S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
Cu fiecare glonț
pe lîngă tîmplă
se-ntîmplă un glonț
mai puțin
(viață)
2.
ne mai desparte doar un continent
de teamă ură și de întuneric
și-n așteptarea unui veșnic happy end
ne facem fiecare cîte-un panegiric
urlat în megafoane răgușite
din care îngeri negri ies
nespovediți cu aripi zdrențuite
să spună cine s-a ales
cine va merge în caleașca otrăvită
de dulcile cuvinte ce au fost
și cine își va pune sufletul pe plită
în căutarea unui adăpost
cînd ne va despărți o umbră doar
și viața ne va fi zîmbet senil
ne vom privi din cîte-un balansoar
și-om asculta-n surdină un vinil
(înainte de înapoi)
3.
puteam să cucerim orașe
dar am rămas în beznă pe alei
printre săruturi pătimașe
și printre ceaiuri de earl grey
puteam să născocim trecuturi
dar ne muream ca niște hoți
furînd din viitor rebuturi
pe-o mare fără sare mateloți
puteam să alergăm prin toamnă
mai iute decît frunza de cireș
dar uită-te iarna ne-nseamnă
și vămii îi plătim cu cash
puteam să ne pricepem la nimicuri
și să ne picurăm osînde-n vene
ne va rămîne numele pe plicuri
și ce-am agonisit prin ghene
(rană)
Mircea DRĂGĂNESCU
Eu cu pasul singuratic
1.
şi la puţin timp
găsesc neînţelegerea
iubirii de peste timp
Iubito gândeşte-te
că nu mai este timp…
2.
Trecând spre casă pe strada Gării
în colţul privirii, apăru casa lui Tani.
Am vrut să bat în poartă
pentru a sta de vorbă cu prietenul meu
în holul plin de cărţi,
unde în fotoliul stâlcit
plin de gânduri şi planuri
Tani şedea şi savura moartea
într-o strachină plină ochi cu mucuri de ţigări…
dar poarta era închisă
şi-un lanţ mi-a amintit că nu am voie
să trec tărâmul către el….
până când eu nu voi avea cheia
spre a-nţelege ce doreşte El…
3.
Pisicile din ferentari
sunt toate multe şi tărcate
ba galben pai şi roşu viu
cu negru-gri discret pătate…
pisicile din ferentari
sunt doar feline aristocrate
ce pentru-a supravieţui
au convenit ca şobolani
să care-n spate…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Schimbarea la față…
Pășeam pe pietrele de foc, făcându-mi loc printre măslini, să prind poteca strâmtă,
bătătorită de asini sub soarele jăratec…
arabi în robe albe mă îndemnau să cumpăr migdale și curmale din blide de ienupăr,
dar eu grăbeam s-ajung pe îngerescul pisc
al Muntelui Tabor…
învăluit în aburul văratec, să prind lăptosul car în zbor, cu Moise și Ilie și El schimbat la față,
iubit Mântuitor,
să îngenunchi, cu fruntea la pământul sfânt
și să mă rog în incantații dulci, întâi a fost cuvânt…
pentru copiii dintr-un neam fără noroc,
să plâng…să cer, să dau, să sper…
de vale, lungă Cale spre Marea Galilee,
un pescăruș își țipă albastrul către cer,
mic sol în fustă scurtă, și vrednic curier
de dor de pace, în lumea care plânge, plânge
și tace…tace către El…
corăbii de pescari hălăduiesc sub vele,
în coșuri de nuiele să prindă păstrăvi grei,
pot fi și vise, oameni, pot fi arhangheli, zmei…
aveam în palme rana cuțitului ce taie
frânghia ce te ține încorsetat în plase,
când vrei să dai din aripi, să dai… să iei, să speri…
2.
