DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

DUMINICA  DE  POEZIE  –  Un orologiu fără semne

 

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

cum să dorm liniștit
pe pîntecul tău luna
desena mîngîieri
și doar ea mătrăguna

ne ferea de murit
ți-adormeam sânul
cu pulberi de stele
și glumeam cu hapsînul

de timp din clepsidră
din care doar o clipită
ne-om face și vis
și risipă
(încă tu)

 

2.

 

doar oboseala înotînd
într-un ocean
de miere
(sfîrșeală)

 

3.

 

de parcă ai putea
să spui cuiva
că înoți doar în tine
(fără speranță)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Casa bătrână

 

Ridurile camerei mele

 

bătrâna mea cameră înțeleaptă

jurnalul oricum trebuie să trăiască

 

asemenea copilului fără părinţi

 

asemenea unui mineral ce traversează timpul

purtând în el vântul şi gâza amprenta pădurii

moartă prezentă moartă prezentă…

jurnalul va trebui să trăiască singur

 

să se continue ca un izvor

 

cu râul ca fluviul cu marea 

ca norul cu roua

sudoarea florii sudoarea casei mele bătrâne 

inocenței

ridatei mele corăbii naufragiată pe țărmul mării

inexistente…

 

2.

 

poveste cu iarbă

 

a bătut soldatul la fereastră

dar tata l-a alungat ca pe o vedenie

a mai bătut odată şi tata a zis în continuare

povestea cu zâna

 

a tras în fereastră soldatul şi atunci înjurând

tata s-a îmbrăcat şi a plecat…

l-am condus cu mare alai la poarta

de pământ verde…

 

3.

 

Nimeni

 

S-a deschis uşa şi a intrat nimeni

 

ocupând instantaneu camera în cele mai gingaşe

unghere

 

s-a cuibărit în încheietura pereţilor acolo unde

 

carnea lor fragedă este-nvelită în somptuoase mătăsuri

de păianjen a intrat nimeni în cameră

cu gustul răşinii pentru mobilă şi bibliotecă

 

cu gustul nisipului pentru tencuială şi cărămidă

 

penița cu gust de minereu în clonţul ei palid

a-ncremenit pe hârtie aşteptând aşteptând aşteptând….

cuvîntul cu gustul diafanului aer între silabe nu a mai

curs

 

nu s-a mai revărsat spre ființă-n timpane aşteptând

 

așteptând…

 

era ca o aducere aminte şi totul ameninţa să se

destrame

 

din efemera-nsăilare a obişnuinţei…

 

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

Stau pe pietriș

și împletesc rogojini,
obiecte de folosință îndelungată,
mai bine paie decât verbul a fi,
care e trecător,
clătinare de ființă,
invazie de tristețe,
peste care ochii mei treji
deslușesc câteva stele aprinse…

 

2.

La concert…

Mi-am trimis inima în călătorie spre eternitate,
decolând în uimire, cu pupilele uriaș dilatate,
m-am avântat pe unde de-ntuneric și foc
și-am simțit pe-nălțimi cum eu mă roteam
pe cerul rămas mirându-se-n loc,
corpusculi încărcați de lumină
mă fascinau în drumul lor spre închisa-mi retină,
beția de sunete mute
îmi răscolea urechile surde,
misterioase forțe mă atrăgeau către stele
dar plutirea fără țintă în spațiu
mi se părea mai reală ca ele,
extaz în neant, rezonanță de vid și liniștitoare contrării,
în simfonia eliberării de sine pe claviatura nerostitelor arii,
repaosul absolut m-a absorbit pe furate
și visele-n gând mi-au rămas inert suspendate,
minunată evadare de trup spre taina neființei din mine,
mă întorc pe pământ
cu nostalgia golului împlinit o secundă de tine…

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Castane

 

Prin griul dens,
lipsit de alte tonuri,
mai variate, ea umblă
cu castane în buzunare

 

ca să nu uite coaja tare
care i-a fost cândva casă.
Își măsoară pașii ceva
prea plutitori prin frigul
tăios de toamnă-ntârziată
și-i e dor de moale și de
timpul prelungit dincolo
de orice ceasuri sau răbdări.

