S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
1.Puiu JIPA
Jipoeme
1.
printre pietre
ochii obosiți
(amin tind)
2.
pașii tăi
nu mai lasă
urme-n zăpadă
(vinovăția aripilor)
3.
eu mint
tu minți
atîtea minți
ne scot din minți
(ființi)
4.
Ea nu privea,
de piatră tăcerea-i era,
ca piatra de rece tăcerea-i era
și nu era,
doar se-ntîmpla…
(am murg)
5.
așa cum înoți
am să-ți construiesc
cel mai frumos ocean din lume
fără țărmuri
(fragment din istoria geloziei)
6.
pe undeva
dimineața se rătăcise în tine
și ne era atît de frig
că desenam mari focuri
cu arsele chibrituri
din iernile trecute
(aminteală)
2.Mircea DRĂGĂNESCU
Poezii de când eram mai tânăr
1.
Și de ziuă se mijea
iară timpu-mi se-nsera
viața-mi însăși
amurgea
luceafărul de diminea…
apunea…
da
apunea…
2.
Sfârşit de poezie
Da de ce nu
tu să fii eu
eu să fiu tu
şi nu e greu
când tu spui că eu
aş fi tu iar tu eu
şi-un alizeu
din Dumnezeu
făcu o făptură
din frământătură…
da de ce nu
tu în eu
eu în tu…
3.
Blazon
Pana ca o datorie și ca un paloș
Împotriva celor șapte capete-ale morții
Ca o halebardă sau ca o lance
Împotriva spaimei
Pana ca o carte
Ca o evanghelie cu poeme cavalerești
Da
Pana singurul semn heraldic
Frumos gravat pe cămașa-ți de zale
Zdrențuită și plină de praf
Călătorule…
4.
Joc
Când sunt răcit
toţi dracii dau năvală
şi râgâie guiţă
şi trupu-mi răscolesc
mă-acoperă sudoarea
cu val de fierbinţeală
şi oasele-mi bătrâne
fragile îmi trosnesc
când sunt bolnav
toţi dracii vin în mine
dansează-o alandală
şi trupu-mi cuceresc
sperând să-mi pângărească
şi pura mea animă
şi drumul către Casa-Ţi
acum să rătăcesc
dar crucea dimineţii
fragilă cum răsare
icoană de răcoare
dă semn Dumnezeiesc
coşmaru-ncet dispare
dulce exorcizare
când crucii dimineţii
îi spun cât o iubesc..
5.
Pe pământ
vreau să ies din casă
și să calc direct pe
pământ
să nu stau la bloc
să am ce face în grădină
să am un rost
să sap
să tai via
să pun răzoare de arpagic
să am grijă de trandafiri și
de magnolii
să am un rost
adică
să mă scol de dimineață
pe pământ și
să-ți spun
te iubesc draga mea Marie…
să am un rost…
3 .Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
NU MĂ MAI
Nu mă mai chema
și nu mai trimite șerpii din flaut
să mă încolăcească;
nu mai inventa drumuri
spre nicăieri.
între noi a rămas pe nisip o verighetă de vânt
și un ou al singurătății
pe care soarele a început
să-l clocească.
2.
CETATEA FERMECATĂ
Femeia intra de fiecare dată în cetate
călare
pe inima mea în formă de armăsar;
trecea printre coloane şi descăleca în sala
mare a tronului,
unde se așeza într-un ochi al meu
de chihlimbar.
O vedeam astfel din toate părțile
simultan,
era o regina așa de frumoasă
încât
mă lua amețeala îndată.
Eu eram curajos,
aveam ditamai rangul de căpitan
dar, de iubire,
mă năuceam și cădeam nevrednic
pe jos
la picioarele ei de fată.
Îi căutam pe tălpi degetele
însă nu găseam acolo decât flori de câmp
şi iarba pe care călcase,
gleznele i le cuprindeam între dinți
coapsele ei luminoase,
fluturi mici albaștri şi roșii
ieșeau din carnea ei,
delicați şi fierbinți.