Alerg
alerg pe drumul lung,
plin de hârtoape,
plouă torențial cu frunze galbene
și e noapte,
ploaia e mai iute ca mine,
eu o prind cu sfori de nisip
și mă țin de ea bine,
poate mă spală,
poate mă curăță,
de toate iluziile pătrunse în mine,
și de zâmbetul copilului care
plânge,
taci suflet,
el nu mă aude,
doar plânge,
că nu am știut să-i aduc
nemurirea
promisă de îngeri,
gleznele mă dor
în pantofii tot mai neîncăpători,
timpul fuge,
îi arunc,
desculță e mult mai bine,
părul înroșit îmi stă lipit de ploaie,
storc inima din pieptul meu
sub primul copac
desfrunzit,
e plină de lacrimi și doare,
iar eu trebuie să alerg,
să ajung din urmă trenul,
trenul cu aburi violet,
care…
mă va duce,
privesc pe cer arcul
orelor ce se învârt în sens invers,
degetele îmi tremură
în timp ce prind din univers
clipa,
te-am prins
ahhhh, te-am prins, hoațo,
dar nu ești decât un fluture,
un fluture în ploaia care plânge,
te apropii cuminte de buze,
facem o piruietă prin frunze
și-ți sărut obidită
aripa,
apuc din mers bara
și urc scara
vagonului rece…
vântul îmi șuieră în urechi,
vezi Steaua,
în curând vom ajunge…
Trezește-te, iubito!
ți-am făcut cafeaua
și-i dulce…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Cuvinte vagi
Cuvinte care descriu
contururi vagi ni se înghesuie
pe buze, într-un prezent
în care nu mai știm ce-a fost
sau ce va fi, când
întrebările-săgeți ni se
strecoară, suple, în minte.
Desenul e abstract, ți se
înfățișează parcă pentru
a da sens unei oarecare
tulburări atunci când simți
că ai ajuns să trăiești din
inerție, când totul ți-a ajuns
ca respiratul: vital, dar
automatism.
Nu repeta ce ai făcut
cu tine, cu alții, ce ți
s-a făcut, crezând că vei
ajunge, într-un final, la
destinație ci aruncă-ți,
în prima prăpastie, sacul
în care-ai adunat atâtea
și atâtea-ncrâncenări.
Lasă-l. Nu ai nevoie,
în călătoria asta,
decât de o pereche
de ochi mari și
bucurie de copil.
2.
Cum?
Cum m-ai descrie?
Ca pe o stranie întâmplare,
oarecum amorțită la nebunia
lumii din jur, privind cumva
mai mult spre interior,
mereu în căutarea
a ceva de negăsit?
Știi? E visul care se
repetă cel mai des
o căutare a ceva
parcă pentru totdeauna
dispărut și totuși, eu,
nevindecată de speranță.
E poate desuet modul în
care mă port prin lume,
crezând că mai există și-altceva
decât treptele spre care
aleargă toți, că-i viață
dincolo de jocuri și putere,
că mai pot fi și convingeri
înrădăcinate adânc și
liniștea mai poate fi
un țel în nebunie.
Cum m-ai privi?
Ca pe o perpetuă întrebare,
vag incomodă, ce nu-ți
dă pace înainte de culcare,
un suflet mut, cu ochi
neliniștiți? Sau doar un
alt cuvânt în propoziția
vieții tale?
Ioan Viștea
Ultimele
1.
Homeriada
Din ce spuneau nu se mai înțelegea nicio iotă.
Mă și miram cum de puteam să-i ascult.
Bubuia elocvența. Coatele deveneau o invincibilă flotă.
Din principii curgea numai lapte și miere.
Cădea varul pereților de atîta tumult.
Între noi, cu privirile stinse, orbul ne scruta în tăcere.
Nu mai văzusem nicicînd o mai mare și crîncenă patimă.
Nu se deosebeau cu nimic porumbeii de ulii.
Îi unea, însîngerată, invizibila cratimă,
ce-i răstignise pe rotundul aceluiași scut.
Și întruna vorbeau. Roșeau de plăcere, în fotolii, credulii.
Numai orbul, dintre toți, rămăsese tăcut.
Erau unanimi și vivanți. Nu le-ar fi rezistat o redută,
cu creierele lor intrate în erecții.