 

Se cere iar căldura sobei
și-o margine irepetabilă
de fotoliu, de-atunci de
când nu existau nici
școli, nici planuri, nici
speranțe. Se cer aceleași

 

povești spuse din nou,
fixate într-o neuitare
de lemn parfumat, crescut
cu răbdare în fața Casei. 

 

2.

 

Distopie

 

Iradiază sentimentul
că lumea s-a schimbat
cumva, ca după aste
urme nu vor mai putea
privi lumea în ochi la fel.

 

Sunt mici, speriați și
oarecum iraționali în
încercarea lor de a
distinge ce se întâmplă
și-n obsesiva lor dorință
de a acționa. Nu știu că

 

roțile-s prea mici pentru
a putea mișca ceva în straniul
mecanism… Unii merg cu valul,
alții au ochii ceva mai deschiși
însă nici unii, nici alții nu pot
vedea că-s toți, fără excepție,
blocați haotic în al hazardului
Borcan.

 

Și mulți nu știu că din borcan
nu poți vedea borcanul
din afară.

 

Ioan  Viștea

 

Ultimele

 

1.

 

Țara lui „Dacă”

 

Ni s-a spus că este doar o sală de așteptare

de unde vom pleca nu se știe-ncotro.

Femeia, viscolul, carnea, difuzoarele și-n ele Boby Solo,

rochia de fluturi a serii, durerea ascunsă, calul maro,

cu toții stam încremeniți pe reversul medaliei acolo.

Se deslușea un geamăt viu din pieptul lui Isus,

închis și el în încăperile de sus,

odată cu schilozii, damnații și leproșii,

mai înaintea noastră, de soartă, însemnați pe apostilă.

Globulele albe începeau să mănînce globulele roșii

și dintr-un calcul mai presus de milă,

ne vindecau încet, meticuloși, de tot trecutul,

ce unora fusese lumina din priviri, iar altora avutul…

Dar ce părea, acolo, mai straniu, mai curios îndeosebi,

era că toți călăii, ca într-un vis, aveau înfățișare de efebi.

Sustrași oricărui timp, știau cu neschimbate grații 

sub cortex să înfigă incizia uitării,

din mers, apoi, să-mpartă cazanele cu rații,

ca nu cumva, pînă la capăt de-a îndura, 

să ne slăbească puterile și forța.

Noaptea tîrziu, treziți din pături,

ne iscodeau reacția pupilelor cu torța,

și chiar pe arabescul pereților slinoși și uzi,

pe coșcoveala ca a gogoșilor cînd se desprind din duzi,

ne proiectau secvențele cu Viața de Apoi. Năuci, confuzi 

în scurt-metrajele alb-negru cu sonor,

vedeam înfricoșați cum scenele vin înspre noi din viitor,

și-aflați deja pe-ndepărtatele tărîmuri ale comei,

unii strîngeau zăvoarele la piept,

crezînd că-s porțile de dinaintea Romei,

dar nimeni din asistență nu clintea.

Fascicolul luminii tăia în carne vie și durea.

Încins, celuloidul mirosea a gaz,

în vreme ce efebii în extaz,

așa credeam, cu-o ne-ndurare tîmpă, benevolă,

mai încărcau în aparat o rolă și-ncă o rolă,

și-abia cînd pe ecran, acolo-n zid, trecu și ultimul 

convoi

în care, străvezii, umăr la umăr, prim-planul ne-arăta pe

noi,

abia atunci ne-am smuls de pe banchetele

unde zăceam încremeniți,

și ne-am trezit strigînd efebilor: Opriți! Opriți!

Și-am fi ieșit din cadru și din fire,

dacă sala de așteptare ar fi avut măcar o ieșire;

dacă cineva, cu mult mai devreme, ar fi putut să 

observe

că știam despre noi mai puțin,

decît mușcatele cu privirile pierdute în gol,

din cutiile inoxidabile de conserve.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

Cînd iubesc sînt luat ostatic

de inima mea. Ce să-i dau

în schimbul libertății? O rupere de nori?