Ea stătea pe tron în chiar miezul vederii mele
şi împărățea lumea
prin visele
care mă treceau cu repeziciune.
Cetatea şi palatul erau însă doar părţile mici
dintr-o altă mare minune.
Ținând-o în brațe, din cauza fierbințelii
în mine începeau să se topească bronzul şi fierul,
iar din ea,
izbucnea și se făcea dintr-o dată, înalt şi adânc,
deasupra noastră,
chiar….cerul!
3.
NAȘTE-TE
Naște-te,
am strigat către cer,
naște-te,
naște-te,
naște-te,
naște-te,
fă-ți din aer ochi și gură
să te iubesc.
4.Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Alternativ
Lipește-ți
palmele de cer
hoinar, mereu
avid de viață și
de un pas în plus,
nestingherit de
gândul altcuiva,
acolo unde munții
nu mai au contururi
și ascuțimi. Ce dacă
ei te-ncercuiesc
cu spini, ce dacă
nu mai știu cum
să te coboare?
Te ai pe tine
dincolo de minte,
pășind cu ochii închiși
pe o coardă vibrândă
de chitară alternativă.
2.
Creneluri
Trăim pe marginea
libertății, tinerețe
încarcerată dincolo
de noi. Să știi, totuși,
că ecoul nu-l poate
lua nimeni, ecoul
muzicii fiecărei celule
din noi și din voi.
Neseparat ideal
ne adună pe calea
îndepărtată și păsări,
păsări ascuțite
ne străpung îndoiala.
Rămâne inocența
celor care nu au
încetat să spere,
apărați de fortăreața
unui sine aparent
fragil, dar elastic.
3.
Înveliș
Pierdut, hoinărești
pe suprafața unui peisaj
selenar. Îți alungi
insomniile recompunând
amintiri din praf adunate
prin alte teritorii și
pe la alte vămi,
cotrobăi prin cataloage
de sentimente, poate
de data asta ai putea
să alegi ceva. Cum ar fi
să încerci un melanj
din cele mai variate
curiozități, nebănuieli
rătăcite pe fundul vreunui
sertar?
Adună-ți puterile
și nerăbdarea de copil,
învelește-le în hârtie
fină și trasează
cercuri concentrice
pe suprafața ei.
Pachetul te va aștepta
la aceeași adresă,
la ani-lumină
de început.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
Femeile se trezesc cu noaptea-n cap și pleacă
să își tămîieze morții. Nimic nou sub soare –
calea spre cimitir e aceeași,
ea trece prin sufletul omului ca o gheară
de animal tînăr, neînvățat să se joace cu prada.
În lipsa femeilor, morții se întorc acasă,
își sărută, în somn, copiii. Le pun cîte
un măr ori o gutuie în fereastră. Se închină
la icoana din firidă și se întorc în lumea lor.
La înapoiere, femeile zăresc de departe
o luminiță în geam. Aleargă înnebunite.
Se tem să nu se fi trezit copiii și
să fi dat foc casei. Doamne, apără și păzește!
Își fac o cruce netedă și mare
cît răspîntia de drumuri. Odată ajunse acasă
se liniștesc. Își găsesc copiii cuminți
mîncînd fie un măr, fie o gutuie.
Sărmanele femei! N-or să știe niciodată
că au tămîiat și au plîns niște morminte goale…
2.
***
Nu aştept nimic.
Vii tu, femeie, înşelătoare ca luna
pe cer, ziua.
Chiar dacă frîngi piciorul păsării,
ea tot nu va şchiopăta, niciodată, în zbor, îmi spui.
Eu tac.
Înlăuntrul meu se rupe un pod,
se părăseşte un stup,
se risipeşte o herghelie.
Mă simt un călău în legitimă apărare,
o albină pe floarea din hîrtie de la poarta Raiului,
un strop de lapte supt, pe furiş, de la mama.
O cascadă de îngeri e acum viaţa mea.
Ce cuvînt îi poate opri prăbuşirea?
