DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

printre pahare străine
departe de tine
un ocean de corăbii
se termină-n valuri

cuminte spre tine
cuvinte străine
se-ndreaptă-n corăbii
ce plâng după valuri

mi-s toate străine
și nu știu de tine
în care corăbii
mai plângi valuri valuri
(în cerc are)

 

2.

 

diminețile tale au cearcăn
pescărușii se trezesc rar
ne chinuim într-un leagăn
care ne e și far

far far away unde ni-i locul
în balansul stătut neuitabil
de unde doar rockul
ți-amintești
ne făcea repetabili

aveam voci de teenager
și cravate din mitic nylon
ne iubeam doar for ever
ce frumos
ce acut ce departe salon

ne stingeam doar din becuri
de vreo patruj` de wați
începeam într-o miercuri
și muream disperați

(doar te iubeam)

 

3.

 

nu te-aș lăsa dormind
chiar dacă te-ai preface
privindu-te cu jind
să mă afund în ace

să îți visez cumplitul
să-ți tăinuiesc trezirea
doar dormi
și neștiutul
va umple nemurirea
(amintirea unui sonet nefecundat)

 

4.

 

de parcă ai putea
să spui cuiva
că înoți doar în tine
(fără speranță)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Ce frumoasă este seara aceasta 

cu miros de strugure copt 

și cu părăsiri de prieteni 

ca desfrunziri de păsări cântătoare… 

Ce dureros de frumoasă este seara aceasta 

cu o lună mierie ca o frunză 

ce îți pansează memoria tuturor dragilor tale dezamăgiri… 

Ce frumoasă poate fi seara aceasta…!

 

2.

 

Eu sunt o ruină prin crăpăturile căreia răsar

câte o dată maci sălbatici

care timid încearcă prin rădăcini

firave să închege falnic cetatea 

care am fost

 

care prin semințele lor încearcă

să închege visul nebun de libertate

Imposibilă între zidurile de aer..

 

Eu sunt o ruină a unii mac ce-și împrăștie semințele

aiurând că încă este o cetate

Inexpugnabila…

 

Eu sunt o ruină..

în flăcări..

 

3.

 

Aprind lumina în toiul nopții 

și întunericul vine spre vis. 

Sting lumina 

și se aprinde lumina întunericului scânteietoare… 

Pendulez între cele doua lumini, 

între cele doua nopți… 

Trebuie sa aprind lumina din mine, 

dincolo de întunericul atotbiruitor, 

deocamdată, deocamdată…

 

4.

 

Lecția de logică

 

Răsfoiesc caietul

De planuri de lecție

Propoziții compuse

Poezie adică

Și funcții de adevăr

Irealitate, minciună

Negarea negației

Disjuncția exclusivă

Sau sau

Și mai ales implicația

Dacă atunci…

Trecut viitor

Echivalența

Dacă și numai dacă

Atunci… În… Existența adică!

 

5.

 

Tata s-a rătăcit

Când avea nouăzeci și ceva

Printre blocuri

Nu mai găsea drumul spre casă

Doar blocuri doar blocuri

Nu găsea vechiul barou

Sau sala de ședințe

A tribunalului vechi

Nici măcar gara aia mare și roșie

Și nici sifonăria sau

Librăria lui Iacob

Totul se compactase

În niște cuburi anoste

Fără nici un semn distinctiv

Nu mai găsea drumul spre casă

Cum nici eu nu-l voi găsi

Pentru că deja acolo

Voi fi fiind

Fără nici o scăpare…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

Zmeul zănatec

 

