DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

iubito
a plouat un pic
atît cît să inunde o tăcere
să mai jucăm la loz în plic
să facem din nimica o avere
și să dormim în nicăerea
pe-un colț de pătură solemn
visînd pe mîine cum e ierea
cînd pietrele sub noi nu gem
iubito
să facem din tîrziu devreme
și să uităm cum vom cădea în vis
pe rînd și nu o nu te teme
voi fi acolo voi fi nimic voi fi abis
(dînd timpul înapoi cu-o oră)

2.

astăzi e timpul de tăcut
arborii ploii dorm sub streșini
n-am flori să-ți dau
și absolut
mai calc în străchini
papucii îmi miros a lună plină
și a cuțit de tăiat frunză
pe jos e-o pojghiță păgînă
și o bucat` de pîine unsă
cu o zacuscă prea bătrînă
să fie spusă
tai ceapa precum fumul din odaie
și mă gîndesc la porțelanuri fine
număr în gînd o oaie dup-o oaie
și-ți este bine
(am terminat tot vinul din ulcele
căci între noi e doar zăbrele)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Să-ţi duci crucea

până la capăt

nevinovat

să fi

fost arătat cu degetul

să fi fost murdărit cu zoaie

cei mai iubiţi să te conteste

să-ti reproşeze toată inexistenta

poveste

să trăieşti într-un oraş

de interlopi

în care Eminescu

nu ar găsi fără soţ

nişte plopi…

 

2.

 

Este ca într-un turneu

între ieri şi înspre mâine

unde eu nu mai sunt eu

deşi „doamna” se întinde

către ce nu voi mai fi

doar cuvinte trimbulinde…

 

3.

 

Bucurie…

Mai sunt şi zile bune

în care soarele răsare….

după  caznele lui Sisif.,

trecerea pe la Forţele de muncă, 

în primul rând alergătura după mine

a fostei mele eleve Dună Corina

pentru a-mi spune că are amintiri frumoase 

de la orele de filosofie.

apoi de la întâlnirea cu prietenii mei,scriitorii,

de la lansarea domnului Tiberiu Cercel: Clipe de viaţă.,

Dar cea mai mare bucurie a venit la sfârşit,

când Gabi Enache ,

mi-a spus că a descoperit un text 

în care Poetul de excepţie Florin Mugur, 

şi unul dintre mentorii mei, mă pomeneşte…

A fost o zi bună…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

E soare,
tulpinița albă ca amiaza
stă aplecată
să-și ridice floarea căzută în dizgrație,
un șoricel zelos ronțăie o fotografie,
suntem o lume de șoareci flămânzi după tratatele de istorie,
de ce înfloresc magnoliile iarna,
de ce,
e atâta freamăt în zborul cărăbușilor,
cu iarba din palme netezesc spinarea câinelui
care îmi adulmecă umbra,
nici urmă de zăpadă,
el știe că voi fi odată o frunză
sau o literă din tastatură
pe care omizile o vor devora
și o vor transforma în primăvară,
nimic nu se pierde,
doar sufletul poate îngheța într-o floare de magnolie…

 

2.

Sunt atât de adâncită în timp,
de parcă aș fi izvorul
care ține pe umerii lui muntele
înainte de ultima clătinare,
mă despletesc în cuvinte,
susur albăstriu,
la umbra copacului adăpost
pentru vulpile argintii
din toamna mea,
a dispărut rostogolirea de ape repezi
și alunecoase peste lespezile
viitorului învăluit în ceață,
de undeva se aude clinchet de zurgălăi,
un vultur scrutează cu ochii mei
înălțimile,
el îmi poartă privirea peste nori
și îmi aduce în ciocul lui,
înzăpezit, orizontul…

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Vegetal

Fibrele verzi se întind
la maximul rezistenței
mentale atunci când te
întrebi ce mai este posibil.