Oare nu eşti tu acela care,
altădată, a eliberat un porumbel alb dintre coapsele femeii sale? mă întrebi.
Eu tac rotund.
Am băut şi vinul şi apa.
Nu aştept nimic. Nici măcar moartea.
3.
* * *
Eu şi Celălalt – doi sălbatici
care se privesc, întîia oară, într-o oglindă.
Eu sparg oglinda,
convins că vrea să îmi fure chipul.
Celălalt adună cioburile, să poată reconstrui, mai târziu, lumea distrusă de mine.
Într-o zi, am tras o săgeată în soare şi el a sîngerat ca un războinic rănit.
O vreme n-a mai apărut pe cer.
Mi-a fost teamă de întuneric, dar Celălalt m-a ţinut de mînă ca pe
un orb adevărat, deşi îmi cunoştea vina.
Apoi am vrut să înec luna, însă fiind prea departe am înlocuit-o
cu licuriciul ce zbura fericit peste rîu şi i-am legat o pietricică de picior.
De unde să visez eu că Celălalt va face povara să-i fie mai uşoară decît răsuflarea noului-născut?
Odată am încercat să-mi ucid stăpînul cu un fagure de miere otrăvit.
Celălalt, prefăcut într-un roi de albine, l-a alungat, împiedicîndu-l să guste din el.
Şi cîte altele! M-am săturat ca de cîte ori cînd stric ordinea lumii, să vină Celălalt şi s-o îndrepte răbdător!
Vreau să mă lepăd de Celălalt, să-l alung, să nu-l mai simt sub piele.
Viaţa mea să nu mai semene cu un pod deminat în fiecare noapte de un somnambul!
Urlu.
Celălalt, liniştit, mă priveşte.
De ce, Doamne, simt că fără el nu aş fi decît, pe fundul apei,
o jumătate de peşte?
- Ioan VIȘTEA
Hamlet și gardianul
1.
Înger căzut din vis într-o aripă
Înger diliu cu aripile-n transă,
din zorii vineţi, bulevardul, gara se-nfiripă.
Burg rotofei sustras dintr-un clişeu cu vechea hansă
şi cu alcoolicii trăgând licori pe gât şi pipă.
Înger diliu, neprihănit, acolo, într-o vară,
pe şolduri de statuie am dezlegat misterele ascunse-n teoreme.
Simţeam în termometre cum febra nerăbdării ne-mpresoară
şi cum târziul nopţii vine prea devreme.
Înger diliu lovit de păsări călătoare; uneori, de streche,
eram copiii florii scăpată din raclaj.
Pe nări scoteam lozinci şi panglici. În ureche,
ne picura asurzitor dictonul stelei cu cinci colţuri în picaj.
Înger diliu şi comunard, cu lupa, cu ardoare,
ai căutat ieşiri la mări interioare; adesea, ţară de-mprumut.
Cum stai pe scări de apă şi lumină astăzi nimic nu doare,
mai mult ca dezlipirea retinei de trecut.
Înger diliu cu inima, cu aripa pansată,
te-ai vindecat demult de febre şi iluzii,
dar vieţii-ntr-o aripă nu o să-i scrie nimeni o erată,
chiar dacă în mătase mai înoptează duzii.
Înger diliu cu zboru-n pioneze
și cu medalia tristeţii la un colţ de gură,
tu, lumii, atâta te pricepi să faci: din litere proteze
şi-n buzunar nu ai decât condeie cu tinctură…
Înger diliu cu sufletul pe buze,
prin zorii vineţi burgul se-nfiripă.
Uite, din cer coboară carnavaleşti şi tragice ventuze,
Înger căzut din vis într-o aripă.
2.
Trenul fantomă
Călătoresc la clasa doua printre fantasmele căzute din albume
şi garnitura, culmea, nu opreşte-n staţii,
dar şi aşa, în goana trenului, din ceaţa zărilor pustume,
primesc chemări la judecată şi somaţii.