La ceas de seară, între frunze uscate,

când vântul răsuflă pe cărări neumblate,

mă trage spre sine apusul de soare,

eternitate învinsă, rotundă, rostogolită la vale,

de lacrimi mă umple privirea-n oglindă,

sunt toamnă, sunt seară,

sunt mireasma busuiocului prins în grindă…

să nu mă întrebi de ce am venit, 

să nu mă-ntrebi de ce plec,

despletite mesteacăn,

de când cutreier lumea, am obosit, 

o umbră-noptată pe-un pământ singuratec… 

departe de mine, contopită în noapte,

nu sunt decât suflet suflat în jăratec, 

pleoapă legănată în cearcăn,

fărâmă de clipă, raza din urmă, 

ce, în stingerea ei, la cer se ridică… 

nu crede ce vezi, nu crede ce-auzi,

copac vorbitor, plin de șoapte, 

nu voi zbura prea departe de tine,

foșnet de crengi, foșnet de voci,

foșnet de moarte, 

eu sunt inima ta, zmeul zănatec…

 

2.

 

Zmeului Cuvânt

 

Dau zorile, 

fructele oprite, zemoase, 

au fost mâncate, 

resturi de poame 

stau în livezi aruncate,

eu nu sunt decât un lăstar sălbatic 

de câmp, 

poate un gând,

ascultând privighetorile

ce mor și ele rând pe rând

printre omizi trufașe

și crengi uscate,

bat clopotele,

pe pământ e încă noapte,

ochiul Tău, adâncit în dimineața 

ce privește spre mine,

își ridică până la cer pleoapa, 

fii încrezătoare în fiorul din mine, 

sunt Cuvânt, curat,

iar Dumnezeu știe ce-i bine,

Mă ridic dintre spice îngălbenite de grâu, 

ce-mi înghit ființa până la brâu,

mă tem o secundă de El, 

El tace sau zice, 

apropiindu-se de cămașa mea de lumină, 

făcută din spice, 

Te doresc, 

din tine pot face o pâine 

să hrănesc 

o întreagă lume 

căci nu ești formă strivită de viață,

ești vie substanță, 

nu ești întunecată umbră, 

ești Schimbare la Față, 

Așa cum coada dragonului 

întunecă lumina Lunii,

un pumn de murdarie 

poate opri bătaia inimii Lumii, 

cunună-te, dară, cu mine, 

să fim lumină fără-ntunecime, 

gând și cuvânt,

neîndoielnic îmi voi hrăni gura cu tine,

trandafir fără de spini, 

doar cămila își umple cocoașa de mărăcini…

Iară eu, gând, 

mă slobozesc spre Tine, 

Cuvânt, 

plângând de vuietul tău, 

cu petalele-n vânt, 

ia-mă, dară, și du-mă spre Dumnezeu, 

să mă faci Crăiasă, albă, curată, 

înălțată de-un Zmeu…

 

3.

 

Schimbarea la față…

 

Pășeam pe pietrele de foc, 

făcându-mi loc 

printre măslini, 

să prind poteca strâmtă, 

bătătorită de asini 

sub soarele jăratec…

arabi în robe albe 

mă îndemnau să cumpăr 

migdale și curmale 

din blide de ienupăr,

dar eu grăbeam s-ajung 

pe îngerescul pisc 

al Muntelui Tabor…

învăluit în aburul văratec, 

să văd lăptosul car în zbor, 

cu Moise și Ilie 

și El schimbat la față, 

iubit Mântuitor,

să îngenunchi, 

cu fruntea la pământul sfânt 

și să mă rog în incantații dulci, 

întâi a fost cuvânt…

pentru copiii dintr-un neam fără noroc, 

să plâng…

să cer, să dau, să sper…

de vale, 

lungă Cale 

spre Marea Galilee, 

un pescăruș 

își țipă albastrul către cer,

mic sol în fustă scurtă, 

și vrednic curier 

de dor de pace, 

în lumea care plânge, 

plânge 

și tace…

tace către El…

corăbii de pescari 

hălăduiesc sub vele,

în coșuri de nuiele 

să prindă păstrăvi grei, 

pot fi și vise, oameni, 

pot fi arhangheli, zmei…

aveam în palme rana 

cuțitului ce taie 

frânghia ce te ține 

încorsetat în plase,

când vrei să dai din aripi, 

să dai… să iei, să speri…

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Instrumentar

Printr-o ceață subțire
se întrevede un nou
limbaj, învelit, elegant
într-o mătase de sticlă.

