S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
încetul cu încetul
fața mea arată
ca a unui clovn
fără machiaj
(identitate)
2.
o să ne cunoaștem cîndva
în noaptea ta
în ziua ta
(mărinimie)
3.
simt c-ai deschis fereastra
între noi
atît de goi
(moarte
un pic prea albă)
4.
cumva am să te iubesc
cumva am să mi te amintesc
cumva ai să-mi spui cine ești
cumva voi căuta să mi te găsesc
(cîndva)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
De multe ori…
De multe ori mă duc pe peronul
gării din Titu privind în zare
spre Bucureşti sau spre Timişoara
spre est sau spre vest…
trenurile sunt din ce in ce mai rare
navetişti de asemenea…
de multe ori pe peron aştept
o fată cu picioare lungi
frumoasă până la Dumnezeu
care paradoxal se numeşte
Neantul…
2.
peisaj cu stol de corbi
La amiaza vieții
în luna lui cuptor
treci cu punga de plastic
în mână ca-n fiecare zi…
cu o apă minerală şi-o
costiță afumată
pe lângă bisericuța
ctitorită de Nicolae şi de Ilie
un fost şi un actual activist….
treci cu punga pe jumătate
umplută cu de-ale gurii
de-o sută de mii…
din biserică răzbat
sunetele slujbei
faci semnul crucii
o semnătură pe aer
la contractul cu Domnul…
cerul este senin…
doar în zare câţiva nori
alb-cenușii
cumunculus parcă
şi
dintr-o dată un evantai de corbi
ca-n Van Gog
un stol de corbi
deasupra lanului de oameni
înainte de seceriş…
3.
Mlădioasele cruci
Mlădioasele cruci
traversau firesc oraşul
spre locul de muncă…
ce este oare firesc şi
ce-i compromis în fibrele
intime ale unui suflet trecut de
treizeci de ani ?
fumul gros al țigării veşnic aprinse
întunecată barieră a unui
viitor în general fericit…
aburul alcoolului menţinând
nenumăratele chipuri ale iubitei
la nivelul răsuflării întretăiate..
îngrijorare eternă că unul din noi
a murit acum
o secundă rămânând mort fermecat
să povestim ce se mai petrece
pe lumea ailaltă…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Sfântă așteptare,
mai luminoasă decât focul din sobă în ochii copilului
atunci când se lasă întunericul și trosnesc lemnele,
povestind în limbi albastre, amestecate,
despre vremurile acelea, îndepărtate,
pe când din apă, lemn, foc și pământ
Dumnezeu a creat lumea, primul cuvânt
și toate lucrurile neînsemnate,
bărbatul și femeia, două vase de lut
care își caută umplerea cu timpul și tainele nenumărate,
martori dovediți nepricepuți în deslușirea culorilor cerului,
degeaba Tatăl a așezat prin alchimizări repetate
toată credința Lui numită adevăr frumos și lumină,
chip și asemănare…
Sfântă așteptare, deplină,
te privesc în aburul de mentă și ghimbir
al ceaiului clocotit pe plită pe care îl bem iarna,
la vremea colindului, cu ștergar curat pe masă
și laița învelită în piei albe de iepure, stropite cu mir,
ești mai frumoasă decât pleoapa suflecată a Lunii,
ai sacralitatea veșmântului preoțesc,
înțelepciunea inițiaților lumii,
smerenia sfinților și rugul minunii,
heruvimi și îngeri te însoțesc,
în orice Duminică ești tu,
în orice sacrificiu,
în toate zilele de sărbătoare
și de aducere aminte…
colindătorii au venit… îi chem în casă
la căldură, mere covrigi și ceai fierbinte…
dar Sfântă, tu ai și culoarea sângelui de cristal,
tot un colind a fost, un Ignat, și aceeași credință curată
în dreptate a Fiului, un imens sacrificiu,
pe tine te întreb cu iubire,
frumoasă așteptare, când vei deveni împlinire?
2.
Un pieptene roșu
Țin în mână un pieptene roșu
și o galbenă lună
bătrână eternă hapsână
e mai, și plouă
despletesc
râuri domoale umezire sub pleoape
gânduri rostogolite spre vale
încălțate cu ghete verzi
scufundate
nemaipomenite
înțepenite în răvășite bulboane
scrâșnet de roți
strigăt de perete nezugrăvit
sub tălpi
uimire, stele de cupru și-argint
pieptul îngălbenit ți-l cuprind
noapte
acoperiș cu table ruginită
peste fruntea mea
coroane de flori
ofrande
păduri luxuriante
rece la picioare
tămăduitoare izvoare
și întunericul dintre ape
lăsați-mă să dorm
a intrat în mine atâta nevoie de somn
de altă lună
de alt mai
cu cireșe coapte…
Ioan VIȘTEA
Ultimele
1.