Se-aude în compartiment concert din muzică de Bach;
lumina gazului aruncă umbra călătorilor de-a lungul şi de-a latul
şi vine vorba de falimentele din vechiul crah –
în ochii lor citesc că eu sînt vinovatul.
La curbe, pămîntul într-o rînă mi se lasă..
Privesc la pozele cu-n felinar şi-un car cu boi.
Din lîncedă, se face atmosfera grea şi nămoloasă –
simt c-am pierdut în ochii lor şi ultimul război.
Pămîntului, în mine, tot i se-nclină axa.
Îmi stă pe umeri haina agăţată-n oase.
Cu voce gravă mă bănuieşte vecina mea, Sintaxa,
de legături cu fraza, zice ea, periculoase.
Eu tac. Din clipă-n clipă mă aştept
la o pedeapsă poate capitală.
Îmi ciocăne cu degete-ngheţate tovarăşii de drum în piept,
dar nimeresc peste o încăpere evacuată, goală.
Sînt cam de-un secol şi ceva pe drum.
N-are orar, nici staţii, trenul meu fantomă.
Să sar din el mi-e teamă, să mă ridic n-am cum.
Privesc şi-atît. Afară e un timp intrat în comă
3.
Cântec de îngropat soldaţii
Într-un tufiş cu trandafiri sângerii,
se camuflase soldatul.
Număra, aplecat pe o rână,
petale de trandafiri
şi stele ce-ncepură să cadă.
Undeva, departe, se trăgea, se murea,
dar el număra petale de trandafiri,
neştiind că moartea are tălpi de zăpadă, perfide
şi ar fi numărat aşa până la sfârşitul războiului,
dacă petalele, în mâna lui,
n-ar fi devenit, dintr-o dată, lichide.
-Trandafirule, tu?
Pe spate, cu-ntrebarea pe buze, soldatul căzu
şi nu mai aude,
nu mai aude,
nu mai aude,
lângă el, jurămintele petalelor ude,
că nu!
4.
din punctul în care
din punctul în care
mi s-a căţărat sufletul,
se vede viaţa ca-n palmă.
recunosc cît se poate de clar,
cucuiele de la zece porunci –
sînt coline înverzite.
recunosc văile plîngerii scăldînd
aşteptări în zadar, victorioase înfrîngeri.
sînt la locul lor vînătăile,
cicatricele arse de soare
care au făcut din mine
un învingător.
cum ştiţi,
învingătorul ia tot:
tot praful stelar de pe tobă.
7.Iuliana CAZAN
Întrebări din nopțile târzii
1.
Iubirea din mine
Muzica care vibrează-n fiecare moleculă din mine.
Cerul care nu-mi mai ajunge să fiu.
Soarele pe care-l venerez în fiecare zi cu nurii mei.
Cuvintele din sufletul meu care curg din mine
mai năvalnic ca niciodată.
Ochii tăi care nu mă părăsesc niciodată,
care-mi sunt sevă să scriu, să fiu, să simt deplin.
Poezia pe care-o citesc care se varsă prin mine,
se reflectă-n venele mele și rămâne întimpărită-n pielea mea.
Nu-mi ajung 3 zile să te simt,
asta doar dacă nu le înmulțim în fiecare zi tot cu 3
până la infinit.
2.
Vreau să cred că exist în imaginația ta.
Că mă hrănești cu ce vezi în jurul tău
și cu minunile din care ești făcut.
Îmi citești noaptea visele
și-mi atingi pomele înainte să le scriu pe hârtie.
Tu m-ai învățat legea perechii și-a infinitului.
Ai legat un nod între noi
și-acum destinele noastre sunt fatal înlănțuite.
Nu avem drept de apel.
Și nici nu am vrea.
3.
Uneori uit că sunt femeie,
mă prefac în apus și mă iubesc cu linia orizontului.
Uneori uit că sunt femeie,
mă transform în gând
și te petrec de pe buze, până-n minte și suflet.
Uneori uit că sunt femeie,
mă ascund în cafeaua pe care o bei dimineața
și aștept să mă guști.