Haremul de frunze al vîntului? Banii din

punga tîlharului ce a mărturisit pe cruce?

O pereche de zaruri cărora li s-au tăiat limbile

înainte de a fi aruncate?

Doamne, de ce mă părăsești?

Știu! Am jurat strîmb. Am crescut

porumbei în clopotniță. Am pupat

moaștele cu gînduri ascunse.

Nu mă lăsa singur.

Inima mea nu negociază cînd iubește.

Doar tace. Tăcerea ei e albă ca făina.

 

2.

 

* * *

Aprind un foc la gura peșterii. Din clipa aceasta, 

voi locui cu bărbații, afară. Tot ce m-a 

înspăimîntat pînă acum, din minte 

o să-mi dispară. Trebuie învinsă frica,

nu văd altă cale: copilul 

nu poate rămîne, la nesfîrșit, 

în pîntecul mamei sale. Dar nici să mă îndepărtez

prea mult, n-ar fi cu temei. Pasărea întunericului 

e pregătită să mă mă înhațe și să mă ducă

puilor ei. E dimineață. Cine mă aruncă

din cuibul nopții? Cine-i mai-marele?

De sub pămînt iese un foc uriaș.

Soarele.

 

3.

 

* * *

Mi-e teamă. 

Inima mea 

– un pește 

adăpostit,

pe timpul furtunii,

în năvodul lui Dumnezeu –

Cine sînt? 

O oră mirată

ea însăși 

că a trecut.

Beau

pînă scîrțîie 

poarta Raiului.

 

4.

 

* * *

Au prins-o. Va fi lapidată. 

O înconjoară. S-au înțeles:

fiecare are voie să arunce o singură piatră.

Cel ce nu a greșit niciodată aruncă primul. 

Piatra trece pe lîngă femeie

și cade pe pămînt, ușurată. 

O, Doamne! De ce se împotrivește cerul?

Ce rugăciuni nu au fost făcute? 

Nimeni nu știe.

Deodată, se reped cu toții la grămada de pietre

și încep să le azvîrle înspre cea vinovată.

De două, de trei, de o sută de ori fiecare.

Ce reguli, ce legi! Se face liniște.

Nici unul nu a atins ținta. Seara,

se întorc, resemnați, la casele lor.

Nebunul satului stă pe un gard și cîntă:

tra-la-la, tra-la-la, doar piatra aruncată de 

Maria Magdalena ar putea-o lovi,

tra-la-la, tra-la-la!

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

O sigură nesiguranță 

 

Am adunat poezii în gara abandonată 

De sub cerul pururea apus

În care ultimul tren a fost cel cu care tu ai plecat, 

Lăsându-ți aici doar nesiguranța

Care-mi este acum sălaș. 

Fiecare fulger ce vrea să mă cunoască, 

Fiecare poezie ce vrea să o scriu

În locul celor din gară

Și fiecare caniculă ce vrea să mă sufoce

Sunt oprite de acest adăpost temporar pe care mi l-ai lăsat 

Și care pare că mă apară

Cât timp eu sunt distrasă de veșnicul apus

De care nu mă mai satur. 

Dar sălașul, nesiguranța ta sigură,

Doar le oprește pe toate și le antrenează

Ca să mă lovească mai tare 

Atunci când îl voi fi părăsit, 

Inevitabil,

Fără poeziile adunate în gara abandonată. 

Cu cât mă adăpostesc mai mult

Cu atât nesiguranța devine mai mare,

Mai capabilă și mai afabilă, 

Dar și lucrurile de care mă feresc

Devin mai multe, 

Mai puternice.

 

2.

 

Bătrânețe 

 

Au îmbătrânit planetele,

Cuvintele, copacii.

A îmbătrânit sensul vieții

Ascultând aceeași bătaie de vânt tomnatic

Pe care o asculta și în bătrânețea trecută. 