Trebuie mânuit cu delicatețea
unui instrument de mare
precizie, abil să traseze
o tăietură fină, în urma
căreia nimic să nu mai fie
la fel. E sigur, nu trebuie

folosită nicio formă de
anestezic, ci fiecare
simțire se cere a fi conservată
în catalogul ordonat
cu amintiri și fiecare
observație se vrea a fi
notată pentru a-ți putea
scruta, cu luciditate, fiecare
colț de interior. 

Nu te teme, ajunge să
închizi ochii și să lași
mâinile să te ghideze ─
și o să vezi.

2.

Restructurare

Alunecă ușor
un porumbel al păcii
pe acoperișul Lumii.
Pare că se răstoarnă
sensul într-un tăvălug
al unei centrifugi
aleatorii, că ochii nu
mai știu să vadă și
buzele să glăsuiască.

Se scrie și rescrie Legea
absurdului, ordine nouă
pentru furnici privite
prin lupă și merg toți,
într-o mișcare, fără să
știe unde, pentru ce.

E totul o oglindă
deformată, o Cale
întretăiată de dureri
mute, căci nimeni nu
mai știe să asculte
și toți au uitat să simtă.

La capătul puterilor vei fi
doar tu cu tine.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

 

Scriu. 

Iubesc. 

Beau. 

Mor.

Abia acum înțeleg că omul

e un ocnaș căruia Dumnezeu

îi aruncă cheile să se elibereze,

însă el, orgolios, i le dă înapoi

continuînd să sape – în taină? –

un tunel către nicăieri.

 

2.

 

* * *

 

De ce-mi cotrobăi, Doamne, iarăși,

printre coaste? Mi-e de ajuns această 

femeie mamă soră iubită floare carnivoră

lîngă paharul cu vin roșu. Dragostea ei 

fără început și sfîrșit; o plutire,

în derivă, pe rîul amnezic al sinelui,

o piatră ce tînjește după nevinovăția

celui în care a fost aruncată.

Nu ne lua, nici adăuga nimic, Doamne!

Doar ocrotește-ne. Chiar dacă, după asfințit,

ne reîntoarcem în animalul fantastic, 

de unde am fost alungați peste zi,

să ne continuăm, împreună, călătoria.

 

3.

 

* * *

 

Aștept să se împrăștie nisipurile

de pe manuscrise. Să se vadă, în sfîrșit,

cele nescrise. Cuvîntul nu mai poate

în sine însuși să-ncapă. Rătăcește prin lume

ca fantoma unui sacagiu care, de la potop

încoace, n-a vîndut nici o cană cu apă.

Vîntul întîrzie. Mi-e teamă.

Nu ştiu ce-o să fie.

Un necunoscut își umple stiloul

din vena mea și începe să scrie

pe un petec rupt din aceeaşi

– din ce în ce mai puţină –

hîrtie.

 

4.

 

* * *

 

Ninge alb-negru. Ca în televizoarele vechi.

Eu tac. Tu alergi și rîzi nebunește. Rîsul tău

seamănă cu scîrțîitul unei viori în mîinile

unui clovn. Ești fericită. Îmi amintești de zborul

libelulei peste un lac împietrit. A înghețat

ochiul din palmă, îți spun. Ţie nu-ți pasă.

Mi-e teamă. Te prind de mîini și patinăm 

amîndoi, cu capul în jos, pe gheața 

din ce în ce mai subțire a cerului.

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Mai mult decât o persoană 

 

Mă privește adânc,

Cu ochii săi furtunoși ce coboară peste mine

Precum amurgul sfios coboară 

Peste poezia neterminată,

Punând-o într-o altă lumină,

Una mai caldă și mai pură.

