S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
aveam ceva de respirat
plămînul tău stîng
oleacă poetic
sub sînul
de-l plîng apoeții
pe talpă sărutul
cum zice pohetul
nu îndrăzneam
să te-ating
deșiram firul epic
pînă dădeam
de dulceața aceea
năpraznic
te-nconjuram
între coapse
amarnic
(aproape erotic)
2.
nu știu de unde să te iau
să îți spun ham să îți spun miau
mai tînără ca nemurirea
de un` să văd care ți-e firea
că umbli toată îmbrăcată
în pielea ta cu sîni brodată
cu colțuri vii preamișcătoare
și cu mirosu-ți ce mă doare
de unde să te mint eu oare
și cum să ne mai punem preț
cînd ne urcăm la propriu pe pereți
perete tu perete eu
din dumnezeu în dumnezeu
cînd degetele ni-s tocite
de parcă le-am fi pus pe plite
și plitele ne erau piele
vai de păcatele cele
va fi și lună vor fi stele
(despre ce nu știm)
Mircea DRĂGĂNESCU
Himera de alături
1.
Amurg
Strada lipită de carnea ta vie
un motociclist nepăsător trece-n viteză
pe coloana ta vertebrală
drujba-n pădure doboară copacul
păsările încearcă zadarnic să ridice pădurea
la cerul care undeva a început să sângere…
e sâmbătă seara?
e luni dimineaţă?
nu se mai ştie
hemoragia continuă…
şi nu uita: doar
poezia mă mai ţine în viață
şi nu uita: doar
poezia mă mai ţine în aer…
2.
Asfaltul
Asfaltul tresăltând de emoție
la atingerea frunzei
albe şi inocente ciuperci
dând cu sfială la o parte
covorul din cameră
tipetele păsărilor îngrijorate
de marea migraţie
cât de pustiu cerul va rămâne
a venit toamna şi în camera mea
eu lipsesc şi poemele se scriu singure
în cele mai intime unghere
începând tainic să erodeze pereţii
eu stau în fața uşii cu stiloul în mână
şi nu îndrăznesc ca să intru
aşteptând revolta vecinilor…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Unui pelerin grăbit…
Te uită…
vânt de toamnă, hârtie creponată,
castani mototoliți de amurgite ploi,
un singur felinar pe o pustie stradă,
se scutură fragilul din pomii triști și goi
Nu vezi?
pământu-i nor în fumul care urcă
și pansament pe rana unei lumi,
păienjeni de lumină stau streașină în luncă,
păgâne siluete se lasă strânse-n pumni
Te plimbi…
pe lespezi ude și rădăcini de stele,
desfășurarea vieții cu aburi sanitari,
adaugi clipei, ceasul lucidității grele,
bolnavă ți-e frânghia cu care vrei să sari
Nu te porni…
scheletică-i cărarea ce duce către munți,
cicatrizate mâini și ochi holbați în ramuri,
alai de frunze moarte, nedeslușite nunți,
impermeabil văl și timp jucat la zaruri…
Așa că stai… coliba te așteaptă,
un foc mocnit lucește-n asfințit,
albastră e mansarda, din streșini stă să cadă
un glob de lună nouă prin geamul aburit…
2.
Ești, toamnă…
Ești, toamnă, atât de smerită
și tristă și îngălbenită…
mă doare nostalgia din tine
și-aș vrea să-ți foșnesc o șoaptă de bine,
să te mint că moartea-i blajină
și că dorurile ni le alină,
că pământul e leagăn de vise
iar frunzelor le va fi cald sub potecile ninse,
nu plânge, pădure, ce mult te implor,
căci vaietul tău, în nuanțe atâta de pure,
ce vibrează-n al crengilor cor,
e-o jale pe clape de orgă,
ce se-mprăștie în mine și-n lume…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Caravană
Nomad cu sângele albastru
îți porți cu pumnul strâns
cărările și fiecare zi îți pare
a fi prima, chiar dacă-s
adunate-n straturi efemere.
Acasă a ajuns să-ți fie drumul,
când singurul cămin e înăuntrul
tău, constituit din cărămizi de urme,
prezent printre pereții săi de fum
și arzător de la atâtea amintiri.
E timpul să-ți iei iar tăcerea
în spinare și să pornești cu
ochii înainte fără să mai
pășești înapoi.
2.