Au îmbătrânit copiii, 

Desculți pe galaxii și cu inimile dezgolite.

Au îmbătrânit fotografiile cu noi tineri,

Oamenii zâmbind în ele și soarele acaparat acum de pete.

Au îmbătrânit casele, jurnalele,

Visele și visurile.

Au îmbătrânit melodiile și altele nu s-au mai născut.

A îmbătrânit iubirea,

Au îmbătrânit și muzele artiștilor treji în miez de noapte.

A îmbătrânit adevărul și a mai rămas doar minciuna din el, 

A îmbătrânit sfârșitul 

Și e acum început. 

Au îmbătrânit planetele, stelele, 

Cuvintele, copacii, 

Oceanele,

Au îmbătrânit toate de-atâta tinerețe.

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Insomnii de aburit ochii

 

Strigătul se sparge în declarații mute,

distanța e o adresă clandestină,

mă rănește precum țurțurii

căzuți în soartă.

Rochia mai păstrează emoții condensate,

nu le-ai ținut în palme,

n-ai ocrotit așteptarea 

și tămăduirea tăcerilor albe…

Oglinzile simplifică nevoia de tandrețe,

tu și eu o altă formulă a moleculei

din zori, așteptând aplauzele vindecării

de noi, iubirea, tămăduirea biruinței,

o catedrală a liniștii, 

o rugăciune în vârful săgeții 

și închiderea cercului.

Răbdarea mea are colțurile rupte,

pașii au uitat amprenta drumului,

bucuriile nu mai sună la poartă,

veștile se împiedică în gânduri

hotărâte să închidă ușa,

doar niște povești ne colorează

diminețile cu insomniile 

care ne aburesc ochii…

 

2.

 

Scrisori netimbrate

 

Va veni vremea când nu voi mai fi 

copac în furtuni, de care să-ți sprijini dorul,

nu voi mai fi ploaia cu care speli păcate,

nici anotimpul de început, de sfârșitul altora.

Nici ciutura pentru adăpat nevoile arogante,

nici lumina de dincolo, ascultătoare și tandră…

nici aripa ta lipsă, lipită de nevoile mele îmbujorate… 

toiag voi fi,

câtă vreme rezistă lemnul și nu sună a plop uscat.

Treaptă-ți pot fi, să-ți sprijini visele la ziuă,

îmbrățișarea dornică de rod,

voi fi cuvântul,

povestea, cântec de durere,

așteptarea tandră care nu se-nclină orgoliilor reci,

nevoilor mărunte care-mi bântuie prin prag.

Îngerul meu curăță locul, ascute creionul

și pune curaj la început de fiecare gând,

ca să-ți pot fi bucurie și ziuă și început de rând.

Am drumurile pline nevoi,

buzunarele cusute ca să nu încapă îndoiala,

că oamenii buni îți trimit scrisorile netimbrate…

 

3.

 

Copacii  triști

 

În urma noastră diminețile au urme calde,

sub pași miroase a tristețe

acoperită cu povești pentru alții,

fricile mele, niște părinți protectori,

caută alte nume pentru neiubiri.

E ultima încercare de schimbare la față,

un chip mai stă cu mine, 

din copilărie îl fardez și mă naște în fiecare zi,

așteptând să mă recunoști popas și rost.

Întrebări nerostite te așteaptă,

ca niște gări închise, așteptând

ultimul tren.

E toamnă cu fermoarul tras bucuriilor

clandestine, 

răbdarea e un premiu,

de dinainte de dincolo,

măsurată cu frunzele copacilor triști,

culorile ni se sparg sub pași

și noi le măturăm mirați…

 

4.

 

Monede de schimb

 

Azi poezia-i mai ridată,

ca și cuvintele, au colțurile îndoite

și eu cu șanțurile tristeții pe frunte,

cu buzele uscate, nevorbite, 

mă ascund din anotimp în anotimp.

La capăt de drum nici flori nici țărână,

doar o lumină mare mă absoarbe în albastru

până când fiecare celulă rodește 

iarăși iubire.