Mă privește adânc și tot adânc îmi scrie în suflet

Cuvintele pe care nu avem voie să ni le rostim,

Adjectivele atribuite substantivelor comune

De gen feminin,

Niciodată celeilalte,

Pentru că doar așa ar putea fi normal,

Doar așa ar putea fi acceptat fără un război

Pe care oricum l-am dus și l-am pierdut de mult,

Fiecare cu sine însuși.

Acei ochi furtunoși care mă îmbrățișează,

Acel sunet de pian într-o cameră goală

Pe care nu l-am auzit,

Căci am fost prea ocupate cu a-l trăi

Și acea mână fină ce îmi ține zilele

Pe care eu nu le mai pot ține,

Nici în palmă, nici în suflet și nici măcar în gând sau amintire,

Toate îmi sunt siguranță nesigură,

Crimă și în același timp lege căreia nu pot să mă opun.

Privind cu ochii mei pustii la ochii săi furtunoși care mă privesc la rândul lor, 

Visez la o viață fără pronume înlocuite sau ascunse,

Fără exprimări care se pierd în teamă

Și fără rânduri care se strâng intenționat

Pentru a nu putea nimeni citi printre ele și afla adevărul.

Visez să nu mai trăiesc într-o minciună

Pe care o țin de mână, o îmbrățișez.

Știu că și ea,

Această persoană de lângă distanța dintre noi,

Această constelație pe care o caut mereu, pe ascuns,

De la fereastra camerei mele,

Visează la același lucru.

Așa că îi scriu în suflet,

Cu litere delicate,

Să ma întâlnească la sfârșitul lumii,

Sau măcar al poemului;

Poate că acolo

Visele vor deveni realitate pentru ultima secundă

Care, petrecută cu ea,

Ar ține loc de trecut, prezent, viitor și eternitate. 

 

2.

 

Liniște 

 

Și peste tot domnesc sub clar de Lună 

Umbre de tăcere așezate la întâmplare pe iarba udă

Sau pe frunzele uscate ce foșnesc la fiecare gând.

Presărate printre ele sunt stele care au coborât din cer

Odată cu bucățile de veac trăit ca fiind efemer. 

Au coborât să vadă frumusețea casei lor infinite, 

Să se privească prin ochii noștri ce doar îndreptați la ele

Ne pot arăta armonia cea pură, 

Deghizată in dezordine pentru a nu putea fi profanată, 

Nu obișnuita dezordine de zi cu zi

Deghizată în armonie. 

Sunt suflete care lasă în urmă poezie, 

Cărți întregi scrise cu cratere pe Lună, 

Iar peste tot sub clarul ei e liniște care domnește, 

Alături de umbrele de tăcere, 

Peste acest semi-întuneric luminat de greutatea

Pe care absolutul a lăsat-o în aer. 

Nici gândurile nu mai au curaj să se audă timid, 

Nici tăcerea nu mai îndrăznește să facă zgomot. 

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Copiii îmbătrânesc

 

Scările mele transpiră, 

cuiele ruginesc treaptă cu treaptă,

trupul.

Eu nu mai pot fi răbdarea,

la fereastra dimineților pe care nu le mai privești

Iarna intră încet prin toate cutele

ultimei rochii, netezite în gând.

În somn te recunosc, e o mirare 

că mai vin vești,

sunt tot mai tristă,

literele s-au rătăcit au pierdut rostul

când eram o catedrală sau rugăciune,

poate niște vorbe cu privirea amputată.

Vine o vreme când ne împiedicăm 

în resturi de cuvinte inutile,

altă dată bucurii de întinerit clipa,

era o liniște ce creștea sub pragul

care așteaptă să-l recunoști, rost,

erau minutele, secundele înghesuite

în privirea atârnată la tocul ușii…

Afară copiii îmbătrânesc devreme.

 

2.

