S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
a împietrit o floare albă sub penel
în ochii tăi adînci se lasă întuneric
se doarme mut în gheața din castel
ceasul se-oprește timpul este sferic
e mult de cînd pe brațul tău
trecea o rază albă de lumină
mai știi cum ne-aruncam în hău
eu vîrcolac tu numai vină
în lumînări albastre o să ne prefacem
îmbrățișați ca unul ne vom topi alene
o să uităm de toate apoi o să ne ștergem
din poza-ngălbenită de-atît amar de vreme
(neterminare)
2.
dacă vrei treci pe la mine
vorbim
și îți chem un taxi
să meargă pe lîngă ruine
pe unde n-am fost
în ceasuri tîrzii
și nici în ceasuri devreme
de vreme ce-ți spun
hai pe la mine
chiar dacă nu vii
(uite-așa)
3.
încordați ca în fața unei minciuni
ne privim
ca și cum n-am fi
exagerați
cu mușchii plîngînd
ne murim
repede
încetul cu încetul
(și ieri)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
Drumul
Călătorule treci la pas
și cu privirea trează
prin această vale de cuvinte
respiră adânc și lipește-ți urechea
de prundișul solzos al cuvintelor
al silabelor al sunetelor
respiră adânc aerul dintre ele și
fii atent să nu zdrobești pasărea măiastră
ce va veni să-și clădească albastrul cuib
în roșiile cămări ale inimii tale…
2.
Crăciun
Ce rece e zăpada acestui Crăciun
și ce fierbinte lacrima ta mamă
căzută ultima pe obrajii de ceară
de cei despărțiți de pe lume
cu sângele răstignit
pentru tine Fecioară…
Mama
Mama m-a învățat când tânăr eram
să tai cartofi pentru prăjit
să-mi cârpesc singur ciorapii și cum să cos
un nasture la cămașă…
cum să fac mămăliga și cum
să pregătesc aluatul pentru cozonacii de Paști…
cum să dau binețe tuturor
privindu-i fără teamă în ochi…
astăzi mama mă învață cum să nu-mi fie frică
de moartea mea și a ei, dacă i-am ascultat povețele
care până la urmă veneau de la
Dumnezeu…
Mama suferă în tăcere
Vremea ninge peste noi și peste ea
un pansament al suferinței noastre
o fereastră poate către zări
albastre…
întunecate
de o stea…
3.
De Crăciun
Nimic sfințit nu trece peste case
Doar gerul crunt mai stăruie prin sânge
Și iarna doar arar mai ninge
Peste bisericile vechi rămase
Visez cum spinii grei îmi trec prin carne
Și gerul trece-n sânge și în oase
Și dinții strânși stau gata să se sfarme
Nimic sfințit nu trece peste case…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Ți-ai împodobit bradul
în necuvinte
sub el ai așezat răvășitor vântul
să sufle
tulnic
peste zăpezile
troienite la picioarele tale
e plină pădurea de clopoței
clinchetul lor
vis în vis
vestește
nevederea apusului
strălucirea răsăritului
mereu roditor
raze țîșnite din fiecare înserare
spre dimineți…
tăcerea
necuvântul
nerostirea
sunt cele mai adânci taine
ale nesfârșitului
în care te-ai îmbrăcat
pentru marea sărbătoare
a ta și a Lumii,
Nichita!
2.
Răsfoiesc
o carte!
fiecare cititor susține adevărul lui,
depinde la ce pagină de înțelegere se află,
adevărul universal stă însă pe ultima filă,
pe care scrie cu litere oblice
„sfârșit”!
de aceea, cei mai câștigați sunt
arborii, păsările, leii, papagalii…
ei nu trebuie să citească o carte
pentru a cunoaște liniștea ultimă…
3.
Ipostază
Mergând pe drum,
m-am simțit îmbrățișată de umbra copacului,
de ce mă cuprinzi,
pentru că ești adevărul meu,
dar tu cine ești,
frumusețea ta…
mi-am privit picioarele rădăcini
și brațele crengi,
și mi-am dat seama că nu mai pot înainta
nici un pas,
apoi, m-am pierdut în trunchiul lui, meu,
și, scufundată în pământ, am așteptat seara
să prind în degetele înverzite, luna,
nu mai suntem frumusețe și adevăr,
împreună suntem pământ și cer,
pe umărul stâng cântă privighetoarea!
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
Iarnă de complezență și Apocalipsă
Se-ntorc zăpezile din vis, de altădată.
E cald în casă şi în inimi frig.
Ah, iarna asta inocentă din hârtie creponată,
o simt: ar vrea să bat mătănii nu să strig.