Două sărutări s-ar certa pentru supremație,

un somn tânăr mi-ar uita depresia

pusă la soare înainte de metamorfoză

și am face pace între noi,

două entități dispersate în neant.

Nimic din ce am știut nu e adevărat,

Mâine nimicul, un succes negociator,

noi mici monede de schimb

ne mutăm poziția cu fata spre dorință,

o propoziție mai aproape de îmbrățișare

și asta ar putea fi poezia de dimineață…

 

5.

 

Încă puțin nisip

 

Dumnezeu nu se grăbește,

îi mai dau câte un mesaj:

„hai Doamne, că se pune pe toamnă,

vin ploile și zloata,

cumpără-mi măcar pantofi de măcinat 

timpul!

ia-mi șuba, că vine Senila  și mă uiți

cu mâna întinsă, râzând”.

Tata s-a mutat lângă bătrânii lui

și la nevoie se va strânge puțin,

să-i încap și-n moarte, 

că tare l-am ostenit în viață…

și-l mai rog uneori pentru niște nisip,

ca să termin și eu de vorbit, de pictat

toți gărgăunii docili

care-mi netezesc o poveste 

și când voi pleca, 

cine-mi mai așteptă copilul la poartă

cu ciorba pe masă, cine-l va mai întreba:

„ce faci mami, ești bine?

ei, lasă-mă pe  mine,

că mai am puțin… de șlefuit

niște cuvinte”,

de stivuit niște sărutări prăfuite,

de trăit niște îmbrățișări rătăcite

și de făcut ordine între orele

cu ochii în tavan…

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

 

roua dorinţelor

 

lasă-mă să te iubesc femeie

desprinsă dintr-o poveste cu maci

asemenea fluviului alb

din lumină

pictează-mă în îmbrăţişarea serilor albastre

pe trupul tău

când braţele curioase de culoarea părului

deschid fereastra altui anotimp

cu crengile îmbrăcate

în verde viu

trăirea

precum ceremonia sufletul şi trupului

născut prea devreme

sau prea târziu?

 

2.

 

sărutul cununat cu trăirea

 

ţi-am sărutat trupul

şi acum merg pe urmele lui

mi-am sprijinit fruntea pe umărul speranţei

într-un colţ de linişte

tu – suflet frumos în roata vieţii

aprinde lumina

deschide ochii şi zâmbeşte

vei descoperi sensul iubirii

incendiu de argint pe tâmplele tale

sortita mea

nepreţuită veghe a fericirii de aici

pentru acolo

de azi pentru mâine

metafore îndrăgostite de braţele minţii

într-o culoare de foc

tu – fecioara mea.

 

3.

 

sortită să ne ştie

 

cu braţele pline de anotimpuri

tu şi eu

dimineaţă spre altă zi

picătură de apă

o miniatură undeva-n univers

ca noi

acolo sau aici

devenire

dorinţă din timpul ce ne ştie

pe umerii serilor

singurul destinatar

iubirea.

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

Mereu în contratimp

ce este timpul?
la școală
ne-au învățat cea mai mare idioțenie
că timpul
ar fi
spațiu supra viteză

și culmea,
râdeam în hohote
de profa de filosofie
care spunea altceva
deși
n-avea o formulă, o ecuație,
care să ne convingă

cât îi invidiam
pe cei care-și găseau liniștea
privindu-și ceasul
în care țineau prizonier
timpul;

da, chiar,
ce este timpul?

2.

 

Cuvinte, sunete, culori

 

dacă s-ar așeza pe o pânză,
cuvintele
preschimbate-n culori,
linii, unghiuri, lumină și umbră
născute din gânduri lăsate să zburde imprecis
aș avea în fața ochilor
un tablou care cântă…

 

Constantin  Ciucă

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

Toamnă   

 

Au căzut toate frunzele din oraș.

 

Și păsările au căzut,

e plin asfaltul de pene.

 

Și eu am căzut

cu tine dormind în inima mea

și curgând-mi

tăcută

prin vene.