 

Liniștea virgină

 

Fetițele jucau șotron,

un fel de loterie antrenată

din alte vieți și asta le dădea siguranță,

în fața băieților care dădeau 

cu lișia-n cartoane sau purtau cercul

prin colbul drumului, ca să le 

atragă lor, măcar o privire.

Acum se joacă tastele telefonului,

tabletei, imagini peste dorințe nesigure,

timp răsturnat, fără pași, fără detentă,

o iluzie, un fals început.

Trec pe acolo bucurii uscate, 

tăcerea cu căștile pe urechi,

conversații mascate, trăirile altora

cosmetizare, flori de plastic,

la tv. programul cu proștii satului,

profesori de logică și veselii fără vină…

cărțile decolorate, noul combustibil

mai ieftin ca frica cu care ne îmbracă zilele,

ne umplem timpul cu gândurile altora,

când puteam fi bucurie zilei de mâine…

suntem la capătul unui tunel

ce nu a fost străpuns, uneltele au putrezit

și peste tot e liniște virgină.

 

3.

 

Se cântă rock

 

Aș vrea să mă cauți uneori,

să mă întrebi dacă mi-e bine,

cum mă prind zorile cu fricile 

în gene și gândul năvălind spre tine.

Să mă întrebi de rochia cu volane,

unde ascunsesem grijile, ce de la poartă se vedeau…

de sărbători, să mă întrebi, 

dacă mai servesc salata mea de dor,

cu vise garnisită, 

dacă am mai primit trandafiri,

fără să fi cerut o îmbrățișare la pachet…

Și să vorbim nimicuri blânde,

ce ne ocupă viața, 

să pot trece pragul cu îngăduință

și să rostesc refrenul care mă ține încă vie:

îmi e bine, încă foarte bine…

La radio se cântă Rock…

și nimeni nu ascultă.

 

4.

 

Cooperăm

 

Știi, că mă provoci,

când împletești

pânza de păianjen, pe culori,

cu respirația reținută, 

ca să nu îndepărtezi povestea de viață,

o fostă, în bătaia lunii,

o luptă la marginea nopții,

un călător cu țipătul în tolbă.

De câtă vreme am uitat să pun pasul

peste durere și pustiu,

peste frigul tăcerilor solitare?

Trage mai bine perdeaua cu anotimpuri

și poftește toamna la masă.

Fac eu cafeaua, cum îți plăcea,

pun și zâmbete

în glastră, aprind un foc în șemineu,

tu, adu doar îmbrățișarea…

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

 

nesaţul diamantului înaripat

 

în rugă am cules visele ploii

din setea de viaţă

tu

aripa mea

ce-mi înveleşte sufletul

într-o coroană din argint

să nu zbori singură

pe fereastra plină de-ntâmplări

nu mai pot gusta

pelinul

băut până mai ieri

iubeşte-mă-n vise surprinse

prin al timpului pas

prinde-mă de mână

şi păstrează-mă-n zborul alb

atât cât mi-a rămas.

 

2.

 

singur(ă)

 

ascult o bătaie în poartă

este inima mea

sună deşteptarea

şi-mi e teamă

fug departe de ea

în caruselul cu roţi de foc

ce înţelege rostul

pas cu pas

melodie nedansată de noi

întinde braţele

alunecă peste curajul înălţimilor

cununate

cu trecerea coapselor dezgolite

desprinderi

de realitatea

monotonă

 

3.

 

Numele tău – floare de iris

 

Legământ prin al vieţii pas

Inel pe degetul imaginat

Vis de argint

Iubire

Aşteptări în anotimp de liliac

Mâna atinge coapsele albe

Aşa cum numai a visat

Târziul se opreşte

Elegant

Irisul iubeşte culorile ce tac.

 

4.