Dans absurd
Dansezi în jurul focului,
îmbrățișând umbrele și
ascuțind lumina stelelor
palide de atâta veșnicie.
Te lupți cu tine într-un
duel de când lumea și
știi că lupta e deja aranjată
și vei pierde oricum,
orice pas ai face, în orice
sens ți-ai purta gândurile.
E noapte iar, o noapte
mai lungă decât știai că
poți să-nduri și decât
ți-ai fi putut imagina că
există. Ți-e anesteziată
jumătate de minte și
știi că ochii tăi nu mai
pot să vadă și pielea ta
nu se mai înfioară când
vântul rece-ți tremură
pe buze.
Ioan Viștea
Ultimele
1.
Unde
Laocooni căzuți în ispită în dimineața primordială
fix ochiul Zeului Astral în montura cerească privea
drumul încolăcit pe picioarele noastre cu-o placentă ierboasă;
în cămașă de noapte marea foșnea pe noi, sarcofagă,
cînd limba cărării despicată în trei se-arătă, trebuia
să dăm cu banul însă n-a fost nevoie, în mijlocul torentului,
-era un torent cu grohotișuri de pietre stelare, de pămînt ancestral –
o femeie albastră cu gîtul ca un far clamoros, gîfîia, asuda,
i se citeau pe chip durerile facerii, unde plecați?, unde plecați?
așa nenăscuți, întreba, unde vă-ncumetați fără certificate de bună creștere,
fără sclipirea diamantină a trecutului interbelic, fără
semne distincte pe voi, ați depășit orice realitate, curînd
este ziua nașterii voastre, o sută de ani m-a costat periplul, travaliul,
o sută de ani mi-a trebuit să-mi iau inima-n dinți să vă nasc, numai puțin așteptați, vintrele-mi spun că sorocul e-aproape, încă puțin rezistați
curiozității și grabei, stele-n cinci colțuri ar putea să vă ardă retina,
animale cu ciocuri de piatră să vă zdrelească, să vă sfîșie pielea,
puneți urechea pe movila buricului meu, puneam –
o locomotivă fluiera, trăgea pe o linie moartă prin pereții subțiri,
maternali, o armată-n retragere își oblojea rănile cu stindarde, cu flamuri,
între coapsele ei, așteptați să treacă mașina cu navetiști,
cu stahanoviști în delir, mai zicea, o mustață ucigașă să năpîrlească
pe socluri, ca glonțul așteptați să reintre soldații în cazărmi și-o nădejde
mai tămăduitoare ca sarea, să sudeze ligamentele inimii voastre,
așteptați trecerea anotimpurilor intoleranței, sudoarea gudroanelor
desenînd mari îngeri de cocs în ferestre, o doctrină a iubirii așteptați
să se scrie cîndva, dar, femeie-mamă, ca mîine mai tînără decît mine,
grea de poverile lumii, de lapții istoriei, pentru că odată și-odată
tot trebuia să ne arunci în arenă între fălcile unui concasor infernal,
o, pentru că n-ai mai rezistat asaltului imberb,
tropăitului nostru febril și precoce, nerăbdării de-a ieși la lumină,
de-a ne repezi cu capul înainte în atmosfera terestră,
o sută de ani mai tîrziu după ce dăruiseși nefericirii un poet național,
ne-ai expulzat într-un teritoriu aflat sub ocupație, într-o Țară Bolnavă,
unde oamenii se vedeau ca niște mogîldețe de paie, eminamente agrari
și marxiști-leniniști, unde porumbul germina pumnale în brațele secetei,
unde lupta de clasă se-ascuțea la un polizor ambulant în fața măcelăriilor,
ah!, unde nașterea-aceea îmi mai pare și azi un avort.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
Odată am iubit o femeie.
Un braţ de paie umede, sufletul ei.
Zadarnic mă chinuiam să le aprind.
Neputincios era focul, ca ghearele
pisicii pe un acoperiș din sticlă.
O, Doamne !
Dragostea e singura melodie
care n-a fost pusă, niciodată, pe note.
Ne iubim după ureche, lăutărește.
Uite, chiar acum do de jos
îl întîlnește pe do de sus
și nu se recunosc.
2.
* * *
Trecea prin piața orașului. O fluierau
zidarii și le tremura firul cu plumb,
cerșetorii refuzau pomana,
nebunii se întorceau fericiți
în ospicii, clopotarii încurcau funia
cu coada pisicii. Miauuu! Pasul ei trezea
din amorțire șerpii caselor. Într-o zi
s-a întîlnit cu un cortegiu funerar și mulți pot jura
că au auzit cum a mai bătut încă o dată inima mortului.