Ar vrea cărările durerii să şteargă cu nămeţi
ca un burete,
iar sufletul să-l pună pe talerul cu două feţe; cu
arginţi,
să vândă insomnia pe iluzii, să mă-mbete,
cu apa învierii morţii strepezită printre dinţi.
Să uit ar vrea. Cum nu!? Să uit şi să nu-mi pese,
de gropile săpate-n cer şi rănile din veac,
de remuşcarea,
că am aflat păianjenul, luminii, ce pânză groasă-i
ţese,
doar când s-au logodit în taină biletele de tren cu
depărtarea.
Paşii mei n-or să-i stea niciodată zălog. Dimineaţă,
delirul fulgilor, absurd, mă va ajunge-n lipsă.
Sunt viu! Nu-mi pune cloroformul resemnărilor
pe faţă,
iarnă de complezenţă şi Apocalipsă!
2.
Fabula fosforului
De când sunt, românii, după cum se cunoaşte,
n-au fost făcuţi şi pace să fie miliardari.
Au trăit mai mult de azi pe mâine şi din an în Paşte.
Cu toate că regula îşi are excepţiile ei,
aşa cum alţii visează acţiuni şi petrodolari,
lor, dacă le scutură grâul o pâine
şi le lăcrimează o ceapă pe masă,
le-ajunge şi-s gata să spună O.K.!
Împăcaţi cu soarta, răbdători
de mai să-ţi vină să mori,
au românii specificul lor:
au dor,
au umor,
şi întocmai cum unii au Marile Canioane sau Bosforul,
tot de la natură s-au trezit şi ei, peste noapte, cu fosforul.
Încât, deveniseră sclipitori din cale afară,
într-o vreme când fosforul, la bursa metalelor,
nu valora nici cât sarea amară.
Dar ei parcă nici nu se sinchiseau.
Tăceau şi tăceau şi tăceau,
măcar că fosforul, ca şi cuţitul, le ajungea adesea la os.
Însă, ce credeţi că spuneau ei atunci?
„Doamne, mulţumescu-ţi frumos!”
şi cădeau dintr-o dată pe gânduri,
parcă ar fi privit roua înainte de coasă.
„Măi! zicea careva tot umblând printre rânduri,
ăstora, pesemne, nu le sunt boii acasă!”
Cum de picase gândul pe capul lor mai rău ca năpasta,
nu puteau înţelege şi basta!
În atâta elan şi entuziasm,
asta era ca o boală congenitală, ca un marasm,
ceva pur şi simplu fără precedent
în România regnului fosforescent.
Fapt pentru care,
împricinaţii fosforescenţi au şi fost duşi de la spate
la reeducare.
Unii în sanatorii şi schituri.
În ocne alţii şi fabrici de chibrituri.
La deal şi la vale să sape canale.
La stufuri în bălţi şi în delte,
numai şi numai ca simple unelte…
Însă degeaba!
Mai mult ca oricând,
odată ieşiţi,
ca de-un toiag stăteau sprijiniţi,
într-un gând
sau în cot,
zicând şi zicând:
„Doamne, mulţumim! Mulţumim pentru tot!”
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Pe valuri de blândețe
Deschide-ți sufletul
pe pagini sau printre
cuvinte, aș vrea să
știu că-ți pot simți
miezul crud, pâlpâind,
fără să te mai știu
în spatele crustei tale
de piatră. În vagi
străfulgerări se arată
pulsații printre gene
ce parcă vor să spună
că e ceva mai mult
decât rigori și urme,
decât zeci de pași
cu tălpile goale prin
suflet și prin gând.
Dezbracă-te
de-ncrâncenarea
ce colțuros te-a
modelat și lasă-te,
plutind, pe valuri
de blândețe.
2.
In-certitudini
O credință pe sfârșite
îți dă târcoale,
părând că nu mai
are sorți de izbândă.
E un dans aproape
convingător în jurul
minții tale și dincolo
de ea și-ajungi să crezi
că această amețitoare
mișcare în cerc e
o convingere.
Tu știi, nu mai e
nevoie să-ți dovedească
nimeni nimic, nu mai ai
dorința să scormonești
printre absurde întrebări
sau îndoieli. Nu e nici cald,
nici rece aici. Doar este.
Îți îndrepți abisala
necunoaștere către
certitudini mai mari,
încercând ca, pe drum,
să nu-ți pierzi ceva din
fărâma de răspuns
pe care ai închegat-o
până acum.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
Jucăm zaruri
într-o casă
în flăcări.
Cîștigătorul
ia totul.
2.
***
tăcerea ta a încremenit o balanţă
păsările nu s-au mai ouat o vreme, femeie,
se văd suflete rătăcite – timpul îşi pierde însuşirile,
la celălalt capăt dimineaţa e o oglindă
pe spatele celui ce pleacă
păşesc cu grijă spre moarte
parcă pe mine însumi m-aş simţi sub picior
tot mai sus tot mai sus
pînă ajung să îmi fiu măr pe creştet
şi propriul arcaş. îţi aminteşti cît te-am iubit?
s-a făcut lemn uscat plînsul meu de bărbat singur
te va trezi îţi va sparge ferestrele
înainte de cîntători cînd iuda
îşi numără arginţii din coada păunului.
3.
* * *
După ce mi-ai spus că nu mă iubești,
l-am înjurat pe Dumnezeu ca pe ultimul argat,
am spart ferestrele, am jupuit pereții pînă la sînge,
am dăruit vaza de cristal cerșetorului din fața porții,
am plîns, ți-am dat foc în fotografii, am alungat
cîinele cu lanț cu tot, am golit fîntîna, am tăiat pomul
din mijlocul grădinii, am călcat pe cap șarpele casei,
am eliberat greierii din cutia poștală, mi-am
anulat tentativele de sinucidere, mi-am iscălit
testamentul în alb, am încropit-în grabă- acest poem,
și, liniștit, am coborît în pivniță, să beau pînă mor.
Dar vinul se făcuse apă.
4.
* * *
Am aruncat cu piatra
în tine
și te-ai fărâmițat
în o mie de cioburi
de oglindă.
Femeie, iată fiicele tale!
5.
***
ce vrei să ştii? mereu travestit pe dinăuntru
parcă de tine însuţi ai vrea să ascunzi ceva
un clovn cu lacrima sclipindu-i sub piele,
ca o bijuterie, eşti. puţin nebun,
umbli pe străzi reconstruind
în minte scheletul unei păsări uriaşe
care a căzut în mare şi s-a făcut peşte
arcul ceasului se întinde spre răsărit
o mînă de copil îţi iese prin buric
apucă jucăria şi îi rupe capul
fără a înţelege cui foloseşte această mică tortură
dar cine să te creadă cine să îţi simtă deznădejdea?
ai iubit ai uitat acum doar tristeţea ca o
muzică stranie se aude în urma ta
nebunul aleargă pe plajă
trage după el burduful unui acordeon
– înainte şi înapoi îţi vezi viaţa.
Constanța POPESCU
Când rugăciunea tace
1.
Promisiuni colorate
Niște sărbători acolo,
singurătatea sprijinită de tocul ușii,
numără prin buzunarele bătrâne
câteva amintiri, de doi lei scris epitaful,
un zâmbet de întinerit clipa,
câteva urme de bucurie,
un rest de tinerețe pentru pus sub pernă,
în noaptea nopților se face risipă de vâsc,
de lumină, să ne sclipească
înșelător, bucurii mici, mici printre
ghirlandele bradului.
Anul viitor ni se promit secunde condensate.
Sacul Moșului proaspăt peticit,
păstrează niște dorințe decolorate,
niște pași de urcat speranțe dincolo de dor,
o rochie nouă pentru îmbrăcat târziul,
mirările mele de înșirate în salbă,
ca niște zile promise și uitate,
niște cărți ale tuturor…
2.
Așteptând începuturi
O să-ți povestesc cum mi se plâng așteptările
orfane, cu numele meu ascuns sub o carte,
cum îmi ascut dinții cuvintelor
în poziția de tragere a nopților peste noi.
De la gând în jos, toate sunt povești,
țintele suntem noi, mai triști cu o toamnă,
așteptând veștile de ieri,
să-mi nască diminețile dintre gânduri,
poeme în oglindă.
Vorbele au tăcut,
când nu ajung iubirile din urmă,
tăcerea, o haină de lux
păstrată ca ultima monedă
a neputințelor.
ne aduce drumul mai aproape.
Nici nu știi câte dimineți am spart,
așteptând începuturi…
La meteo se anunță cărările cu soare…
3.
Uitând cuvintele
Hai invită-mă la cafeaua din zori,
într-o toamnă de doi,
du-mă în anotimpul perfect,
pentru iubit și tăcut depărtări.
Dă-mi liniștea de după furtună,
când rugăciunea tace
și uită să se mai roage, doar privirile
se mai iubesc, dacă secăm depărtări
și uităm cuvintele…
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Oceane
Cinci oceane și șase emoții de bază ne-au fost date
Să ne înecăm în ele după cum știm mai bine.
În Pacific se varsă fericirea și te face să răsari din el
Chiar dacă ai apus deja tu
Sau dacă ai exclusiv apus în tine.
E cel mai mare și mai galanton,
Dar de multe ori e imposibil de văzut
Și de găsit ceva în el.
Arcticul e cel mai puțin adânc,
Însă în el te-neci cel mai ușor;
El e tristețea a cărei curent te prinde de picioare încă de la mal
Și-ți leagă o greutate care te trage mai în jos
Decât ți-ar fi permis în mod normal stratul de rațiune.
