DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

 

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA 

Jipoeme

1.

poezia
cochilie
de melc
(dîră)

2.

în ziua în care îți pierzi amintirile
simți o acută lipsă de vitamine
și taci
viitorul docil îți linge degetele
stoarce o portocală aproape mecanică
și se pișă pe tine
și taci
pisica aia pe care ai văzut-o într-o fereastră
e un aisberg deja
la fără frecvență
și taci
(prea multe cuvinte inventate)

3.

adormisem
și nu mă chemai
mai visam
pe undeva
niște cai
nechezau
(dor m)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Posteritatea nu-i de vânzare

există o pânză a timpului

pe care sunt brodate

faptele frumoase

și plăcute lui Dumnezeu

 

poezia este o faptă frumoasă

iar Dumnezeu o va broda

pe pânza timpului

ca pe o năframă purtată de

Maica Domnului…

 

Posteritatea nu-i de vânzare…

 

2.

 

Gara

 

Gara asta mare şi roşie

căzută aşa ca o piatră

din cer la o răscruce de drumuri

gara asta însângerându-mi privirea

cu colţurile ei atât de perfecte

gara asta ca un şifonier

într-o cameră ucigaş de

familiară

gara asta negară care apare

la anumite ore şi dispare

la altele prea luminate

gara asta cu neştiutele ei

inexistentele ei căi ferate

mă ninge din timp în timp

cu norii din fumul trenurilor

ce trec dintr-o parte în alta

a lumii

silindu-mă să descifrez

în cristale de fum

imaginea lumii…

 

3.

 

Ordinea operaţiilor…

 

Încurc de la un timp

ordinea operaţiilor

mă scol mai târziu

mă bărbieresc înainte să

mă spăl pe dinţi

uit să pun ceasul să sune

ori să aşez papucii la locul lor…

 

încep să fiu în clasa zero

deşi la vremea mea nu se inventase…

 

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

Tristă de despărțire

Astăzi, mi s-a părut
că am cunoscut
o floare de țară…
m-am salutat cu parfumul ei
și am întrebat-o cum o cheamă,
Floarea Răului,
mi-a spus,
apoi s-a uitat în ochii mei lung,
cum se uită Luna la Demiurg,
punându-mi din mișcarea petalelor
aceeași întrebare,
Floarea Binelui,
i-am răspuns,
am mirosit-o-ndelung,
iar ea, obosită și fericită
că mi-a trimis atâtea esențe și doruri
din ființa ei plăpândă și otrăvitoare,
s-a închis în propriul ei cerc…
tristă de despărțire,
mi-am șters ochii de lacrimi,
și mi-am văzut limpede,
imaginea mea în oglindă…

 

2.

 

Un foc,
o oală de lut,
un cântec blajin
de demult…
rugăciuni topite pe vatră,
miros de tămâie
și pâine coaptă,
e seară, e iarnă,
mă iartă…

 

Erica  OPREA 

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Front

Dă-ți jos haina și
lasă-ți câteva clipe
să respiri, fără să te încorseteze
nimic. Nu ai coborât
pentru odihnă în
tabăra inamicului. Nu
vezi? Sunt și eu în aceeași
situație, mă strânge
și pe mine materialul propriei
pieli, dar simt că fără
ea, frigul m-ar putea
străpunge.

Lasă-mă să văd, să simt
că oglinda a fost cândva întreagă,
că nu e doar un mozaic de cioburi
tăioase, de sânge-nchegat și de
aspră defensivă. Să știi că lupt și eu,

că am purtat și eu războaie cu mine,
cu lumea, cu anii și tăcerile, dar victorie
nu poate fi de nicio parte-a baricadei
dacă nu se vede albul păcii. Mi-e albă

mintea deja, sau poate neagră și ochii
nu mai văd și poate gândul nu mai
concepe că viața e ceva mai mult
decât tranșee și noroi pe bocanci,

că nu există decât o singură
tabără: a noastră,
a tuturor, a celor fragili dar
prea mândri s-o recunoască.

2.

Răscruce

Ce lume! Și ce rost să aibă
să trăiești așa, din inerție,
să-ți lași în mod reflex pleoapele
să-ți facă umbră peste ochi. Nu mai

e timp să mai visăm, nu ne mai
lasă nimeni, căci omul a ajuns
să fie-nspăimântat de sine
în oglindă, de glasul său, de
vocea tremurândă.