Ptiui, drace!! Artiștii o divinizau. Îi scriau poezii,
o pictau nud din imaginație, îi cîntau la mandolină.
Doar femeile îi făceau farmece de boală.
Doamne! Era așa de frumoasă că pînă și copiii
din pîntecele mamelor
dădeau din mîini și din picioare
mai mult decît de obicei!
Într-o zi a dispărut.
Se zvonește că s-ar fi aruncat
pe fereastra unei rochii de mireasă.
3.
* * *
Azi poţi începe călătoria. Chipul tău
va umple exteriorul oglinzii.
Ia-ţi și sufletul, lacăt peste care a plouat destul.
Eliberează-te, pierde-ţi minţile! Cel ce
le găsește e întotdeauna Dumnezeu.
Fugi! Nu ai ce aștepta aici, unde doar
moartea ţi-e mai fidelă decît umbra.
Taie-ţi buricul, golește-ţi buzunarele
de pietre, vei găsi altele pe drum.
Tu ești propria-ţi cheie, singura.
Hai, du-te! Și nu te mira că mereu
vei descoperi sub limbă, în mici sicrie
din ciocolată, gustul amar al
femeilor iubite cîndva.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Frumusețea
Poate că frumusețea e ceva
Ce nu poate fi înțeles de toți
În același mod,
Tocmai de asta e frumoasă,
Pentru faptul că e unică,
Și, oricât de mult ai încerca să o împărtășești,
Tot a ta rămâne,
A ta și doar a ta,
Mai loială decât îți ești chiar tu.
Nu te părăsește odată cu ale tale vorbe
Sau atingeri
Împrăștiate cu sau fără voie,
E frumoasă pentru faptul că vine
Din atât de multe surse diferite,
Pentru unii de la sfârșitul lumii,
Iar pentru alții de la începutul ei,
Pentru unii din vreun crater ascuns
În partea întunecată a Lunii,
Iar pentru alții dintr-o rază de soare
Ce nici măcar nu cade peste ei.
Vine din lucruri care te sperie și simultan te intrigă,
Care aprind în tine o flacără alimentată de teamă
Ce crește spre artă.
Frumusețea e frumoasă
Fiindcă nu trebuie înțeleasă,
Atunci când o înțelegi,
Când ajungi la forma sa primordială
Și vezi toate sacrificiile făcute
Pentru a se construi ceea ce cauți tu,
O frumusețe absolută,
Pentru tine nu mai există frumos,
Nici absolut,
Fiindcă le aveai în față și în tine,
Dar nu ai crezut că sunt de ajuns.
Frumusețea e frumoasă fiindcă este doar a noastră,
Nu o împărțim cu nimeni,
Dar ne este disponibilă tuturor,
Fără să o percepem în același mod
Chiar dacă izvorăște
Din același râu.
2.
Doar înainte
Îmi deschid ochii,
Chiar daca nu îmi amintesc să îi fi închis vreodată
În haosul greu al serii târzii.
Îmi deschid ochii,
Oglinda din fața mea s-a spart,
Peretele din fața mea s-a dărâmat,
Lumea din fața mea s-a distrus,
Iar eu nu pot privi înapoi,
Căci acolo e haosul pe care l-am părăsit,
Care devine din ce în ce mai greu și apropiat
Cu cât îmi întorc mai des privirea către el.
Nu pot privi în spate,
Mi-au ajuns atâtea îmbrățișări
Cu false speranțe de bine și căldură,
Doar umbra mi se poate întoarce acolo
Să trăiască o secundă cât alte zeci
În timp ce eu merg
Pe întinderea albă fără niciun fel de dimensiune,
Sperând că urmez drumul cel bun
Și că, dacă totul din fața mea nu ar fi dispărut,
M-aș fi aflat intr-un loc sigur,
Nu la marginea unei prăpastii,
Gata să fac un ultim act de curaj
Forțat de a mea neștiință,
Un ultim pas înainte,
Căci înapoi nu îmi permite haosul în care mi-am închis ochii
Ca să nu îmi rămână pe veci în privire.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Îngăduirea de târziu
Sunt uneori oaza din mijlocul pădurii,
am riduri de atâta așteptare,
săpate în oglinda cerului,
mă agit
în neliniștea dintre două singurătăți,
care se caută.