Atlanticul poartă în el teama
Din care există și în care se îneacă,
Părându-se că va acapara apoi Pacificul,
Pe când oceanul Indian e nimic mai mult decât dezgust
Ce poartă diferite nume,
Ca să nu devină prea mult
Și repugnant.
Furia și surprinderea, însă,
Sunt singurele care nu au ocean,
Ele fac valuri din când în când în toate celelalte,
Dar nu ar suporta o delimitare,
Așa că preferă să rămână dinamice și violente
Până se sting la mal.
În Antarctic puțini se-ncumetă să ajungă,
E inefabila emoție fără de nume
Care diferă de la om la om
De la viață la moarte.
Prin el e cel mai periculos să înoți,
Fiindcă n-ai știi când te-ai îneca,
Fiindu-ți cunoscut
Doar cât să știi că îți aparține numai ție,
Reconfortant sau nu.
Cinci oceane, sașe emoții de bază și una în plus,
Cvasi-contorizată numai de propria-i existență.
Din atâtea, tu pentru a cărui perpetuare ai plâns când ai intrat în lume
Ca să ai în ce te îneca
Din acel moment înainte?
2.
Îngeri
Îngeri cad din cer,
Abstrus tablou creează,
Bucăți din lume și stingher
Un râu ușor maschează.
Te plimbi sub tot și te întrebi
De ce nimic nu te atinge,
Privești ziua-n care a răsărit doar un regret,
Privești cum nu se stinge.
În psalmi te-ascunzi de Dumnezeu,
Care-a făcut doar întunericul, și nu lumina,
Le-a pus pe toate-ntr-un muzeu
Cu exponate doar pe stânga.
Îngeri cad din cer pe întunericul
Zilei fără de răsărit de Soare,
Ne cântă cum n-am mai auzit și ne distrag
Ca strofele să ni le fure,
Să-și însușească rima,
Crezând că nu putem să îi vedem
Prin așa multă obscuritate,
Dar ei nu știu că ochii noștri se-adaptează la întuneric,
Poezia la vers de puritate
Și viața la mormânt,
Găsind ceva în toate.
Cele mai frumoase poezii
1.
NAȘTE-TE!
Naște-te,
am strigat către cer,
naște-te,
naște-te,
naște-te,
fă-ți din aer
ochi și gură
să te iubesc.
Gabriel ENACHE
Cuțitul cu tEIȘ
1.
Fereastra cu cărți
lui Viorel Dobre
Era acolo tot timpul între teii gemeni și deasupra lor. Întotdeauna așa
cum o știam și cum de fiecare dată o visam. Luminoasă.
Erau acolo toate visele mele, absolut toate. Închise
între coperțile minunate care se lăsau văzute prin geam.
Fiecare întâlnire a noastră era unică și, desigur irepetabilă, era bineînțeles așteptată de amândoi.
Fiecare carte mă saluta și fiecare text cuprins în fiecare copertă tresălta la vederea mea.
Le mângâiam cu privirea și le vorbeam în gând de câte ori le vedeam și le spuneam că odată am să ajung la ele.
Eram nerăbdător. Erau nerăbdătoare.
Drumurile mele treceau întotdeauna prin fața acelei ferestre. Fantastică și foarte vie în același timp. Era singura fereastră care îmi zâmbea și care mă saluta.
Izbucnea spre cer ca un țipăt de sticlă dintr-un
breton de iederă verde. Tot timpul verde.
Se oprise și levita acolo sonor și luminos
arătându-și cu mărinimie ochilor mei avuția
indiferent de oră, de zi, de anotimp.
Fereastra cu cărți era acolo și mă aștepta.
Își ridica genele și mă privea la rândul ei așteptând și dorind întâlnirea
provocând timiditatea mea. Tăcerea mea.
A rămas și rămâne singura și cea mai luminată fereastră.
Mereu luminată și mereu în lumină
tot timpul deschisă pentru și în sufletul meu.
Și mereu în așteptare
în așteptarea mea…
2.
babacu`
părea că așteaptă tot timpul, că timpul așteaptă zâmbetul lui.
corpul lui un pic aplecat.
în soare, în lumina lui. ascuns uneori de umbră.
zâmbitor cu ochii lui luminoși împărțiți în imagini sonore.
gesturi simple îl compuneau de fiecare dată
îl aduceau la vedere. în fața mea.
adormitor uneori, uneori obosit.
întoarcerea spre mine era un gest.
întoarcerea spre fiu era o declarație
o spunere. de dragoste.
fiecare gest îl ducea mai departe
fiecare declarație îl apropia.
Facebook
WhatsApp
TikTok
