S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
o dac’aș putea să știu să uit
culoarea zîmbetelor noastre
când ne plimbam prin verde crud
și ne miram de cît sunt de albastre
dorințele
ființele
doar cînd tăceam
se lăsa nemurirea
cum votul de blam
adormirea
(gînd alături)
2.
îmi amintesc
uit lucruri esențiale
aveai părul albastru
și rîdeai
printre zăbrele
eram pe partea cealaltă
(nu ne uitam)
3.
îmi amintesc
din ce în ce
mai rar
de tine
(vină)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Peisaj cu acoperișuri
Acoperișuri plutind în amurg
Corăbii ciudate întoarse
Cu catargele înfipte-n pământ
Și coșurile cruci fumegoase
Amurgul în trupuri de cruci
Se pierde în noapte-n neștire
Și crivățul urlă din nou prin uluci
Din țara-i de rea pustiire
E iarnă acum prin salcâmi
Salcâmii cu trupuri vânjoase
Ard rece din nou în amurg
Privind visători peste case…
2.
Privind în oglinda
asta care se năruie
zăresc la capătul ei
chipul tău
răcoros ca o oază
în deşertul în care
de pe acum
viaţa mea este…
3.
Când rătăcit sunt
pe unduioasele cărări
ale visului
apuc Roza Vânturilor
şi o rotesc
ca pe o ruletă nebună
sperând ca la sfârşit
să-mi arate steaua polară
care Doamne eşti Tu…
4.
Şi himera eşti tu
şi himera sunt eu
gara asta cu o mie de linii ferate
ce nu duc nicăieri
cu drumurile noastre
prea încurcate……
himera sunt eu
himera eşti tu
spre visele noastre mereu amânate
de apropierea de Dumnezeu
cu gânduri nevinovate…
5.
De multă dragoste
În țara fericită și împietrită
a privirilor tale
m-aș zăpăci ca un
adolescent
și nu aș mai ști să
respir
și nu aș mai ști să
exist.
6.
Drumul
Călătorule treci la pas
și cu privirea trează
prin această vale de cuvinte
respiră adânc și lipește-ți urechea
de prundișul solzos al cuvintelor
al silabelor al sunetelor
respiră adânc aerul dintre ele și
fii atent să nu zdrobești pasărea măiastră
ce va veni să-și clădească albastrul cuib
în roșiile cămări ale inimii tale…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Vin colindătorii…
Sărbători fericite!
Învârtoșate vise, fluturi si muguri…
pe pământul întins a nins…
și simt sub picioare
cum scârțâie norii ce-n zăpezi s-au prelins,
straie cusute, împodobite de timp
și întinse la soare,
descifrez încrețite dorinți
pe fruntea albastră,
Dumnezeu ne privește din prag
pictând pe ieslea cerească
o fereastră cu îngeri și sfinți,
se prinde în flori de cleștar divina speranță,
stau bicele agățate în cui,
zorii se sparg,
freamătă în tindă clănțănite capre
cu o sută de dinți,
și-a brăduților înverzită sudoare,
bucuria copiilor își iese din minți
așteptăm cu toții clipa dintâi,
ziua Cea Mare!
Căruntețe de Magi, vestitori peste nori,
urme de pași… raze de prunc..
arhaică ești, iarnă, și grea,
drumul e lung…
dar atât de curată când ningi peste timp
și-i atâta feerie în tine,
iarnă, ești bucuria Nașterii în era mea,
clopoțel vestitor de final cu bezea,
oboseală încălzită în mine,
mă petreci pe cărările reci,
și mă trimiți spre castelul de nea
ca o Crăciuniță în glastră,
îmi lași simțămintele înghețate când pleci
pentru-a mă trezi mugur și stea
într-o altă viață… după ziceri, albastră…
2.