 

noapte plină de lumină

 

în prag de sărbătoare

împletesc dorinţe din şuviţele părului tău

pe geana dormită

buzele învelite-n sete

îşi cheamă privirea de pe şoldul dezgolit

spre melancolia din taina nupţială

pe coapsa pernei

neîmpotrivirea unui fluier de anotimp

la atingerea notelor de dor

melodia trupurilor – lumânări vii

dintr-un cerc nesfârşit al iubirii noastre

tu – femeie cu părul de foc

şi privirea de cer

mulţumesc

vom întoarce o altă filă

o noapte plină de zi

spre izvorul alb

nesătul de sete.

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

 

nimic nu e așa cum pare
chiar și poetul a greșit
căci între muze și vestale
s-a îmbătat, s-a rătăcit

2.

 

amare, foarte, sunt toate cuvintele`
sau poate dureros de dulce li-i gustul
în lumina zilei și în arșița nopții
a învăța umilința, ni-i rostul

 

rost neînțeles, ce se schimbă
în și mai mari ne-nțelesuri
zile și nopți, lumină și umbră
sedimente din care cresc versuri…

 

3.

 

îți scriu acest bilețel
și mă-ntreb unde e oare
fata cu-n singur cercel?

 

Constantin  CIUCĂ

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

Facerea. A doua 

 

Și cum cădeam eu așa

de la pământ înspre cer,

prin nori 

m-am întâlnit cu Dumnezeu de câteva ori.

 

Aha! 

zicea El,

 

te duci la femeia 

care o să-ți sară pe gură din ochiul unui 

ghepard în alergare

să se facă toată

sărutare 

învârtitoare

în viața ta. 

 

Mergi

la ea, 

iubiți-vă în vise de catifea,

prin ploi mărunte de toamnă,

și camere de hotel,

 

spunea El.

 

Ține-o de mână 

până

vi se lipesc degetele 

și sângele din ale ei o să curgă prin ale tale, 

 

topește-ți în ea fierul din tine,

oțelul 

și celelalte metale. 

 

Du-te, 

fii ție însuți erou, 

 

spunea Dumnezeu făcându-mi cu mâna prin nori, 

 

iubește-o cum mă iubești și pe mine

pentru că ea, după ce te-am făcut eu o dată, 

 

se îndură de tine

și te face acuma din nou.

 

2.

 

Astăzi ne întâlnim  

 

Nu mai știu unde ai spus că ne vedem

dar eu te aștept peste tot

așa că voi fi 

chiar pe banca pe care o să te așezi.

 

3.

 

Ochi albaștri  

 

Există femei cu ochi albaștri 

atât de mari și frumoși încât, 

atunci când ele îi deschid, 

ție ți se pare 

că tocmai ai ridicat jaluzeaua 

de la fereastra spre mare.

 

Andreea Ghica

Băi…

1.

o să râzi știu

dar vezi tu

râdem noi râdem

dar singurătatea nu scutește pe nimeni

și nici moartea

așa că îl ascult pe Kurt pentru că a trăit cândva

poate într-un apartament la fel de mic

și plângea ca un descreierat când își scria versurile

și mai târziu s-a sinucis

pentru că prea multă lume îl asculta

dar prea puțină îl înțelegea

toți suntem un fel de Kurt

pe toți ne doare sufletul și toți spunem

du-te naibii când nu ne convine ceva

cântăm sub duș și ne îmbătăm vinerea

suferim din dragoste sau ne plictisim de prea multă

stăm la birou până târziu

și suspinăm la filme de dragoste 

la naiba

viața asta ne-a fost dată să o trăim

fiecare cum poate 

dar hai să o trăim

ce naiba.

2.

hai să plutim printr-un ținut

în care viața își face de cap

iar tu

nu pui întrebări, doar o privești

de la fereastră, din parc,

din poartă, de pe scări

apoi tragi aer în piept, da,

miroase a viață

și a flori, și a dulceață

 

3.

 

O scoică, două, trei

Și niște liniște dacă vrei.

 

Distribuie:

Locuri de munca difamcom

novarealex1.jpg Valeriana

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro