărul de ploi care au început cu tine,
Gândirea și iubirea pe care le vrei purificate,
Tot ce ești și nu vrei,
Tot ce nu ești și vrei.
Extrage orice și fă-ți din ele armă cu care să ataci ziua,
Să reușești să treci de timpul trecător.
Depășește-l ca să nu-ți mai întorci numai privirea la tine,
Ci să ajungi să te întorci pe tine.
Vei sparge bariera timpului exact in momentul în care valurile mării agitate
Se vor sparge la mal într-un peisaj apocaliptic care marchează începutul.
Ereții vor zbura cu al tău gând ca să nu te mai împiedici în scândurile sale șubrede
Iar sub tălpi fragmente de răspunsuri se vor îmbina,
Finețea lor actuală vindecând rănile provocate de varianta lor trecută.
Știu că e mai ușor să îngropi adevăruri și să te prefaci că nu din vina ta
Nu le găsești,
Dar fă un efort
Și întoarce-ți privirea către tine.
2.
Dans
Nu știu dacă mi-e frică să nu fiu singură
Sau dacă mi-e frică să fiu.
Nu știu dacă e mereu aceeași persoana pe care,
De parcă mi-aș fi fost străină,
Am privit-o de atâtea ori dansând în mine însămi în timp ce mă întrebam cu jind
De ce nu mă poate acapara pe deplin,
Ci doar cât să mă facă să simt gustul dulce-amar,
Dacă e vreodată acompaniată si mișcările se suprapun perfect, confundându-se
Sau dacă se luptă pentru spațiul limitat,
Fără a ști că el se va mări si va fi imposibil să nu se piardă
Într-o parte a sa mai strâmtă decât tot ce era inițial.
De fapt, nu știu dacă persoana asta există cu adevarat sau dacă e doar o închipuire,
O fantasmă strecurată-n creier,
Dar, orice ar fi, pașii i-au devenit stângaci
Și se prăbușesc in prăpastia adâncă,
Rând pe rând,
Încă dansând, cu mine încă admirându-i cu invidie
Și încă întrebându-mă de ce nu m-au luat cu ei.
Facebook
WhatsApp
TikTok