Sfântă așteptare
mai luminoasă decât focul din sobă
în ochii copilului
atunci când se lasă întunericul
și trosnesc lemnele
povestind
în limbi albastre
amestecate
despre vremurile acelea îndepărtate
pe când din apă lemn foc și pământ
Dumnezeu a creat lumea
și toate lucrurile neînsemnate:
bărbatul și femeia
două vase de lut
care își caută umplerea
cu timpul și tainele nenumărate
martori dovediți nepricepuți
în deslușirea culorilor cerului
degeaba Tatăl a așezat
prin alchimizări repetate
toată credința Lui
numită adevăr frumos și lumină…
chip și asemănare
Sfântă așteptare
te privesc în aburul de mentă și ghimbir
al ceaiului clocotit pe plită
pe care îl bem iarna la vremea colindului
cu ștergar curat pe masă
și laița învelită în piei albe
de iepure
stropite cu mir
ești mai frumoasă decât pleoapa suflecată a lunii
ai sacralitatea veșmântului preoțesc înțelepciunea inițiaților
și smerenia sfinților
heruvimi și îngeri te însoțesc
în orice duminică ești tu
în orice sacrificiu
în toate zilele de sărbătoare
și de aducere aminte…
colindătorii au venit… îi chem în casă
la căldură
mere covrigi și ceai fierbinte…
dar Sfântă
tu ai și culoarea sângelui de cristal
tot un colind a fost
un Ignat
și aceeași credință curată
în dreptate a Fiului
un imens sacrificiu
pe tine te întreb
cu iubire
frumoasă așteptare…
când vei deveni împlinire?
3.
Ochii mei
cât de mulți pot fi când îmi aprinzi felinarele pe cordul deschis
degetele tale de cântăreț la muzicuță
aleargă pe străzi necunoscute
multe iconițe la ferestre văd
măicuțe cu privirea aplecată dincolo de pervaz multe sănii trase de îngeri
cineva a furat un clopot să prindă de frânghiile lui muzica universului
tu cântă, cântă din muzicuță
cu degetele tale chirurgicale
repară-mi inima să bată la un ison cu inima pământului
acoper-o apoi cu albul halatului de zăpadă
să mi-o recunoască copiii și Magii când vor veni să colinde
și garderoba pe umerașul căreia mă vei așeza eu, alergătorul cu gleznele obosite
în căutarea pădurii cu vise
și rănit în piept de pușca vânătorului
care și-a luat ca țintă Timpul…
muzica s-a oprit.
firul chirurgical s-a rupt odată cu ultima notă muzicală
din caietul cu privighetori…
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
Norul în cîrje
Gura nu se lasă de nimic astupată.
Nici de pumnu-ncleștat, nici de straturi cu flori.
Mai umblă prin sîngele meu o mașină blindată,
și pe șira spinării, cîteodată, fiori.
Mă mai joacă la cărți și la zaruri farsorii,
Ca pe vremea lui Vodă Șeptică.
Cineva îmi strecoară în aerul clar crematorii,
Ori să știe ar vrea că mai tremur de frică.
Însă gura, de nimic nu se lasă închisă.
Nici de gratii de fum, nici de greieri de rouă.
Eu sînt norul în cîrje! Peste Țara Promisă,
Într-o zi, cu-ndoielile mele, să știți, o să plouă.
2.
Daruri
Daruri ne-au adus în poziții de tragere.
Iisuse Cristoase, parcă nici nu mai ești!
Prin căștile, prin timpanele-ți agere,
Nu răzbate nimic din triumful păcii celești.
Mai așteaptă puțin, nu te naște!
Urlă plămînii mîniei la cer,
și pămîntul din inima mea stă să-și caște,
gropi comune bandajate cu clor și eter.
Slavă păcii cerșite cu tunul!
Baionetelor răsărite în pîini!
Ah, apa-i de foc! Nu te naște! Săpunul,
a-nceput să ne ardă pe mîini.
3.
Morții perfecți
De răsfoit dosarele crimei perfecte.
În cer, pe scripeți, suie candeli cu melasă.
Strada-i devalidată de zăpadă și efecte.
Ard lumînări în rochii de mireasă.
De amintit, de plîns și de urlat.
Cei vii, ca morții duși cu sacul ori cu preșul,
Au rătăcit demult culoarul de intrat.
Spun da și nu. De vină este leșul…
Lumină crudă, rece, nemiloasă,
bună de șters memoria pereților cu var.
Așa de albi vin morții, pe ascuns, acasă,
în buzunar, cu pașapoarte de hoinar…
Cer scuze de deranj. Vor veste antigloanțe,
și aprobări să-și sape-n craterele lunii nișe…
De așteptat să crească uși cu clanțe,
pe baricada plină de afișe!
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
O ultimă gutuie
La geamul tău ermetic
despărțit de lume
așezi o ultimă gutuie
din pomul tău cu amintiri.