Devine o realitate organică ─
schimbarea ca necesitate
pe drumul supraviețuirii,
liane care se agață tot
mai sus pentru a atinge
o iluzie de soare. E scurt

trunchiul când rădăcinile
sunt șubrede și totul pare
o răscruce de vânturi. Înveți
elasticitatea pe astfel de cărări

și înțelegi că oamenii nu-s
altceva decât frunze în
bătaia propriului destin.
Plutești sau te lași călcat
sub tălpi?

2.

Frison

E frig, întoarce-te spre
interior și nu lăsa să se
piardă căldura din tine,
înfășoară-ți rulouri de pânză
la geamuri până ce visul
va fi vâscos, de nepătruns.

E nebunie în lume, nici nu-ți
mai vine să-ți deschizi ochii
sau sufletul, ți-ai pierde nădejdea
printre nimicuri catifelate și
amintiri care țin de cald. 

E ruptă din tine lumea sau
poate te-ai rupt tu de ea
înainte de vreme, căci nu se
mai poate să-i înțelegi rostul
și să-i vezi calea. Vino mai aproape

și hai să tăcem împreună
cu blândețea unor vechi
tâmplari care-și lasă
doar mâinile să vorbească.

 

Ioan  Viștea

Autumnale

 

1.

 

* * *

Împărțea regrete toamna, morților de vii

și sfîrșeau ciobanii dările cu brînza.

Galbenă ca ceara orelor tîrzii,

se sleia pe frunze, veștedă, osînza.

 

Lămpi scoteau arțarii, cu acetilene.

Fosforul din oase, flăcări alburii.

Ne prindea jilavă, pe sub bolți, o lene,

brusc și fără margini, lenea de-a trăi.

 

Sufletu-și tocise cei din urmă zimți.

Să murim pe scutul vremii eram gata.

Stătea scris în zodii doar să simți, să simți,

cum își taie-n streșini toamna, beregata.

 

Se făceau tăcerile ca varul; carnea, iar de humă.

Mestecau în cănile cu lapte viscole fierbinți.

Cer cu ape tulburi, golul așteptării, greu, cum te sugrumă,

începeai de-odată iar să simți, să simți…

 

2.

 

* * * 

Turnați în plumb, sînt zorii reci și țepeni.

Cocoșii de lumină să cînte în surdină au uitat.

A făcut explozie, prin somn, o căruță cu pepeni.

Zăpezile răspund la tot ce fără vorbe-am întrebat.

 

Mai ieri, vecinul meu de palier și de mansardă,

a ațipit pe veci. Spre moartea lui mă duc mai multe piste.

Durerea o să țină pînă ce altă dimineață cu-o petardă,

va arunca în camera unde tăiem moda de iarnă din reviste.

 

Nici bumbi, nici epoleți, nici timp probabil.

Cuiul rămas nemuritor și ușa la intrare ferecată;

Memoria drapată-n falduri de tapet lavabil;

Bătaia inimii mai rară și înceată…

 

Pe unde trec rănit, mereu mi-ați pune drene,

și mi-ați lipi oglinda resemnărilor pe față.

Cu-adevărat să mor aș vrea atunci, ca tragice balene,

cuprins la fel de-același rău de viață.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

aştept ignorînd tot ce ar putea să mă cuprindă

cît o să mai aibă nevoie poemul de falsa mea umilinţă?

privesc cerul crucea e forma perfectă a raţiunii

ei nu i se poate lua nici adăuga nimic

respir lent pîndesc moartea ireproşabilă 

o închipuire ia locul altei închipuiri

se mută pasărea de pe o mînă pe cealaltă

la urma urmei poezia e ca şi cum aş cuceri o cetate 

şi tot eu aş fi acela care ar părăsi-o primul

s-a mişcat ceva în oglindă

cui să-i imput 

teama de a nu fi singur?

scriu caut zadarnic

un reper în albul hîrtiei

 

2.

