S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
m-am născut într-un labirint
cu o singură intrare
și cu multe ieșiri
la fiecare ieșire
începea un alt labirint
am trecut prin toate
dar m-am întors
și iată-mă acum înapoi
gata să mă nasc din nou
(lovebirint)
2.
Un om merge pe stradă.
Se împiedică.
Merge și-așa.
Împiedicat.
Merge înainte.
Se mai împiedică o dată.
Merge și-așa.
Privește în sus.
Continuă să meargă.
Se împiedică iar.
Nu cade.
Se mai uită o dată în sus.
Zice: la mulți ani.
De sus: și sănătate maximă.
Și omul merge mai departe.
(asta e)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Cuvintele
Cuvintele care devora
Această oră şi Agoră
Şi toţi aceşti cai nepereche
Răsadul ierbii stând de veghe…
Hai s-aruncăm un fruct oprit
in cerul gurii înacrit
Şi gustul timpului pe dinţi
Ca să ieşim frumoşi din minţi
Cuvintele când mai devoră
Această oră şi Agoră…
2.
Nu era în casă o hârtie
pe care să nu fi scris el o poezie
nu era în oraş zid imaculat
pe lângă care el trecând
o poezie să nu fi zgâriat
nu erau nici măcar două
trotuare fără iarba poeziilor
lui unduitoare….
devenise suspect
şi-au început să-l caute
cu-n câine mereu în ziua de ieri
el locuind de fapt în ziua de mâine
şi-ncepeau a se teme
când pe spinarea câinelui
apăreau zgâriate alte şi alte poeme..
şi-ncepeau a se teme…
3.
După ce a ros toată noaptea
cariul şade dezamăgit şi plin de sudoare
în mijlocul odăii privind stupefiat
cum pluteşte masa-mi de brad cu mine
cam la o jumătate de metru
deasupra podelei…
impertinentul
îmi spun miza pe căderea cu zgomot
în mijlocul nopţii
pe trezirea-mi brutală din vis…
îmi vine să-l strivesc
şi-aş face-o de nu aş fi sigur că arca mea
atât de fragilă
împinsă de ultima lui răsuflare
s-ar sparge definitiv eşuând
pe țărmul stâncos al camerei mele…
Constanța POPESCU
Ortografia iubirii
1.
Examen amânat
Poveste la capăt de rând, o naștere,
miracolul e iubirea,
viața o improvizație zilnică,
pe hârtia arsă la limita dintre da și nu…
scrum cu miros de păcat,
de dor și de miracol amânat,
bătrân.
În sertarul cu amintiri
spălate, fardate, o emoție transparentă
ultima, dinainte de potop,
miroase încă a început…
Femeile răscolesc prin sertare,
mai adaugă un zâmbet, colorând amintirile
și șterg tristețea cu o rugăciune.
Cine sunt eu? Tot caut niște pași
împletiți cu ai mei,
Examenul pe cărările anotimpului,
amânat până la capăt,
mă lasă să-mi pregătesc replica
într-o sală goală, spectatorii
șlefuiesc alte începuturi.
Pe tine nu te inventasem, nu te căutam
dar știu că mă așteptai…
2.
Curățând cuvintele
Pe unde treceam răsăreau mirările.
Ce frumoasă eram
chiar acolo în buzunarul tău,
fără șă știi că eu îți întorc ceasul,
îți netezesc visele arhivate
pe zile cu soț și mușcate la ferestre.
Făceam planuri cu Dumnezeu
și număram câți pași mai pot face
dacă se vede capăt de drum?
Și atunci curățam cuvintele de coji
mincinoase cu sclipiri în priviri,
noi comunicam prin bătăile inimii
și ce tandre erau…
Ce frumoasă eram, colorând depărtările
cu scenarii rescrise,
niciodată nu mi-au ajuns cuvintele
ca să mă pot picta…
3.
Început cu iubire
Dacă ți-aș cumpăra un cer,
cu luna și soarele inclus,
ai mai aplauda cuvintele,
niște forme rotunde de haos spumos?
Îngerii ne aduc eternitatea la geam,
noi facem pace cu nimicul din noi
și promitem început curat
în fiecare dimineață.
Dumnezeu zâmbește, se face că ne crede
și ne încălzește visele
în eprubeta zilelor în care fiecare
e măcar o dată sincer.
Bucuriile sunt firele de nisip,
care ori ne intră în sandale,
ori ne încălzesc pașii rătăciți
căutând răsăritul,
fără busolă.
Harta e mereu în noi…
4.
Promisiuni colorate
Niște sărbători acolo,
singurătatea sprijinită de tocul ușii,
numără prin buzunarele bătrâne
câteva amintiri, de doi lei scris epitaful,
un zâmbet de întinerit clipa,
câteva urme de bucurie,
un rest de tinerețe pentru pus sub pernă,
în noaptea nopților se face risipă de vâsc,
de lumină, să ne sclipească
înșelător, bucurii mici, mici printre
ghirlandele bradului.
Anul viitor ni se promit secunde condensate.
Sacul Moșului proaspăt peticit,
păstrează niște dorințe decolorate,
niște pași de urcat speranțe dincolo de dor,
o rochie nouă pentru îmbrăcat târziul,
mirările mele de înșirat în salbă
ca niște zile promise și uitate,
niște cărți ale tuturor
5.
Infinitul dintre noi
Doamne de când nu am mai scris
cu litere de vânt, cu litere de piatră,
de dor, de porumb și țară?
Cu sufletul prin munți și orașe
cu mormintele vii…
eu acolo unde piatră peste piatră,
nimeni nu răzbate, unde dor peste dor,
poezia face liniște
și dă lecția iubirii,
viața are altă culoare, rândunica recunoaște cuibul,
literele au ortografia iubirii…
știi, pe la noi anotimpurile sunt surprizele
bucuriilor nerostite,
mărunte amăgiri dintre tristeți.
Mama simplificase spectrul
pentru trei culori definite la începutul alfabetului,
iubirea infinitului din noi, mai bogați
cu o speranță, cu un vis, cu o iubire.
Iarna , început de sfârșit al tristeților mute.
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Oda anului vechi…
Am fost și eu cândva rază de lună
din globul selenar curgeam lumină
și mă piteam cu noaptea împreună
să picurăm în ochii timpului, amfetamină
insomnic era cerul meu de’ atuncea
cu pleoape ridicate, holbat părea pământul…
mirarea din mirare părea s-alerge vântul
clopotnița albastră chema la evanghelii
în depărtări senine, ca vestea peste sat
intrau în rezonanță decibelii
copiii nopții ridicați din frunze,
îmi aplecau mătănii…
iar eu șopteam din buza lor, parascovenii…
despre-un sărut cu dorul și cu marea
despre ce-nseamnă moartea verde, depărtarea, despre însemnele de lună nouă
și veselia dimineților cu rouă
cât e de greu să nu fi greiere, ci doar furnică
cum visul sorții în rază te ridică…
cărare de cuvinte în noaptea de cerneală papuci sfioși din pâslă și multă osteneală
să urci, să zbori, să mori, privind zenitul
cu dulce acrișor printre silabe,
mai vreau un ceai din muguri și petale…
și te scriam cu raza mea, frumoasă agonie,
părere că ai fost cândva o rapsodie…
dar eu te mint, căci nu sunt decât o cutiuță veche,
breloc de ceas cu balamaua ruptă,
zănatecă splendoare apusă,
măsurător de clipe, bune, rele,
timpul fugar, închis între zăbrele
o nălucire cu tic tac, și fără baterie, mută…
2.
Ce frumoși sunt ochii nopții
când stelele dorm,
cerul se umple de vise,
pe poteci aleargă dorurile,
fantasmele iau chipul întâmplărilor adevărate,
ideile, coborâte din înălțimea munților,
devin păduri și ape nemuritoare,
gândul universului se crede Om,
întrupările lui iau consistențe efemere,
un vâslaș celest împinge timpul la vale,
în vale,
câmp de margarete și fluturi,
dimineața se împrăștie colorată în roz,
somnul se trezește în îmbrățișarea libelulelor
care își iau zborul,
lăsând locul străveziului…
Și ce dacă e iarnă… e vară…
3.
Revedere…
Nu plânge, casă bătrânească,
timp îmbrăcat în straie vechi,
de sărbătoare,
m-am întors la tine
să-ți sărut o binecuvântare
cu care m-ai însoțit la plecare,
rămâi frumoasă,
îmbrăcată în haină albă
si îmbrobodită cu împletitura de iască
a pădurilor virgine, de altă dată,
veșnic mireasă,
zâmbetul ți-e trist
lăsat în colțul cu grinzi
atinse de vreme,
stins…
și ochii plânși, prinși în zăbrele,
în pridvorul tău fugăream
puii gălbiori de rățuște
și alergam după muște,
mă înfruptam cu merele
și prunele uscate
pe scândura ciubărului răsturnat,
strânge-mă la pieptul tău,
în pat… zână… za,
între pernele tale de zestre
și lasă-mă să te scriu
carte de poveste
pentru strănepoții
nucului din curtea ta…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Descoperire
Va veni o vreme
când tot ce ne va mai
rămâne va fi mirarea.
Cu privirile senine vom
tăia calea cerului, albastrul
reflectându-se în speranțe
și vom învăța iar să
zburăm. Așa cum am pășit,
întâia oară, așa ne vom
întinde o aripă cu
năzuința unei noi cărări,
cu certitudinea cea clară
a unui larg necunoscut.
Atunci vom ști
că n-am știut nicicând.
2.
O apariție
Zâmbitoare doamnă
ce-și poartă culorile prin
viață, o bucurie să o vezi
trecând și să nu știi ce e
cu ea. O încântare să îți
treacă pragul, să te surprindă
că a venit în clipa ta de-nseninare,
că ai putut să iei și tu, fărâmă,
un pic de zâmbet în universul tău.
Ea, fără vârstă și plină de culoare,
tu, o siluetă îmbrăcată-n negru,
voi, două apariții ce-și împrumută
strălucirea, la ceas de seară
de septembrie.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
o pasăre traversează rîul înainte şi înapoi
duce veşti între lumi
imaginează-ţi zborul ei
refăcut din cioburi colorate şi
întreg cerul îţi va părea un vitraliu
ale cărui culori nu se ating niciodată
o să fiu blind cu tine, moarte,
ca un copil ce se joacă de-a baba-oarba
printre paharele de cristal. Ce fericit
e cel ce nu se are pe sine,
ci doar o muzică ascunsă-n ureche!
2.
***
femeie minune ioană pe rug îngheţat
mă rog la tine te privesc
seara din haine iese întotdeauna
un trup vinovat că a minţit
că a făcut dragoste. cine eşti tu?
un christ cu mîinile la ochi
o energie nedescoperită încă?
uneori am sentimentul că nici nu exişti
eşti doar o imagine tristă între palmele mele
mă joc cu tine te aşez mereu în alt loc
dispari iar eu te caut înnebunit
toată noaptea
un greier îşi cîntă durerea pînă se face alb
dimineaţa te regăsesc pe malul apei
plîngînd cu părul
răsucit după cap ca o virgulă
priveşti cerul:
sufletul lucrurilor mari
se cuibăreşte în sufletul lucrurilor mici
hai să ne închipuim că lumea e mică,
atît de mică încît o putem ascunde în ureche
auzi? – un ţipăt de om e în ceas.
3.
* * *
Cineva repară avioanele împușcate de mine
cu degetul și le ridică iarăși în zbor.
Adună ceasuri stricate, le potrivește orele
la întîmplări viitoare ale vieții. De unde
știe el cînd vulturul va scăpa dintre gheare țestoasa?
cînd lebăda își va primi înapoi glasul? Doar poeții
și nebunii! exclamă, presărînd firimituri
de pîine pe drum. Ei nu seamănă, nici nu culeg.
Aleargă, la nesfîrșit, cu cîte o morișcă în mînă.
Astfel se ține lumea în mișcare. Inima în om.
Comorile în peșteri descuiate. Ei da, eu sînt
copilul unui timp pierdut și regăsit mereu în Celălalt.
Din avionul împușcat cu degetul,
sare chiar acum un parașutist.
Fiul lui Dumnezeu?
4.
***
mor pipăindu-mi conturul
interiorul mă respinge
cum aruncă marea pe ţărm înecaţii
desenînd în palma fiecăruia
ochi nas gură
mor în afara ta moarte
în timp ce înlăuntrul tău mă nasc
şi nu mi-e uşor să înţeleg graba aceasta!
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
singur printre strămoși, ca prostul
ca să mergi înainte,
e musai să privești înapoi.
ăsta ar fi efectul Coandă doi.
fapt pentru care mă uit lung în urmă.
mai am puțin să ajung de unde am plecat.
mă scufund adînc în strămoși.
(e bine, e cald între straiele, între șeile
roase de vreme iar ei, cum să spun?
așa urîti de frumoși!)
dar niciunul nu mă bagă în seamă.
(la drept vorbind, cum să deslușești,
în atîta colb, în atîta uitare, o scamă?)
strig: hei, mă auziți? am și eu o samă de cuvinte,
o samă de-ntrebări neroade de pus!
– De ce bal în loc de spital?
– de ce Basarab și nu coif, amfibie, tab?
– de ce o posadă și nu promenadă?
aș! de nicăieri nu primesc un răspuns.
nimeni nu vede întrebărilor rostul.
totuși, submersibilul merge mai departe, ca uns,
eu, de asemeni, ca prostul.
rar de tot, ies la suprafață după o gură de aer.
atunci, mă iau contemporanii în șuturi.
văd înaintea ochilor numai stele-nfrunzite, numai fluturi.
ce fraier! aud.
mai du-te, mă, în Cloșca, în puii noștri de aur,
mai du-te-n Cetatea de Baltă,
în cetatea cu ochii tumefiați de albeață,
fire-ai al dracu de retrograd, parcă ești de pe altă
filă de carte, fără-nceput și fără postfață…
doar o doamnă ce stă picior peste picior de plai,
îmi zice duios: lasă! lasă!, ia mai bine o gură de rai.
dar, doamnă, întreb cu revoltă,
e drept ca acolo, între parapete și boltă,
acolo unde-i malul surpat și apa mai adîncă, involtă,
oare e drept să mă ridice ecarisajul, hingherii,
de sub Podul Înalt?
încalt,
este drept,
să mă înjunghie Călugărenii în piept?
să iau rovinetă pentru Rovine
și pe toți autostopiștii cu mine?
fără de vină, repet, oare e drept să ispășesc,
toată raiaua, tot pașalîcul turcesc?
strig: de ce eu? De ce(n)eu?,
să șterg mustățile strămoșilor de păduchi și de seu?
aș! de nicăieri nu primesc vreun răspuns.
nimeni nu vede întrebărilor rostul.
totuși, submersibilul merge mai departe, ca uns.
eu, de asemeni, ca prostul.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Istovire
Unele păsări sunt atât de obosite de zbor
încât,
chiar dacă dau încă din aripi,
ele au adormit deja
în aburul ud
al unui nor.
2.
Dansând, iarna venea
Dansam, dansam
și fulguia,
peste mine, peste ea.
O, sesam, sesam!
mă rugam.
Deschide-mi iubita printr-o mie de uși
să dea în ea năvală
cei o mie de tineri din mine
aduși
călare din depărtare
pe brațe,
pe piept, pe spinare.
O, sesam!
mă rugam,
deschide femeia să călătoresc prin ea
ca printr-o alcătuire de catifea,
ca printr-o altă viață a mea
în care sunt fericit.
Și mă lăsam peste ea și o cuprindeam.
Sesam,
mă rugam și dansam.
Și ea pășea într-o parte și-n alta
și se arcuia și se unduia.
O, sesam, sesam,
strânși dansam
prin frigul care urma
iar peste noi deja
fulguia,
fulguia,
fulguia.
Ștefania PAVEL
Poezia la 17 ani…
1.
Geamul aburit
Altădată te așteptam cu nerăbdare,
Număram zile, ore, respirații…
Însă acum aștept doar o altă dată
Care să nu-mi amintească de mine așa cum tu o faci.
Altădată te așteptam cu ai mei ochi de copil
Lipiți de geamul pe care respirația mea îl tot aburea
Iar mâna îl tot ștergea într-un ciclu infinit,
Devenit reflex.
Acum, privesc pe același geam pe care respirația mea încă îl aburește,
Dar mâna nu se mai obosește să îl șteargă;
De data asta, însă, nu mai privesc cu nerăbdare
Fiindcă îmi doresc să vii mai repede
Și să îți faci culcușul atât de aproape de mine
Încât oricine ar privi din exterior ar crede că suntem una și aceeași,
Tu, care ești precum o haină țesută din standarde,
Aceeași cu mine, cea care nu le poate respecta și totuși încearcă să te îmbrace,
Compatibilitatea putând fi doar o iluzie pe care ceilalți
O iau de-a bună, deși nici măcar ei nu se cred.
Acum, te pândesc,
Fiindcă am înțeles ce ești
Dar nu și de ce,
Poate că asta la privirea viitoare,
Fiindcă vreau să te văd venind de la anotimpuri distanță,
Chiar dacă le faci mai neclare cu fiecare venire
Și se confundă unul cu altul,
Fiindcă vreau măcar să mă prefac
Că mă pregătesc pentru tine.
Altădată te așteptam cu nerăbdare,
Număram respirații și încă o mai fac,
Doar că acum le număr doar pe cele înăbușite,
Singurele cu sens,
În timp ce încep să mă întreb dacă acea altă dată pe care o tot aștept
E pierdută în trecutul în care mâna-mi ștergea încă
Geamul aburit.
2.
Uitare
Vreau să uit că trebuie să colorez numai înăuntrul liniilor
Fără să le depășesc,
Să uit că trebuie să desenez la rândul meu numai linii
Înăuntrul cărora se poate colora fără să fie depășite,
Întâi cu stângăcie, mai apoi intenționat.
Vreau să uit de manuale de instrucțiuni
Care-mi spun cum să construiesc din idei bariere
Care nu-mi permit să văd mai departe de culoarea ochilor,
A vorbelor,
Mai departe de existența cicatricilor de pe piele
Și a buzelor crăpate;
Bariere care nu-mi permit să văd decât materialul din care-au fost zidite
Ca și cum ar fi o simplă fată morgana,
Nu ceva real ce stă în fața mea și poate fi atins.
Vreau să pot și eu uita,
Căci toți se uită la tine ca să se uite pe ei
Și așa își înlocuiesc cu o inimă reală
Greutatea diin piept care îi trage în jos și îi învinețește cu ale sale bătăi zgomotoase,
Deci poate că uitarea,
A ta sau a oricui,
A orice îți face greutatea și mai grea,
Îți amintește unde găsești viața.
Vreau să uit liniile, instrucțiunile, ideile care construiesc numai bariere,
Culoarea ochilor și pe cea a vorbelor,
Existența cicatricilor și a buzelor crăpate,
Dar cu cât îmi doresc mai tare să le uit
Cu atât ele uită mai repede că eu nu sunt casa lor
Și mă decorează după bunul lor plac și după neplăcerea mea:
Instrucțiunile colorează liniile fără a le depăși,
Vorbele crapă buzele ca să poată introduce mai ușor a lor rece culoare-n ele,
Ochii devin oglindă și culoarea lor culoarea barierelor,
Iar cicatricile nu mai au loc pe piele,
Așa că se mută pe foaie doar ca să nu se oprească
Din a exista și din a aminti
Că nu le pot uita.
Vreau să uit, ca ei, ca voi,
Dar eu nu știu pentru asta
La cine să mă uit.
Facebook
WhatsApp
TikTok