Pe aici nu mai trece nici un anotimp,
toate au fost pictate
la ora de desen a sorții,
când buchiseam pașii în sus
și–mi pansai genunchii
cu stângăcie tandră.
Copacii se îmbracă a târziu,
și caută melodiile de pe YouTube
să sune a vechi și a romantic.
E iarăși galbenul la modă,
îmbătrânit puțin îmbracă și scoarța de copac
și zilele din noi
în toamnă și mister.
Eu, cu lacrima cerului
fac penitență pentru îngăduirea târziului
dintre anotimpuri…
2.
Monede de schimb
Azi poezia-i mai ridată,
ca și cuvintele, au colțurile îndoite
și eu cu șanțurile tristeții pe frunte,
cu buzele uscate, nevorbite,
mă ascund din anotimp în anotimp.
La capăt de drum nici flori nici țărână,
doar o lumină mare mă absoarbe în albastru
până când fiecare celulă rodește
iarăși iubire.
Două sărutări s-ar certa pentru supremație,
un somn tânăr mi-ar uita depresia
pusă la soare înainte de metamorfoză
și am face pace între noi,
două entități dispersate în neant.
Nimic din ce am știut nu e adevărat,
Mâine nimicul, un succes negociator,
noi mici monede de schimb
ne mutăm poziția cu fata spre dorință,
o propoziție mai aproape de îmbrățișare
și asta ar putea fi poezia de dimineață…
3.
Trecerea de prag
Doamne,
între bine și mine
e o tristețe de om,
harta pierdută de Adamul infantil,
o tăcere grea ca lespedea în țintirim.
Ai văzut, am încă un rid pe frunte,
altul pentru toamna din mine?
Ce să mai povestesc despre dor și neputințe,
tăcerea din singurătate,
sunt de mult niște litere îngălbenite,
de care fug toți poeții…
Viața, doar o dantelă cu ițele timpului,
mai lungă, mai grea.
Croșeta mea, cu vârful bont
perseverează reparând scara de mătase
împletită din dor cu dor,
din iubire și pe față și pe dos,
din litere așezate perfect pe viață,
până când devin poveste…
una care mă trece pragul
și mă invită la bal.
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
parola unui timp
între tăcutele miniaturi ale universului
tu – iubita mea
în fiecare vers din poezie
scena trăirii noastre
o treaptă cu dorul de mâine
în gala de excelenţă pasul din cuvinte
dorinţă şi rost
dans
între pământ şi cer
o elegie
în cercul fecund al vieţii
melodia unei irepetabile minuni
tu – femeia
splendidă trecere în carul de timp
cu roţi fecunde
şi clipe de sens.
2.
paşi în cuvinte
din anotimp în ram
versurile se joacă-n poeme
iubind metaforele cu ochii timpului
în trecerea de… vreme
din toamnă-n iarnă
aceeaşi frumoasă poveste
pe lista invitaţilor
numai tu
păstrez să scriu cu verde viu
pasiunea de a fi bărbatul unicei femei
cu părul ruginiu
te voi iubi mereu
globul meu de lumină
într-un
unic în arborele vieţii
sosesc
cred în tine – singular fericit
clipă de maturitate
femeie.
3.
refrenul culorilor celeste
e ora zece
tic-tac în surâsul vieţii
într-un fluviu de lumină
ochii tăi dintr-un dans aşteptat
puţin tac
şi privesc decolteul iubirii
din nevoia de zbor
puţin vorbesc
şi deschid larg fereastra
aştept
să mă-nchizi în gândurile tale
să mă odihnesc
eu – o trecătoare frunză arămie
tu – un superb ceas
femeie a secundelor ce curg
lin-lin în trăirea mea
e trecut de zece.
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Don Quijote
ei bine, aici e ceva subtil
Don Quijote contemporanul
pe o terasă la o cafea
în geometria de beton și sticlă
mai are de așteptat
secole,
suspinul visător
al nenăscutelor dulcinee…
2.