Aș vrea să fiu departe,
dincolo de lumi, cetăți
sau scopuri pe hârtie,
să-mi odihnesc trăirea
la locul de născare-al
vreunei ape, la marginea
unei păduri uitat de veche

pe unde omul să nu fi
învățat cum se se teamă,
să nu știe-a ucide din plăcere,
și să nu uite să respire
și să vadă. Captivi ne facem

în propriile palate, de unde
nu putem să ne-apărăm de
noi și unde goi de umbre
noi am uitat să fim.

Mai știm oare să fim
copilul care-n vis
ne dăruia, cu bucurie,
un creion?

 

Ioan  Viștea

 

Ultimele

 

1.

 

S-au împlinit 65 de ani de la Revoluția antibolșevică din Ungaria

 

Martirii neamurilor

 

Martirii nu au vrut decît,

să fie pur și simplu oamenii normali.

Un guler alb să poarte, nu funia la gît,

și-n rest, în suflet să sădească portocali.

 

Ursirile, la nașteri, n-au văzut,

pe cerul lor, nici sîngele, nici spinii,

și după cum ne este cunoscut,

în fașă, martirii n-au avut opinii.

 

Abia în vremi de secetă și sete,

și-au luat puterea să ne dea de știre.

Altcineva, nu ei, a căutat, fără odihnă, să repete,

în fiecare veac, a patimilor grea rostogolire.

 

Destinul lor s-a săvîrșit pe întuneric sau în zori,

dar n-au putut pricepe călăii atîta ironie:

să-i prigonești, să îi despoi și să-i omori,

iar inima-n timpanele cetății să le zvîcnească, totuși, vie! Vie!

 

 

Costel  STANCU  

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

îţi imaginezi uitarea coborînd într-o groapă cu maci

intri în cameră obosit şi neutru faţa ta

are miros de lumînări arse nu te mai interesează nimic

nici măcar indiferenţa cu care urmele tale de altădată

se răcesc pe ziduri printre icoane o stranie împotrivire:

jos sub fereastră fiul durerii e plătit cu arginţi

– o să vină bijutierul cu mîinile lui false şi

va lua înapoi totul încerc eu să te neliniştesc

tu aştepţi – într-o magnifică nepăsare

calciul lunii se topeşte sub ape –

o profeţie în urma căreia plîngi

scrisul poate începe chiar în colţul acestei pagini

îţi şoptesc eu cu sfială priveşti în zare

pasărea a înghiţit plumbul şi zborul ei atîrnă

greu peste case ca ugerul vacii atinge pămîntul

o amintire magia visul amar al copilului nenăscut

pe care îl aşteaptă o scrisoare pe prag tîrziu adormi

înnodînd în colţul cearceafului voluptatea femeii

o lebădă în mijlocul patului şi uscăciunea

pe căni pe zaruri pe mîini frica de a nu fi prins

încercînd să te supui acestora totul nesigur

doar timpul trece lăsînd o zgîrietură fină pe lac.

 

2.

 

* * *

La marginea drumului,

Dumnezeu scutură o

legătură de chei.

Poți intra, poți ieși,

oricînd, dacă vrei. Viața

omului e o căruță împotmolită

în noroi. Astă seară,

am întîlnit

un greier mut.

Și ne-am mirat

amîndoi.

 

 

3.

 

 

***

cu sfială alungi focul dintre palmele femeii venite lîngă tine

să te vegheze ori să te ucidă cum poţi ştii?

mişcările ei nu prevestesc nimic lupta s-a sfîrşit

învingătorii adună măştile şi le ard

– se spune că ele au fost create anume

pentru a-i linişti pe cei vinovaţi –

e noapte visezi să treci o apă cu somnul algelor pe ochi

începi să dansezi disperat ca şi cînd ai vrea să atragi

obiectele înlăuntrul tău iar ele nu s-ar supune

pe grindă bufniţa… a orbit aşteptîndu-te… îţi aminteşti

tu ai venit mi-ai lipit un bănuţ rece pe frunte

plata pentru a fi iertat are gustul sîngelui mi-ai spus

eu am plîns pe cearceaful alb furnicile se roteau a spaimă

am vrut să fug

se mai văd şi acum umerii ieşiţi din fotografie

 

 

4.