Spre centrul universului, adică spre magazinul sătesc
Toate drumurile
duceau către
centrul universului –
magazinul sătesc,
coop. „6 martie”.
o sticlă de lampă;
un crîmpei de fitil;
două pungi,
una cu sare, cealaltă
cu zahăr candel; ceva scorţişoară
şi scrobeală de rufe,
cînd le găseai.
un baton cu năut;
o juma de mezel;
pîinea de toate zilele,
neagră, la liber o vreme;
un cornet cu praline…
asta însemna
să faci şoping
prin anii 50.
pe caietul dictando,
cu semnătură citeaţă.
la ieşire,
oricît ai fi vrut,
nu scăpai de zeflemeaua nebunului :
(scormonea cu un băţ
în praful de-o palmă
îmbibat cu ţiţei)
ce, bă,
iar v-aţi făcut
de băcănie?!
2.
Norul în cîrje
Gura nu se lasă de nimic astupată.
Nici de pumnu-ncleștat, nici de straturi cu flori.
Mai umblă prin sîngele meu o mașină blindată,
și pe șira spinării, cîteodată, fiori.
Mă mai joacă la cărți și la zaruri farsorii,
ca pe vremea lui Vodă Șeptică;
Cineva îmi strecoară în aerul clar crematorii,
ori să știe ar vrea că mai tremur de frică,
însă gura de nimic nu se lasă închisă.
Nici de gratii de fum, nici de greieri de rouă.
Eu sînt norul în cîrje! Peste Țara Promisă,
într-o zi, cu-ndoielile mele, să știți, o să plouă.
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Șah
Suntem machete reduse
la scara unui fir de nisip
într-un deșert nesfârșit
și dunele par a se repeta
într-un imprimeu atent ales
de cineva mai mare. Călcăm
precaut spre depărtare, acolo
unde linia orizontului știe
să se dilueze într-un joc de
acuarelă, acolo unde ne simțim
mai mici și mai umani.
E calea. E singura împletitură
care ne ține la un loc destinele
mărunte scrise cu o caligrafie
încurcată și noi, mereu alții,
rumegăm viața mereu la fel,
de la prima respirație. E greu
să nu îți dai voie să admiți
că tot ce e în jurul tău nu-i
altceva decât o imprevizibilă
întâmplare, în care ultima
mutare de pe tablă nu-i a ta.
2.
O nucă
Cu pașii mărunți prin zăpada
proaspăt așternută, într-un
timp ce parcă nici n-a fost,
își poartă glasul din ușă
în ușă, adunând în traistă
bunăvoință de pe fiecare chip.
Astăzi unii dintre ei pare
că au pierdut cuvintele,
că nu mai știu ce or fi
vrut să-nsemne, că
au uitat ce-au fost
sau ce-au visat cândva.
Ne pierdem în tăcere,
nemairostind colinde
în casa vreunui om,
nemaigăsind un zâmbet
în noi sau pe alt chip.
Nu mai e nici zăpadă
nu mai e nici răbdare
și ne-am obișnuit
să ne-adunăm, uscați,
în jurul unei mese
fără miez. Mai lasă
o vorbă bună să se
prelingă printre buze
și-am s-o închid, cu grijă,
într-o nucă.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
iată Creaţia. omul se pleacă
în faţa ei, smerit, o cheamă.
ea îi este, deopotrivă,
tată şi mamă. un cer fără mijloc e.
şi fără vedere. un gol
în care cîntă pasărea cu durere.
decît înăluntru-i
cuvîntul îşi caută rost.
toate cele ce sînt vor mai fi,
au mai fost. nimic nu e nou,
fraza e veche, ca un greier
pe care îl auzi de mii de ani
în ureche.
iată Creaţia. omul se pleacă
în faţa ei smerit. o cheamă.
în sine nu mai e singur, mereu pentru celălalt
îi e teamă. creşte imens omul
fărîmă din fărîmă. ca un pod
pe care treci apa deşi înaintea ta
îl vezi cum se dărîmă. numele lui
e ca un cîntec întins de îngeri
pe-o vioară. un drum la capătul
căruia orbul vede
întîia oară. dintr-odată
pe fiecare lucru ascuns apasă lumina,
un foc cu chip omenesc
luminează grădina.
iată Creaţia. omul se teme,
îşi mişcă înlăuntrul său sprînceana
el – cît o unghie de mic –
simte cum creşte, uriaşă, taina.
pluteşte o formă schimbătoare pe ape,
naştere grea, fără lege,
(o simţi aproape de tine,
dar nu o poţi înţelege).
iată Creaţia, omul îi ascultă cuvîntul
se face linişte, la celălalt capăt al nopţii
soarele atinge pămîntul. e prima zi,
omul se teme. în mintea lui
pentru aceasta e încă
devreme. se miră, suflă în flacără,
flacăra creşte. arcul ei de lumină
acoperă cerul. sufletul lumii sporeşte.
2.
***
ţi s-a deschis ochiul, Doamne, ce să-i arăt
cînd toate se duc din mine pe o apă?
pene de gîscă în noapte – sufletele oamenilor,
înşirate pe o aţă la gîtul tău.
o linişte de-nceput. timpul înlemneşte
ca o orchestră atentă la mîinile celui ce se îneacă,
doar eu aud în vis clipocitul apei
peste icoana la care mă rog.
soarele iese din mare, cercul se închide
– şarpe ce muşcă, pe furiş, din propria-i coadă –
tu nu te arăţi, dar întorcînd pietrele
de pe faţa ascunsă a fiecăreia îmi vorbeşte un înger.
noi doi pe cer dintr-o dată imenşi
– om şi sfînt alergînd unul înspre celălalt –
închizîndu-ne perfect ca subsuoara
celui coborît de pe cruce.
3.
***
a trecut timpul, au trecut turmele
ca un vînător de recompense, vîntul
le-a adus înapoi urmele. sînt peste tot
pe unde nu te aştepţi. ai auzit, moartea-i un joc
pentru cei înţelepţi? cum să te-ascunzi,
cum să nu-ţi pese,
cînd toate cele vii
sunt de cele moarte alese? şi trimise aici
să sporească misterul. ţi-e teamă
că prea tîrziu pămîntul de sub picioarele tale
va întîlni cerul. s-or recunoaşte oare,
vor fi ca la-nceput, cînd din acelaşi
semn s-au desfăcut? şi au pornit să îşi caute
fiecare un rost:
cele ce sunt pe urma
celor ce-au fost. ca două animale
hrănite de acelaşi stăpîn,
viaţa şi moartea
împreună rămîn. chiar dacă timpul
simte o plăcere ciudată de-a nu mai fi
– un an ce are doar
o singură zi. şi aceea prea scurtă
pentru cîte sunt de trăit.
tu eşti orbul ce nimereşte în mare
şi dintr-odată e fericit.
4.
***
s-a spart ugerul nopţii
în gura mea
întunericul e subţiat
pînă la platitudine
greu cîntă cocoşii –
pietre peste casă
îmi aud paşii
lîngă cîntarul cerului
încet încet
am ajuns la capăt
un animal se întoarce
în desenul din peşteră
după ce a fost hăituit îndelung
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Viața fantomă
O fantomatică figură
Se ivește în ceață și își șoptește dorul
Cât Pământul de bătrân.
Tu ascult-o, muritorule,
Ca pe o melodie ce îți invadează mintea,
Și te va învăța cum să mori ca să trăiești fantomatic
O viață adevărată, văzută doar de cei pe care vrei
Să îi lași să o vadă.
Pentru asta îți trebuie doar un dor,
Acela care ți-a fost atribuit înainte să te naști,
Acela menit să nu fie niciodată alinat
Prin lucruri pământești,
Și o voce care a fost redusă la tăcere,
Fie ea interioară sau exterioară,
Destinată dialogului sau monologului,
Important e ca abia să mai poată șopti răgușit.
Dacă dispui de aceste două lucruri, muritorule,
Vei deveni nemuritor,
Iar până și noaptea te va respecta,
Se va da la o parte din a ta cale
Pentru a-ți face loc să treci nestingherit dincolo de ea,
Să ajungi acolo unde nici gândul
Nu se gândea că poate fi,
Și îți va da oricâtă ceață dorești
Ca să te ascunzi în ea
De dor pătimaș.
O fantomatică figură
Se ivește în ceața care duce culorile reci
La superlativ.
Ascultă-i așadar șoapta răgușită și plină de dor
Ca să înveți cum să mori pentru a fi nemuritor,
Și vei afla că pentru asta trebuie să îți fie dor,
Căci dorul nu se stinge niciodată,
Și să ai o voce care știe doar să șoptească,
Fiindcă șoaptele niciodată
Nu încetează să îți anime mintea.
2.
Iertare
Am iertat de atâtea ori noaptea
Căci, prin modul ei de a se lăsa peste intinderea fiduciară de nemărginit,
M-a scos din gând atunci când îmi plăcea
Și m-a pus brusc în real;
M-a scos din real atunci când îmi plăcea
Și m-a pus la fel de brusc în gând.