Voința de fier și credința în cîte ziceau, absolută,
nu admiteau niciun cum, niciun ce, niciun dacă,
cu atît mai puțin obiecții.
Între timp, orbul continuase să tacă.
Sfîrșiseră-acum de vorbit despre toate și tot.
Îndelungul efort le scotea în paloarea obrajilor morbul.
Venea, așteptată demult, clipa Marelui Vot,
Cînd, abia deslușit, în sprincenele lui apăru un triunghi isoscel.
-Să vedem! Să vedem! Doar atît zise orbul,
și-am ieșit în stradă împreună cu el.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
…şi visul de n-ar fi o profanare umilă a realităţii
totul nemişcat
doar tu gîndeşti cu frică la forma schimbătoare a oului
grea despărţirea de lucrurile oarbe un ritual al pocăinţei
şi tu eşti sînge tu eşti îndoială tu eşti nimic
pierderea fiinţei într-o altă materie dureroasă strînsă haotic
în jurul buricului o încordare divină între coarnele melcului
în afara acestui poem e doar umilinţa trupului şi nebunia
– o încăpere în care intri şi cineva te prinde brusc de mîini
te duce în faţa oglinzii nu judeca lucrurile după ceea ce nu
pot face ele sînt oarbe aşteaptă să le supui
e frig lacrimile lasă urme prelungi de ceară
cumpăna fîntînii dezgroapă luna din ape
va veni dumnezeu şi va cere şapte zile
pentru desfacerea lumii spui tu
doar credinţa poate ţine oameni şi măşti laolaltă spun eu
cuvîntul are în el înţelepciunea greşelii
2.
* * *
a nins așa mult că
chopin refuză să mai atingă
clapele albe ale pianului său
corbul face pe ascuns un ou
de var nestins eu îl găsesc și
îl beau mi se schimbă
viața învîrte fusul femeie
să mai trăiesc o dată strig
sufletul meu a devenit un
sanatoriu de boli necunoscute
ferește-te de cel ce n-a trădat
nicicînd îmi spui tu îți amintești
iarna cînd m-ai părăsit ninsese
mai mult decît de obicei săriseră
în aer morile cerului și ca în
esenin zăpada avea clopoței
3.
***
în timp ce scrii poemul ai un sentiment ciudat
parcă cineva ţi-ar fotografia mîinile
un surghiun al minţii ce abia a început să distingă formele
golul imperfect împărţit şi dintr-odată se face linişte
marea poartă cu durere în ea
copilul mort al pămîntului
vine femeia cu un cîntar pe creştet îţi cere
să o dezlegi de uitare felul ei unic
de a evita necunoaşterea te incită cine eşti tu
şi ce leagă scrisul de lucruri?
cu frică priveşti spre locul de unde ies formele
mişcîndu-se neclar ca nişte pete de grăsime pe lentilă
apoi fugi… e prea mult pentru cel ce a văzut pînă acum
doar fariseii plimbînd umbra norului pe palme
inscripţia laconică: înainte de a fi pasăre, oul a fost perfect
aştepţi cu îngăduinţă gîndeşti scrisul pe propriile-ţi mîini
întregul dezbinat de furnici
totuşi undeva departe omul devine raţional:
în mintea lui punctul a înghiţit carnea.
4.
***
cu o ultimă sforţare împing viaţa şi moartea
înapoi în pîntec
întind mîinile ele se fac găuri negre în cer
disperat trag aer în piept şi
pieptul meu nu e altceva
decît un sac găurit unde se zbate petecul inimii
această nouă înfăţişare cine mi-o arată cine mi-o ascunde
atît de repede încît nu o pot lua
tu te apropii înapoia ta
cerul e un lighean răsturnat peste păsări
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Lumea
Sper că lumea își va aminti de mine.
Aici nu mă refer la oameni,
Ei sunt trecători și nu îmi place doar să trec și eu
Prin amintirea lor,
Să devin și eu tot trecătoare,
Mă refer la munți, la mări,
Apusuri și răsărituri,
La fire de iarbă acoperite de roua dimineții,
De visurile din noaptea care tocmai s-a încheiat.