Era mai cald aici
când era ger afară, când
mâini ridate frământau
aluat și bucurii, ți-era
mai drag de tine atunci,
ascuns fiind de întrebări.
Fă-ți cuib sub povestiri
și fortăreață lângă foc,
ascultă-ți nemurirea
și bucură-te. Fii mereu copil.
2.
Crochiu
Te-aș
desena ca
într-o planșă
de laborator,
ca să-ți înțeleg
anatomia fiecărui
gând și
fiecărei motivații.
Ar fi o disecție
pe viu, făcută cu
precizia unei
blândeți înrădăcinate,
la capătul căreia
ți-aș cuprinde
alcătuirea
în linii
variate, prin întretăieri
dictate
de o consecvență
a răbdării.
Te-aș recrea
și, în sfârșit,
te-ai recunoaște.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
Te-ai născut prezumtiv vinovată: o piatră azvîrlită la
întîmplare, lovind obrazul celui ce va greși abia mîine.
Încă nu ai deschis ochii. Trăiești într-un cerc ce poate
fi desenat numai din interiorul său,
îți spun. Tu taci. Cît mai e pînă cînd firul de păianjen
va coborî în mijlocul arenei să te salveze dintre
fiarele înfometate? Pînă ce vei deschide,
unul cîte unul, nasturii acestei scrisori
care îți vestește că te-ai născut? Femeie
a tuturor bărbaților, ție îți scriu acum!
Pe tine nu te hrănește nimeni cu faguri de miere,
nu îți cîntă nimeni la harpe cu corzi din fire de păpădie.
Vin, îți risipesc parfumul și pleacă.
Doar balega cailor rămîne sub fereastra ta.
2.
***
sînt aici – un dansator
pe gheaţa subţire dintre realitate şi vis
făcînd cercuri. privesc uimit
tot mai multe sînt măştile solitudinii,
pe care să o pun acum
cînd dorinţa de pe urmă
a oricărei femei este să fie
alungată cu pietre din oraş?
sînt aici – o aşteptare neutră
între a fi şi a nu fi
uneori mi-e frică, simt moartea în locul păpuşilor.
cine îmi fură hainele, cine-mi arată
un cer de pene deasupra unui cer de păsări goale
ca o rupere a fiinţei de neant?
3.
* * *
Te iubeam pe nerăsuflate. Legam păsări
la ochi și le trimiteam, cu scrisori, să te caute.
Se întorceau întotdeauna fără nici un răspuns.
Era atîta liniște între noi, că se înspăimîntau
pînă și surzii. Dacă ai fi vorbit,
cuvintele tale nu ar fi fost decît piese
ale unui puzzle lichid, imposibil de reîntregit.
Te iubeam pe nerăsuflate, îți amintești?
Aruncam grăunțe în colivia goală a inimii tale.
Apoi, s-a făcut dimineață într-un ceas șters.
Pomul de la fereastră a înflorit ca în
fiecare an, nepăsător la durerea mea.
Uneori, dragostea nu schimbă nimic.
4.
***
dansezi
jumătate în lumină jumătate în întuneric
doar din cînd în cînd te roteşti să ţi se vadă
celălalt braţ de care ai agăţat un cîntar
pe cîntar o pasăre şi în ghearele ei un bănuţ
de aur care nu cade niciodată. nici
nu ştii că ne vom atinge că la sfîrşitul dansului
vei avea altă înfăţişare, necunoscută mie
în timp ce te priveşti în oglindă cu acea
cochetărie ieftină de dinaintea morţii
pasărea se întinde şi îţi apucă în cioc
imaginea, o trage după ea pînă în locul unde
mari spaţii se deschid lăsînd să se vadă crucea
– tîrziu fiecare se întoarce la sine însuşi cîntînd.
5.
* * *
Mi-e teamă de clipa cînd nu te voi mai iubi,
cum hoțului de cai îi este frică să nu le crească aripi
înainte de răsărit. Pentru tine, dragostea
poate părea puțină. Cît sarea luată pe vîrful cuțitului.
Eu simt altcumva. Am fost ocnașul ce a scos-o din pămînt,
cu prețul uitării de sine. Uneori și de Dumnezeu.
Te implor, nu o risipi!
Mi-e teamă de clipa cînd nu te voi mai iubi,
precum norului de forma-i mereu schimbătoare.