 

***

construieşti un castel din hîrtie apoi îi dai foc singur

eşti un mic dumnezeu ruşinat de creaţia sa

fericit pierzi măsura timpului respiri tot mai rar

a doua zi

găseşti un iepure alb în locul mulţimii îndoliate

tu nu eşti vinovat

tu nu ţii oglinzi în casă tu te iubeşti pe ascuns apoi

umbli hipnotizat cu mîinile înainte

soarele e împins într-o parte

în trei zile cerul e vindecat

aşa cum treci pe străzi aplecat în

faţă ca un lăutar peste vioara lui obosit

ireal pare totul în imaginaţia ta monstrul

e ucis a nu ştiu cîta oară de copilul cu o nuia în mînă

absurd strigi spaima te trage afară din somn

haosul poate fi pur şi simplu o convenţie oarecare o

încăpere cu toate uşile şi ferestrele deschise

în care nu intră nimeni pînă la sfîrşit

 

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Echilibru

 

Lumina Lunii îmi alunecă pe geam

În timp ce mă întind la maxim până dincolo de deplinătate,

Forțând flexibilitatea selectivă a corpului meu

Să mă țină între mine și mine,

Două extreme ce se îndepărtează constant

Și refuză să devină, împreună, echilibru.

Îmi alunecă pe geam o picătură de oraș liniștit

Ale cărui străzi sunt atinse doar de ploaie,

Alunecă pe geamul meu tot ce mi-ar plăcea să trăiesc și să am,

Alunecă timpul de care mai am nevoie,

Pe care îl doresc fiindcă poate fi oprit în loc oricând,

Și vreau să mă întind și către el,

Către tot ce vreau să trăiesc, dar văd cum se pierde,

Nu doar către mine,

Însă flexibilitatea selectivă a corpului meu

Nu îmi dă voie

Și nu se mai lasă forțată,

Fiindcă acum îmi alunecă pe geam,

Ascuns după lumina Lunii,

Și echilibrul pe care l-am tot căutat

Ca să scap odată pentru totdeauna

De extremismul și de selectivitatea

Care mă vor ucide-ntr-un final.

 

2.

 

Mai mult

 

Ce aș fi putut spune mai mult,

Gândi mai mult,

Simți mai mult

Când priveam la copacii ce se dezbracă de păcate în puritatea compromisă?

Curajul lor de a-și abandona esența în uitare

Doar ca să dobândească o alta plămădită din nesiguranță

Mă țintuiește pe strada pustie,

Mă amuțește în întrebări cărora vreau să le aflu răspunsul

Sau să îl creez într-un timp venit prea târziu

Ca să mai facă vreo diferență,

Și fiindcă prea uman e totul

Ca să însemne ceva mai mult decât mai mult sau decât viață

Îmi încetinesc pasul pe vântul tomnatic,

L-aș face și să înghețe dac-ar fi nevoie,

Numai să îmi lecuiască nerăbdarea,

Să pot să nu mai alerg după mai mult

Când ar veni singur dacă să aștept aș învăța.

Ce aș fi putut spune mai mult,

Gândi mai mult,

Simți mai mult,

Ce și cum aș fi putut trăi mai mult

Fără să fie nevoie să mor inevitabil,

Încremenită în nerăbdare,

Îngropată în păcatele copacilor

Care s-au dezbrăcat de ele ca să mă țină pe mine

Să nu mă mai grabesc să aflu mai multul

Pe care acum îl am?

 

Constanța  POPESCU

În trenuri albe

 

1.

 

Gânduri

 

Mai am prin buzunare

câteva frunze din toamne viitoare,

niște pași nerăbdători

să te caute,

o iubire decolorată din pozele bunicii,

ce mi s-a prins de tocul pantofilor,

vinovați de târziu și înserare.

Am rătăcit câteva capitole

din soartă

și acum trec pe curat ordinea

gândurilor ce n-au mai rodit bucurie.

Tu îmi scuturi pletele de griji

și-mi aliniezi dimineților restante,

câteva tăceri pietrificate.

Îmi e greu să-mi amintesc

îmbrățișările risipite, cuvintele

care nu mai lăsau loc între noi

și sigur am fi vrut mai multe,

dacă ne-am fi fost,

să ne mai fim prin gânduri…

 

2.

 

Căutători prin soartă

 

E de bine!

Ne rătăcim printre vorbe,

ne aleg ele pe noi,

doar atunci când gândurile

ni se mai ating,

cu izolația imperfectă,

scurtcircuităm sentimente infantile

și privim cu uimire

trenurile goale în care am fost și noi,

actori fără replici,

când se certau și ni se iubeau visele,

în taină.

Între noi, căutători prin soartă,

păstrăm amprenta caldă

a începutului de drum,

nescris de Dumnezeu în acte,

doar tatuat pe atrii

și iată, respirăm mai greu,

când ne mai suntem în vise…

 

3.