Sper că își vor aminti de cum le priveam
Și de cum trăiam atunci când îmi destăinuiau misterul lor,
Învățându-mă cum să le așez în alte câteva zile
La care înainte nu mai îndrăzneam să mă gândesc,
În alte câteva versuri
Pe care nu mai îndrăzneam să vreau să le scriu.
Sper că Luna își va aminti de cum încercam să o fotografiez în cuvintele mele,
Niciodată suficient de clare.
Sper că frunzele își vor aminti de cum le admiram metamorfoza fără să respir
Pentru a nu le deranja viața fragil de puternică.
Sper că vântul își va aminti de cum îl rugam cu o stinsă ardoare
Să mă împingă de la spate către mine,
Căci singură nu aveam curaj să mă întâlnesc.
Sper că lumea își va aminti de mine,
Iar aici nu mă refer la oameni.
Poate doar la cei care au în ei munți, mări,
Apusuri, răsărituri sau chiar fire de iarbă,
Cu tot cu amintirile pe care le poartă.
2.
Partea nevăzută din mine
Încerc să fug de ea
Încă din momentul în care am descoperit-o ascunsă în ale mele întrebări,
Formulând răspunsuri pe care nu eram pregătită să le accept,
Dar traseul pe care îl parcurg în al meu dans forțat cu viața
Tot pe ea o desenează,
Și cu cât fug mai mult,
Cu cât rătăcesc mai mult printre minciuni pentru care ani de-a rândul
Am încercat să găsesc un elixir
Care să le facă adevărate,
Cu atât îi sunt adăugate mai multe detalii distinctive
Ce nu îmi lasă mintea să o mai confunde intenționat cu opusul său.
O fac să devină mai clară,
Mai greu de suportat,
Și oricare ar fi cursul întâmplărilor pe care îmi place să le numesc viitoare,
Chiar dacă îmi sunt mai apropiate în timp decât pașii pe care îi fac fără întrerupere
Pentru a o pierde pe ea,
Rezultatul va fi mereu același:
Dacă stau pe loc, ea mă va găsi după doar un gând;
Dacă alerg, eu ajut la construirea sa.
Libertatea asta aparentă de a lua o alegere
Mă îndepărtează de mine în timp ce mă aduce la un loc
Și nu pot decât să mă întreb
Dacă așa se simte să îți pierzi mințile
Sau dacă așa se simte
Să le găsești.
Constanța POPESCU
Mirări condensate
1.
Forma condensată
Fac pace, gândurile-mi se așază
cuminți la rădăcina zilei de mîine,
e binele lespezii pe care-mi culc visele.
Rămăsese o fărâmă din mine
sub femeia de ieri, dornică să mă nască
dar și rod începutului.
Mama mi-a orânduit pașii,
nu mă mai pot întoarce,
fac totul ca la capăt de drum
să primesc îmbrățișarea,
chiar dacă am contorizat răbdarea
cu care țesem punțile-ntre noi,
Tot mai caut
prin dicționarele de vise,
explicații pentru
forma condensată a iubirii.
Semnele trezesc mirări și patimi,
Eu, energie redundantă,
mă mobilizez și scriu povestea
pe un capăt de cer.
2.
Infinitul pe bucăți
Am strâns vocalele
și cu verbele ajutătoare
pictez icoane sfinților obosiți,
să ne atingă tăcerea din suflete,
unde tristețea de cinci stele
umple candele până la ziuă.
Noi, trecători prin soartă,
topim inutil lumânările
viselor de taină
și nu va mai curge ceara
să ne încălzească gândul.
Nu suntem doi în oglindă,
ci doar suportul
celui ce nu ajunge la lumină…
Între infinit și durere,
iubirea curăță cărările
înțelenite și suportă
costurile
plătite cu viață…
3.