Pentru tine, dragostea poate părea de neînțeles.
Ca o scriere într-un alfabet pe care încă
nu ți-l amintești. Eu simt altcumva. Sînt sclavul
scos din lanțuri tocmai fiindcă l-a descifrat.
În lipsa ta, libertatea e o și mai grea povară.
Constanța POPESCU
Când rugăciunea tace
1.
Lacrimi pietrificate
Printre ploi, spălăm vești,
trecem strada pe partea cu bucurii,
încătușate în zilele cu nori.
Poate, printre gânduri ai rătăcit
anotimpul meu,
poate-l mai poți actualiza,
cu zâmbete mici, în colțul ochilor
cu privirea aburită…
Uneori știm că existăm,
alteori suntem pierduți prin vise.
Cearcănele mele, lipite pe toate
scrisorile rătăcite,
pe cutia de scrisori, e scrisă adresa unui înger,
de aceea Dumnezeu
îmi mai trimite încă vești
despre cum trebuia să fiu.
Lângă mine lacrimi pietrificate
strălucesc, printre mirări ,
nu mai știu de-ți mai sunt,
dacă ai voit să-ți fiu,
bucurie sau tristețe ancestrală,
un dor amestecând cuvintele.
2.
Viața un fum de țigară
Ploile îngenuncheau pe la porți,
cuvintele topite mai pluteau un timp,
între îmbrățișări restante,
doruri durute rupeau liniștea
propusă de soartă,
noi, niște postere în vitrina timpului
îngălbenim un spectacol uitat,
o iubire, o viață sau nimicul dintre noi.
Mâinile nu mai știu să mângâie,
vorbele au rătăcit tandrețea,
au uitat începuturi și decolorează
ușor sfârșitul.
Este mai rece azi ca ieri,
este mai nor, zâmbetul desprins din gene,
strivit de trecătorii grăbiți
ai altor dimineți,
e singur și trist.
M-am pierdut prin poveste,
te-am rătăcit printre bucurii obtuze,
printre călătorii care-mi aplaudă
un fum de țigară,
o ultimă cădere.
Am toate buzunarele pline cu chemări,
cu dureri,
iubire pietrificată, cu fermoarul tras…
viața pe poante.
3.
piedică de taină
Azi va fi o zi prelungită
și noi femeile știm cuma e,
cu de toate ele vieții:
copii, soți, taine gospodărești,
pe care numai noi le rezolvăm,
că se anunță o pauză,
o poticneală astrală.
Se opresc toate pentru o perioadă
nedeterminată.
Avarie mondială!
Sau greva universului, spontană!
Eu, femeie matusalemică,
exersând atâtea decenii răbdarea
și înțelepțirea dintre vorbe,
înțeleg, te consolez și pun în balanța
zilei, zilele mele restante, dar și nopțile
irosite prin gânduri și doruri nerostite,
dorință și înțelegerea că ție îți e greu.
Mâine se amână.
Știi cum e? O anestezie prelungită,
o dimineață cu eclipsă totală.
Nu avem timp de regrete, rememorări…
Pașii se opresc, timpul îl îngropăm
deseară…
viața, mereu o taină, ne-a pus o piedică pe conștiință,
am fost sau mai vrem să fim…?
4.
Un dor la margine de gând
Uneori ștergeam diminețile pe frunte,
când miroseam a trecut
și curățai amintirea până se albea
întâmplarea, o altă capcană a sorții,
o penitență fără acte.
Eram în buzunarul tău,
când dădeai hainele la curățat,
veche și originală,
caldă și blândă, cui să-i trebuiesc?
Eram dorință din umbră,
cine să mai dea pietrele din cale,
când drumul scurtat tocmai se surpă?
Vor fi nopți albe, spun
cuvinte frumoase, povești de început
ziua cu dreptul,
îmbrac un zâmbet nou
și-l oblig să mă cuprindă,
nici o tristețe să nu se amestece
printre pașii dornici de ducă,
chiar dacă sunt la o margine fină
de dor…
îl împărțim, dacă-mi poți fi…
5.
Bucurii de spălat clipa
Mama mă ținuse strâns la piept,
cu puterea ei de mamă,
îmi spăla toate neliniștile,
îmi sorta visele pe anotimpuri,
oprindu-se la cele mai năstrușnice,
gânduri necontrolate…
curăța crevata de neliniști,
încurajând zborul promis.