 

* * *

o liniște de toboșar încătușat plutește 

peste oraș cad fulgi de zăpadă manuscrise

aruncate pe geam de un poet fără noroc 

speriat că după o noapte de beție 

l-a scris pe dumnezeu cu d mic 

cînd vei vedea că mor deschide larg 

ferestrele să aibă pe unde mi se întoarce 

sufletul îți spun tu taci ehei

mai des ar bea apă o cămilă din urma mea 

de picior decît să aud un cuvînt de la tine 

atunci îți scriu iubito îmi răspunzi 

cu scrisori atît de reci că nu pot aprinde 

cu ele nici focul afară ninge ca într-un 

alfabet mut peste ale cărui litere 

ești demult stăpînă mi-e teamă de mine 

de tine de iubirea noastră trei păsări ce 

nu își vor face niciodată cuib împreună

 

3.

 

*** 

intră lupul tiptil în oraş o sută de bărbaţi aprind focul

apoi îşi fac cruce – ajută-ne doamne! – vestea 

s-a întins de la unul la altul a trecut cîtva timp 

nimeni nu l-a mai văzut dar toți aud urlete o 

femeie povesteşte întruna că a văzut cerul la asfinţit 

semănînd cu o gură de lup vînătă pe dinăuntru 

doamne urît mai e

trebuie împuşcat trebuie prins şi împuşcat 

au zis unii şi au plecat să îl caute

cu puşti încărcate securi s-au întors seara goi şi tăcuţi

au închis uşile aşteptînd tîrziu un urlet a spart ferestrele

au alergat toţi şi l-au găsit lungit pe pămînt

lîngă el urechea nopţii încă mai sîngera

atunci o sută de bărbaţi s-au repezit să stingă focul

femeile plîngeau doamne ce nebunie să urăşti

atîta un biet lup venit în oraş să moară

 

4.

 

* * *

Te-aș lua de mînă și 

aș fugi cu tine, înapoi, în copilărie. 

Dar timpul și-a așezat deja, 

pe cîntar, greutățile. 

Ești copil atîta vreme cît mai crezi că 

te poți sinucide cu praștia, îți spun.

Tu taci. E o liniște de pisică cu clopoței, 

aflată la pîndă. Am auzit că scrii.

Cine e mai stingher: tu sau hîrtia?

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Inspirația

 

Nu aș intra niciodată în viață

Fără rezerve de mine,

Există un risc prea mare

Să mă consume înainte de a apuca să mă refac.

Așa că încerc să surprind inspirația,

Să o apuc de ultima literă a poeziei, 

De ultimul fir al pensulei care mângâie pânza,

De ultima simțire sau de vreun ultim tempo inexistent

Care are tot atâtea bătăi pe minut

Câte are și inima muzei mele necunoscute,

Muză a cărei inimă atât de contemplată și de căutată, visată,

Parcă bate într-o limbă și ea necunoscută, 

Din care am voie să aud doar frânturi

Până o voi învăța și până îmi voi face inima

Să bată și ea așa. 

Încerc să o surprind și să o conserv într-un document sigilat

În care tot încep lucruri pe care le-am terminat deja, 

Fiindcă îmi oferă un sentiment de falsă siguranță

Spunându-mi că acolo am reușit în sfârșit să îmi surprind inspirația

Și că de acolo

Nu-mi mai poate scăpa printre filele caietului,

Printre gândurile care nu mă lăsau să ajung la ea. 

Încerc să surprind inspirația, 

Trag cu ochiul ca să văd pe care ușă intră

Pentru a o lăsa mereu deschisă, 

Dar acum parcă nu mai intră,

Și acest dar îmi e fatal. 

Fără inspirație nu știu cum, nici ce să trăiesc

Sau cum să ajung la rezervele de mine, 

Deci într-o ultimă speranță că pe undeva

Ea va intra și eu voi continua să trăiesc,

Las toate ușile deschise în loc de una singură,

Geamurile și mintea,

Numai că rar se încumetă să își facă apariția

Pe lângă acele gânduri ce, așa cum au făcut mereu, 

Mă blochează din a ajunge chiar eu la ea, 

Iar atunci când o face

Încerc fără vreun rezultat

Să o apuc de ultima literă a poeziei,

De ultimul fir al pensulei care mângâie pânza, 

De ultima simțire sau de ultimul tempo inexistent

Pe care îl voi crea când îmi voi cunoaște

Muza necunoscută.