I-am iertat atingerea deloc blândă,
Maratonul fără linie de start
Și fără linie de finish,
Până și controlul de necontrolat pe care mi l-a cedat
Ca să îmi transpun în ea o parte care să rămână acolo
După ce eu voi fi plecat,
Lăsându-mă incompletă cu neștiința mea.
Pe toate i le-am iertat
Și pe toate am început să le iubesc,
Până și pe alegerea de a se lăsa acaparată uneori,
În cel mai dulce moment al amarului său,
De o zi insuportabil de gălăgioasă.
Totuși, am iubit-o și pe ea,
Fiindca venea din noapte,
Din ea se năștea și tot în ea pierea.
Am iertat de atâtea ori noaptea,
Pentru tot ce m-a împins să fac, să fiu,
În speranța că, după ce viața-mi va decide să nu mai cânte la fereastra inimii
Făcând-o să danseze,
Voi deveni și eu
Tot noapte,
Născută din bucata care a rămas demult în ea
Și m-a lăsat incompletă.
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
În urma ta
De fiecare dată când pleci,
un tânăr din mine
înalt,
sare în față și se repede
să se potrivească
pe umbrele pe care le lasi
pe ziduri,
pe copaci,
pe asfalt.
2.
Un tânăr din mine
De fiecare dată când pleci
un tânăr din mine, înalt,
sare în față şi se repede să se potrivească
pe umbrele tale
de pe ziduri, de pe copaci, de pe asfalt.
3.
Noduri și ventre
Când sunt singur sunt cult,
mă duc la Louvre, Metropolitan, Prado sau Brukenthal
dar vii tu, iederă tânără
şi sunt dintr-o dată
cu un picior în omul de Neanderthal
şi sunt tumult.
Mariana Oprea STATE
1.
Alint
Alene pleacă ziua
În amurg
Duios răsuna frunza
Jos, în crâng….
Misterioasa noapte
A-nflorit
Stele mângâietoare.
Un infinit….
În calda feerie
M-a uimit
Un spiriduş poznaş
Care-a şoptit:
De zâne şi de Ene
De-om uita
Praf magic, peste gene
Ei nu vor presăra.
„Creşteţi în voi copilul
Care-aţi fost!
Fugiţi de inutilul
N-are rost!…
Umblaţi desculţi în iarba
…Cerului!
Pictaţi cu frunze roşii,
Dorului!
Puneţi lumină-n toate
Doar zâmbind!
Să treceţi pragul vieţii
Scînteind…
Vor şti atunci cu toţii
Ce hram purtai:
Brad-răsfăţat de Lună
Lună, hai…
Cuțitul cu tEIȘ
1.
ecorșeuri
m-am zidit în mine cu pietre tăcute
iar acum din ele se revarsă
foșnind sângele meu.
și încet se formează albii tăcute unde tac peștii și mor.
toate acestea au coborât în mine
și ochii mei îndepărtați mă privesc, mă văd
mai departe cu tot cu trupul meu ce desfăcut,
curbându-se-n cuvinte
devine minuscul, ușor încăpător în micile tipare și lucitor sau transparent
spânzurat, agățat în cuie de cenușă scurgându-se firesc în oarbe labirinturi…
și de aici cât spațiu gânditor, cât de vii sunt secundele
ce intră încet în trupul meu.
deasupra corpuri se coc într-un altfel de zbor
cu aripi ce mișcă goluri de aer, de aer prins într-un năvod,
tresar mirat – mă redescopăr în oglinzi zburătăcind ecoul
de deasupra lumii.
și eu cu pielea mea, cu carnea rămasă lipită de ea, cu ele cu tot
mă rostogolesc ca un ghem de sânge și piatră
mă înstrăinez în el, în ceața trupului răpus definitiv
cu tunete și fulgere până când nu mai spune,
nu mai vorbește nimic…..
2.
facerea
atunci când marea cea mai mare era mare nostrum,
atunci Eroul a ieșit din apa lină de lângă mal,
și-a îndepărtat apa de pe ochi lăsându-i să vadă,
și-a șters apa de pe față lăsând să o vadă
și a privit spre soare.
și-a scuturat părul, a fornăit mulțumit ca un cal în alergare
și a făcut primii pași.
odată ajuns l-a așteptat pe cel care trebuia să vină,
pe cel care trebuia să îl povestească.
s-a lungit pe nisipul fierbinte al plajei sub soarele dogoritor și primitor.
și a așteptat.
așa și-a așteptat Eroul povestitorul.
sub soare și în plină lumină.
fericit.
Facebook
WhatsApp
TikTok