Te-ai grăbit mamă să-mi dai drumul,
nu învățasem toți pașii,
iar acum improvizez,
cum făceam când nu-mi învățasem lecția.
Sunt acum eu, o mamă improvizată…
Cuvintele nu mai așteaptă,
prietenii mei sunt cei din scrisorile
legate cu fundiță, pe anotimpuri
și doruri, pe bucurii neonorate.
Acopăr neliniștea cu zâmbete desenate,
înghesui tristețea în tomberonul
zilelor moarte și-l scot la licitație,
poate mai găsesc
bucurii de spălat clipele…
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Ascunziș
Mai ții minte locul în care ne ascundeam împreună,
Eu de mine,
Tu de tine?
Lumina Lunii parcă numai acolo ajungea, moderat, și ne veghea,
Avea grijă ca niciunul să nu vadă drumul către sine
Suficient de clar încât să îl parcurgă
Și să își fie fatal,
Iar pentru asta făcuse schimb cu Soarele
Care îi ținea locul, deci pentru alții nu mai apunea.
Nu mă-ntreba acum cât e de etic,
Pe vremea aceea nu conștientizam nimic altceva
Decât pericolul pe care mi-l reprezentam
Când mă vânam pe mine însămi
Fiindcă apusuri nu mai aveam,
Toate fuseseră furate de ochii tăi
Care refuzau să le dea înapoi;
Ba chiar mi-ai spus că de asta aveai nevoie să te ascunzi,
Ochii tăi deveniseră un fel de Dorian Gray
Iar tu tabloul care îmbătrânea în locul lui,
Teama de finalul iminent hrănind tot ceea ce nu știai
Că există în tine,
Un „tu” alternativ care continua să crească si îți colinda camerele inimii
Intoxicându-le și făcând imposibil pentru tot ce adunaseși în ele
Să mai trăiască.
Pe vremea aceea nu conștientizam ce e etic și ce nu e,
Nu lăsam să mi se nască in interior rugăciuni către Lună și către Soare
În care le spuneam să ne părăsească pe noi într-un nou tip de întuneric.
Nu voiam să se nască rugăciuni intr-un mormânt neidentificat.
Mai ții minte locul în care ne ascundeam împreună?
Clădit clișeic din gânduri și din frici
Care stăteau să se prăbușească peste noi,
Fără acoperiș, ca să fim mereu în văzul cerului,
Și cu inscripții atice de o frumusețe de neînțeles prin propria natură.
Mai ții minte locul acela?
Eu l-am găsit tot mai des de când te-am pierdut pe tine,
E ascuns în camera inimii mele în care acel tu alternativ a apucat să ajungă.
Luna nu mai veghează deasupra sa,
Acum și-a recăpătat locul,
Dar sunt sigură că și ea speră, la fel ca mine,
Ca ochii tăi nu te-au găsit.
2.
Nimeni
Nimeni nu îți spune cum să desparți vocile suprapuse
Care se contrazic sub pielea ta atacată de molii.
Nimeni nu îți spune cum să le înțelegi,
Nimeni nu îți spune dacă strigă la tine sau dacă strigă cu tine
Fiindcă, la rândul lor, vor să se oprească din strigat,
Din contrazis,
Dar nu pot să își vorbească pe rând căci s-ar vedea
Cum vorbele lor nu se potrivesc precum două piese de puzzle,
Nu pot să nu mai devină pentru inima ta
Ce ți-au devenit moliile pentru piele,
Și nici să tacă de tot nu pot;
Să lase doar hârtia de sub degetele tale să îți vorbească și să o admire,
Să o lase să fie singura
Care sângerează la tăierea cuvintelor
În semn de viață rătăcită care-ți aparține,
Singura care îți arată că mai e ceva viu în cimitirul ăsta
Și că mai există ceva dincolo de el,
Singura care-ți arată că de fapt totu-i așa
Și că lumea e doar un cimitir de oameni vii.
Nimeni nu îți spune,
Nimeni nu mai e lângă tine,
Nimeni nu mai e în vocile suprapuse de sub pielea ta,
Doar tu, cu care te cerți
Pentru că nu ai lăsat pe nimeni altcineva
Să te îngreuneze cu ființa sa
Doar ca să te ușurezi de a ta,
Care ți-a devenit insuportabilă.
Facebook
WhatsApp
TikTok