 

 

Cimitirul miracolelor

 

Mă plimb prin cimitirul miracolelor ce nu au fost înfăptuite la timp,

Prin cimitirul miracolelor pe care nimeni nu le-a cerut vreodată,

Și nicio siluetă îndoliată nu se zărește prin împrejurimi, 

Plângându-și soarta ce ar fi putut fi schimbată. 

În afară de mine, venită să văd care miracol mi-ar fi revenit,

Și de liniștea nefirească unui loc precum acesta,

Care ar trebui să fie bântuit de dorința zgomotoasă

De a exista și de a face mai mult, 

Nimic nu lasă de bănuit că ceva nu-i la locul său, 

Când în realitate nici frunzele din copaci, 

Nici norii de pe cer, 

Nici aerul sau oamenii care mai traversează cimitirul din când în când, 

Parcă neatinși sau inconștienți de greutatea sa, 

Nu sunt acolo unde le e locul. 

Dacă ai privi cimitirul de la înălțimea unei lumi

În care fiecare om are miracolul său pe care îl îngrijește,

Doar atunci l-ai vedea așa cum este de fapt,

Doar atunci ai privi spre cimitirul miracolelor

Și ai vedea că nu e nimic mai mult

Decât prezent. 

 

Constanța  POPESCU

În trenuri albe

 

1.

 

Adiere de vals

 

Am puține întrebări

și toate răspunsurile pregătite

să deschidă porțile prin care n-ai ajuns

să treci.

Mirările aburesc îngusta punte

dintre respirații

și doctorii de inimi fără remedii

pentru apneea prelungită,

indică sărutarea înaintea ploilor cu soț,

în locul toamnei cu umbra

pe cărările îngălbenite de rod zglobiu,

bucurând paharele, îmbujorând tainic fecioarele

la prima adiere de vals.

Ia-mă la dans și prelungește veșnicia cu visul

în care eu și tu

rostogolim anotimpurile,

oprind ceasul la ora dimineților

cu soarele-între gene.

 

2.

 

Toamna iubita burgheză

 

Am dat extemporal boabelor de rouă,

așezate pe firul propriu de iarbă,

întrebându-le unde se duc

în anotimpul cu frisoane și îngheț?

Ce decont pe timp și neputință

poate acoperi sinuciderea verii,

ademenită de toamna, excentrica iubită,

burgheza fardată îmbrăcată de la marile case

un anotimp bifat de la facerea lumii?

Dumnezeu nu prevăzuse

îngheț de șoapte, în murmurul frunzelor

resemnate.

Literele se șterg pe rând,

din poveștile rescrise, viața

un pahar cu griji pe care ne străduim

să nu ne scape, pe treptele

în sus, în, jos,

nu mai contează…

 

3.

 

Spectacol de final

 

Gânduri desculțe se întorc obosite,

cu tălpile arse de neputințe,

cu gleznele zdrelite de dorințe…

O fărâmă de tăcere

îmi mai atârnă de rochie, inutilă

ca și vorbele care-mi țâșneau

cu lacrimile printre gene,

într-o zi nescrisă,

la mijloc de calendar,

așteptând, obosind,

ca faptele care incubau între noi.

Aproape uitarea și ultimul anotimp

se chinuiau să paveze

străzi, viselor altora,

să mai planteze panseluțe la sfârșit de anotimp.

Nu mă întreba de ce se rescrie

la nesfârșit același scenariu,

același soare pregătește altă zi,

când pașii mei stau lipiți de lut,

așteptând trecere, în alt spectacol

amăgitor.

 

4.

 

Poeţii

 

Poeţii sunt tălmaci de vise,

cu greu îi faci să deseneze fluturi

pe retina iubitei, ei sunt fluturii ei,

stau să dăltuiască metafore

pe firul ierbii, sunt însuşi verdele ei…

sunt dimineţile clandestine

la care toţi visează,

un anotimp cu prelungiri

şi zborul implicit.