Zarul câștigător
O noapte, o mie și una de zile
cu poveștile lor,
mă strâng,
ca un preludiu infinit
cele unsprezece minute,
unde zarul zace pe roșu,
mereu același număr,
indecis să mă nască bucurie…
Călătoria în bărcuța de hârtie,
nu atinge Americi
și nici un înger
nu-mi scutură mirarea
cu care-ți ating privirea.
Neștiind că exist,
pedeapsa se prescrie
și rămâne valabilă singurătatea,
o penitența a uitării.
Doar dacă ne-am iubi,
aș mai juca o tură
și îngerul meu ar aplauda…
4.
Gânduri tainice
Am făcut duminici,
camerelor sufletului,
biserici mici,
cu candele arzând, lacrimilor de la ziuă,
pentru fiecare bucurie reverberată,
închinăciune, începuturilor.
Pașii mici pe lespedea tăcerilor,
să nu tulbur gânduri tainice,
ca să pot desena povești,
despre noi,
chiar dacă m-ar costa
toate cuvintele arhivate.
Toate au rost și plată…
Fiecare surâs, îmbrățișare,
se contorizează
în fibra celuilalt,
până devenim Noi
amestecându-ne ,
trăindu-ne bătăile inimii
cu un exces de adrenalină,
doar așa ne amintim
să ne mai privim ochii…
5.
Mai lasă urme
Ai mai trecut prin fața gândurilor mele?
Lăsasem trandafirii la fereastră,
lumina aprinsă, să știi că sunt la masă,
inima pregătită transfuziei cu dor.
Am așteptat ca răsuflarea-ți
să-mi aburească vag cercelul,
să-mi depeni poveștile știute,
să crezi că-mi place doar ce îmi oferi…
Să punem muzica-n surdină,
să se atingă dorurile obosite
și dornice să se facă înțelese…
E iar Duminică între cuvinte
și liniștea se așterne între noi
și munții cresc
și n-o să-ți simt mirosul…
e iarnă, repetabilă tristețe,
curăța-va tot ce n-am uitat.
Mai lasă-ți urmele pe afară,
șă știu ca-i vrut
și-ai fi putut ședea…
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
lumescul mâinilor
am ancorat trăirea-n viitor
timpul într-o carte
în cadoul de sub brad
vers şi şoapte
buzele nesătule odihnesc privirea
tresar
pe trupul flămând
dorinţe fierbinţi
prind anotimpurile cu siguranţa iubirii
trăirea-n poemul unui rost
pe umerii cuvântului
metafore
pe sensul de mers
irepetabila partitură de pian
aceeaşi tu
melodia din noapte.
2.
magia privirii albastre
în dansul serii
numele tău – floare de iris
în secunda celestă din camera de oaspeţi
scorpionul flămând de iubire
în colierul albastru
parola fecioarei
„părul de foc”
dintr-o trăire cât o viaţă
în valsul luminii
ritmul ultimelor zile din calendar
reverenţă
spre destinaţia ta femeie
eu sunt tu
şi-mi eşti un eu
mai presus de cuvinte
o elegie.
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Orange madness
nu știi
că am rău
de înălțime?
din copilărie,
atât de mult crescusem
încât
tot timpul umblam amețit, dacă
deschideam ochii;
de n-ar fi fost starea mea naturală
amețeala,
mortal
m-ar fi dezechilibrat cuvintele tale.
2.
pe portativ
e de-ajuns s-alegi un ton
din portativ: do, re, mi,
la pian sau saxofon
același sunet va fi
deși pare diferit
are-aceeași înălțime;
ca un sentiment trăit
apoi, exprimat în rime…
tot așa în noi vibrează
doruri greu de înțeles
care ne armonizează
existența-n univers…
…pentru că-n ființa ta
e un colț, un loc, un ring,
e o taină sau ceva
ce vibrează când l-ating…
unii spun ca e chimie
(că se poate demonstra)
alții spun ca e magie
universul așa vrea
de-o fi una, de-o fi alta
n-am putere să gândesc
sunt doar fermecat că soarta
a făcut să te iubesc
Facebook
WhatsApp
TikTok