 

Un alt eu

 

Ce urgență ai avut mamă,

când ai închis ușa plecând

la întâlnirea cu îngerul?

Nici să-mi faci un semn,

nu ai putut…

și tu tată, ai alunecat ușor

de pe steaua bucuriei,

în grota întunericului

Iar tu iubire, nici nu mi-ai spus

când ai ales liniștea eternității,

nu mi-ai tulburat nici un gând,

așa de silențios ți-a fost drumul…

doar lacrima cristalizată

îmi arde mereu privirea.

Am cusut toate buzunarele

să nu mai încapă amintirile..

aș schimba toate hainele

și pielea de pe mine,

de s-ar putea face lumina începutului,

celulă peste celulă,

un alt Eu…

dar fără voi sunt doar un gând

al nimănui.

Nu mă cunoaște nimeni…

 

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

 

eu cel ales

 

parcurg trăirea

aproape de mâine

mă opresc printre sărutările anotimpurilor

buzele flămânde

privirile cuminţi întârzie-n mine

în jur albastrul zilei

norocul

globul de lumină

femeia din cercul de foc al iubirii

totu-i o adiere de vânt

părul ei desenează timpul

din flori nemuritoare

posibil

o imposibilă uitare.

 

2.

 

filosofând despre nuanţe

 

într-o noapte fugară

eu

cel ales călător

în mulţimea unor culori

detaliu sentimental

nuanţele

din anotimp în ram

te strig

şi aud ecoul

torente de răspunsuri

mireasa absolutului meu

neegal reper

o singură nuanţă.

 

3.

 

gala de excelenţă a anotimpurilor

 

mi-am logodit privirea

cu irepetabilele zile din sensul trăirii

mi-am statornicit liniştea

în veşmântul sufletului tău frumos

la capăt de drum

rescriu propria-mi soartă

alături de un om

într-un colţ de lumină

tu

iubirea mea verde

cu buzele ce potolesc setea

serilor albastre

dintr-un bestseller ce-i viaţa noastră

acolo departe

printre metafore

sosesc.

 

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

Don Quijote

ei bine, aici e ceva subtil,
Don Quijote contemporanul
pe o terasă la o cafea
în geometria de beton și sticlă
mai are de așteptat
secole,
suspinul visător
al nenăscutelor dulcinee…

2.

Răbdare

am bănuit că-s vremuri tulburi
și am tăcut și am sperat
ades, tulburătoare gânduri
m-au năpădit și le-am păstrat,

în inimă adânc închise
și-n așteptarea unei zile
când în sfârșit, să fie scrise
pe albe și curate file…

 

Andreea  GHICA

 

Băi…

 

1.

Pe bulevardul Pardon, din Câmpulung Muscel,

mi-am rupt genunchii alergând.

Tot aici am descoperit

că oamenii sunt drăguți cu tine

atunci când ești curios

cu privire la viața lor.

Aici am mâncat cea mai bună înghețată la cornet –

nu știu dacă era bună

pentru că pur și simplu era bună

sau era bună

pentru că era luată de bunicul meu.

Habar n-am.

Pe bulevardul Pardon

am visat că o să cresc

și când am crescut

am început să visez

la zilele care au trecut.

Ciudat,

niciodată nu suntem mulțumiți cu ce avem.

Bulevardul rămâne același,

noi nu.

 

2.

 

Îmi zice tata că are drum prin București

și îmi aduce și hainele de iarnă,

dar că ajunge după ora 20 la mine.

La ora 21,

tata bate la ușă

și, surpriză, mama e cu el.

Cu mâncarea chinezească după ei,

noi cu vin și smochine,

am înfulecat fericiți în vreo juma’ de oră,

stând la povești,

pesemne că vorba aia

cu „calitatea, nu cantitatea”

e cât se poate de adevărată.

Pe fundal se auzea

de la Radio Paradise

melodia de mai jos

și simțeam cum îmi vine

să îi îmbrățișez strâns, strâns,

pentru toate surprizele

și eforturile pe care le fac.

O să las versurile astea aici,

pentru toate momentele

în care nu-ți mai încapi în piele de fericire

și nu știi cum s-o spui: ”

„The moon was out,

my head was beaming, looked

at my dreams like they were gold

Amazing feelings draw within me,

all my conflicts slip beneath

me like the spirit of a song

or like the feeling of a lover in your arms”.