Au propriile păreri despre:

iubire, femei,

tristeţi şi părinţi.

despre codrii şi casele verzi,

despre dorinţa condamnatului la viaţa,

veşnică durere.

Sunt îngeri cu aripi de ceară,

lacrimi cristalizate în salba împăratului,

dangăt de clopot în restrişte,

sau mai bine liniştea dintre toţi.

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

îmbrăţişări din metafore

păşeşte prin trăire

spre decorul grizonat

luminile îi desenează sânii

în dansul nefardat

buzele nesătule de înţelesuri

îi odihnesc taina

în poala molcomă a serilor

ceaşca de cafea

cu parfum de femeie

pe coapse se opreşte un răspuns

al trupului flămând

priveşte timpul secvenţă cu secvenţă

pas cu pas

perechea lui de suflet

l-a îmbrăţişat.

 

2.

 

înainte de zi

 

pe buzele dimineţii

despletesc taina sufletului tău

femeie din spirala timpului meu

cu atingerea degetelor lungi

pictez trăirile noastre

pe obrazul trupului de foc

logodna culorii

în nocturne sărutări

umerii goi de şoapte

privesc înlănţuirile din plete lungi şi-ncâlcite

pe sânii toropiţi de dorinţe

albastră nebunie

melodia naiului din ape

tu – iubita mea

o poezie.

 

3.

 

la sfat cu gândul albastru

 

pe harta sprijinită de umerii vremurilor
o aripă
pe trupul unor zboruri înalte

cealaltă aripă

eu şi tu – iubirea

pe o trecere din nisipul clepsidrei
ne cerne bob cu bob
nepotolita sete
târzie

foc şi jar
în cea mai frumoasă privire
a unui răsărit către apus
singur ştiut ce vine
la chindie.

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

 

***

temnița o simte gândul
răsfoind nescrise file
temnița e însuși timpul,
lumea celor șapte zile

2.

Monolog

colțul de suflet

este

un depozit

în care retina

îngrămădește

vis, teamă, aspirație, curcubeu

dar,

ironia creației,

sufletul, nu știm ce este;

știm doar

că de el atârnă

ca de un fir de păianjen

lucrul cel mai important

 

 

Teodor  Constantin  Bârsan

 

Poetry

 

1.

 

There she is

getting out of the car

and insults as usual

like cannonballs

rip through her heart,

her hopes

whatever

they had back when they were

young and in love,

bad memories follow them

all the way to her room

restless nights, bitterness

and a few moans, the

majestic ruins

of their once blossoming love

we grow long claws

clinging to whatever

we think

it makes us happy

Somewhere in the night

we find out

it’s not the moans or the money

the drinks

the dinners

the expensive fucking furniture

and in that moment

if you’re not reborn

your heart will bid farewell

and even death sickened

by the way you choose to die

each day

will reap you out like rotten grass

and it will take an eternity

for the hottest oven

to burn you holy and new born.

 

2.

 

Uite-o că vine,

coborând din mașină.

și se aud insulte, ca de obicei,

ca niște ghiulele…

sfâșie-i inima,

speranțele ei.

Cum zici tu,

aveau pe vremea când erau

tineri și îndrăgostiți,

amintiri neplăcute care îi urmau

până în camera ei,

nopți agitate, amărăciune

și câteva gemete,

ruine maiestuoase

din dragostea lor cândva înflorită.

Ne cresc gheare lungi

ne agățăm de orice,

credem doar ceea ce

ne face fericiți.

Undeva în noapte,

aflăm,

că nu sunt gemetele sau banii,

băuturile,

cinele,

mobila afurisit de scumpă…

și în acel moment.

dacă nu renaști

Inima ta își va lua rămas bun

și chiar moartea s-ar îmbolnăvi,

după felul în care alegi să mori

în fiecare zi…

te va secera ca iarba putredă

și va dura o eternitate,

pentru cel mai tare cuptor.

să te ardă sfânt și nou născut.