Uneori uit că sunt femeie,
mă prefac în fiecare rază de soare care te atinge.
Dar gândul ajunge la sfârșit,
și mă trezesc cu tot ce e mai femeie în mine
la tine-n suflet
- Ștefania PAVEL –
Poezia la 16 ani…
1.
Gândurile
Scoate gândurile din mine
Sau măcar scoate-mă pe mine din gânduri,
Nu mai vreau
Să îmi găsesc în ele
Linia vieții
Și popasurile făcute prea des
Spre a lua contact cu oameni
Care să-mi spună
Încotro trebuie s-o apuc
Și să îmi dezvăluie
Imaginea eronată a finalului.
Nu mai vreau
Să găsesc în ele
Persoana care îmi bântuie,
Impertinent,
Oglinda murdară de secunde
Încărcate de atingerea mea și mai murdară
Ale cărei pete sunt eterne,
Împrăștiate pe tot ce mă dezvăluie.
Nu mai vreau
Să mă aud
Și să mă găsesc
În interiorul meu invadat,
Invalidat.
Scoate gândurile din mine,
Folosește-le drept muniție
Pentru o armă de calibru mic
Pe care, după ce ai încărcat-o,
Abandoneaz-o noaptea
Pe un câmp cu floarea-soarelui,
Departe de privirea și tumultul orașului.
Scoate-mă din propriile-mi gânduri,
Poate așa vor deveni mai ușor de suportat
Și mai ușor de gândit,
Dar, mai întâi,
Arde locul în care acestea s-au format
Pentru a te asigura
Că nu se vor mai face alte experimente
Care să rezulte în lucruri ca mine.
Sau, mai bine,
Doar scoate gândurile din mine,
Împrăștie-le pe masa de operație
Și îndepărtează
Tot ce le e dăunător,
În felul ăsta
Cu siguranță mă vei scoate și pe mine din ele.
Iar dacă nici asta nu funcționează,
Atunci scoate-mă pe mine
Din mine.
Nu că ar fi o mare diferență,
Dar deseori trebuie să faci același lucru
Sub o formă diferită
Pentru a avea suficient curaj
Să reușești.
Un desen de Ștefania Pavel
2.
Prefă-te…
Prefă-te că ești viu
Și că profanarea vieții tale
Te deranjează.
Prefă-te că alergi,
Ghidat de ploaia cerului înnorat
Al unei lungi nopți de octombrie,
Către prima îmbrățișare a oglinzii
Plină de frânturi de artă.
Prefă-te că-n una dintre mâinile tale
Se compune marea,
Iar în cealaltă se compun munții
Și nu mai ești nevoit
Să alegi vreodată.
Prefă-te că sub pielea ta
Iau naștere galaxii
Și prefă-te că tot ce ai făcut
A fost să-ncerci
Să ajungi la ele,
Nimic mai mult.
Prefă-te că ești un muzeu
Cu exponate frenetice
Care nu au nevoie de un ghid
Să le spună povestea,
Fiindcă o pot face și singure.
Prefă-te că praful
De pe pianul înghesuit în casa ta
E acolo doar pentru a-l proteja
De privirile disprețuitoare
Ale tuturor musafirilor,
Primiți din complezență,
Care ți-au trecut pragul privirii.
Prefă-te că îți permiți
Să iei forma cuvintelor pe care le respiri
Și nu doar le înșiri pe o hârtie
Care va fi, și ea,
Ca multe altele,
Uitată în sertarul de lemn
Reparat de atâtea ori
Încât nu îți mai poți da seama
Cât e de stricat de fapt
Și prefă-te că nu trebuie să aștepți
Ora 1
Pentru a avea curajul
De a-ți permite să pângărești,
Cu schițe și cuvinte,
Foaia curată.
Prefă-te că poți preface
Pulberea în stele,
Cenușa în foc,
Pe tine într-un om.
Prefă-te că ești viu
Și că profanarea vieții tale
Nu mai există,
Poate că, într-o zi,
Te vei și crede.
Facebook
WhatsApp
TikTok