Involuție
știința se transformă-n neputință
și după mii de ani de cercetare
cuvântul soartă-l schimbi cu programare
și asta e, oricum o biruință,
un plus de-avânt, un minus de ființă…
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
My Father
My Father never got
To say goodbye
Nor did he like them much,
Goodbyes,
I never got
To shake his hand for the last time
My father’s bold, strong fine overworked hands,
Right before he left
Thus he just left
As you would leave a room or house
No emphatic farewells
No tragic departures
He just left
Without much ado
As we shall all leave some day
With dignity and such, so do we hope
With a message for the son
About his scribblings
That he never got to tell
And I imagine he must be listening now to his favorite Debussy, Prelude to the Afternoon of a Faun
Or the Nocturnes
Or fugues of Bach or heavenly concertos
Gilded in our Father’s love and light
A blessed rested afternoon
Unbridled peace and joy
And pure serenity
I here on this realm
Will be remembering
With a few tears and glasses
Of the potion of the still living yet not dead
Put on beloved Debussy his favorite Bach or Mozart
And light a good cigar
And light my mind on fire
Then put it out in an emerald ashtray
Smoke rising up above the room, the Lee, the Liffey, the Shannon, the city, the ocean, the lovely hills and plains, the castles and the sands
Wish you were here
Yet hope is still and still is none
Sure in heaven is and I believe
Yet for the 7th time at midnight I ask myself
Why did you leave?
Where have you gone?
2.
Tatăl meu.
Tatăl meu nu a mai ajuns niciodată
Să-mi iau rămas bun de la el…
Nici nu i-a plăcut prea mult,
Rămasul bun.
Nu am ajuns niciodată.
Să-i strâng mâna pentru ultima oară
Tatăl meu avea mâini îndrăznețe, puternice și muncite,
Chiar înainte să plece.
Astfel, el tocmai a plecat.
Așa cum ai ieși dintr-o cameră sau o casă
Fără un adio emfatic
Fără plecări tragice…
Tocmai a plecat.
Fără prea multă adio,
Cum vom pleca cu toții într-o zi,
Cu demnitate și altele, așa sperăm…
Cu un mesaj pentru fiu
Despre mâzgălelile lui…
Asta nu a apucat să mai spună niciodată.
Și îmi imaginez că trebuie să asculte acum Debussy-ul său preferat,
Preludiul după-amiaza unui Faun
Sau Nocturnele
Sau Fugile lui Bach sau concerte cerești
Aurite în dragostea și lumina Tatălui nostru.
O după amiază binecuvântată de odihnă
De pace și bucurie neînfrânată
Și de seninătate pură.
Sunt aici, pe acest tărâm
Și îmi voi aminti
Cu câteva lacrimi și pahare
De licoarea celor care încă trăiesc, dar nu sunt morți…
Pune-l pe iubitul Debussy, Bach sau Mozart preferat
Și aprinde un trabuc bun
Și aprinde-mi mintea în flăcări,
Apoi pune-o într-o scrumieră de smarald.
Fumul se ridică deasupra camerei,
Lee, Liffey, Shannon, orașul, oceanul, dealurile și câmpiile minunate, castele și nisipurile…
Mi-aș dori să fii aici
Și totuși speranța este încă și încă nu este niciuna…
Tata e sigur în rai
Și totuși pentru a 7-a oară la miezul nopții mă întreb
De ce ai plecat?
Unde ai plecat?
Constantin Ciucă
Cele mai frumoase poezii
1.
Ce este dragostea?
Când te îndrăgostești,
toate celelalte femei dispar de pe pământ
și planeta rămâne populată
cu o singură femeie.
Cea de care ești tu îndrăgostit.
Și cu femeia asta rămâi să trăiești tu în minte, vrăjit,
luni și ani de zile,
ca într-o pușcărie în care
singurul vizitator permis îți este ea.
O sancţiune severă și nedreaptă.
Asta este dragostea!
2.
Eram așa de îndrăgostit
Eram așa de îndrăgostit
și-mi era așa de dor
că am răsturnat râul în sus
și i-am spus:
Tu ai să curgi
dinspre pământ înspre cer
pentru că acolo doarme iubita mea
pe un nor
și ai să tremuri
transparent
peste obrazul ei de catifea.
Toţi peștii din tine se vor face diamante
si rubine înotătoare,
coliere, brățări şi inele.
Din plante
vei face mângâieri unduitoare,
iar cu valurile o vei legăna
printre stele.
Curentul tău o va plimba prin paradis
iar sângele meu
amestecat cu cer şi iarbă şi flori
o să îi pulseze la tâmple
vis după vis.
Facebook
WhatsApp
TikTok
