S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
`ntr-o singură clipă
materia țipă
iubiri se-nfiripă
`ntr-o singură clipă
un cer fără sațiu
lumini fără spațiu
i hate and i love you
un cer fără sațiu
nimic lîngă tine
doar umbre străine
răspunsul nu vine
nimic lîngă tine
(nimicuri apropiate)
2.
mă-mpiedic de tine
tîrziu
după o sticlă de vin
mă găsești
într-o frapieră
de argint
și te-ntreb
cine sînt eu
și de cînd
apoi am să îți spun că ești cel mai frumos nod din mintea mea care nu vrea nu vrea să se dezlege în curînd am să plîng doar așa pe gratis să fie
aș fi vrut să mă mîngîi
dar ai făcut-o deja
apoi ne-am pus ceasul
să sune
altcineva
(tu nu știi)
mi-e atît de dor de tine
încît nu mai știu cine sînt
(atît)
doar apa nu doarme
și nisipul
și apa și nisipul
(uf)
tu dormi
pe lîngă tine
noaptea
noaptea
noaptea
(dorm)
Mircea DRĂGĂNESCU
Himera de alături
1.
În camera în care trenuri opresc
plecând întotdeauna cu altcineva
te duci la serviciu rătăceşti apoi între
cele patru colţuri discutând cu păianjenii
când îţi vor da drumul sau când…
problema e delicată poate
ți s-a comutat sentința pe viață
rătăceşti rătăceşti rătăceşti
prin pădurea fantomă ce geme în
chinga şifonierului
ştergi în fiecare zi oră sau clipă
ce importanţă mai are
stelele de pe tavan
şi numeri în gând
prietenii ce ți-au rămas…
aceleaşi imagini mereu aceleaşi imagini
împietresc în fața ochilor tăi şi
prin pădurea de piatră începi să respiri
din ce în ce mai repede…
poate cine ştie vei prinde şi aerul
de sub aripa păsării ce te-a lăsat
singur….
2.
Într-o aşteptare
ca-ntr-o sală
ca-ntr-un peşte
ce călătoreşte
în alt peşte
ca-ntr-o peşteră
în miezul pământului
tu stalactita
tu stalagmita
tu liliac învârtindu-te
în jurul tău înflorindu-te…
într-o aşteptare care naşte
şi tu aşteptând cu nerăbdare
Sa țipi
născându-te spulberându-te…
3..
Sanctuar de pâslă
Bătaia covorului devenită bătaie de clopot
apartamentele devenind sanctuare
ale unei religii ciudate…
părul meu în flăcări
părul tău în flăcări
luminând oraşul în beznă…
aerul colcăie de îngeri timizi
cumpăr de la universal! pe sub mână
o carpetă persană…
Cina cea de taină – în variantă textilă.
o arăt vecinului de apartament.
îmi arată în schimb Pieta agațată
în sufragerie…
mă descalț la uşă, mă descopăr,
păşesc cu pietate…
vom viziona un meci internaţional la
televizor…
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
De ce iubesc poezia?
Pentru că atunci când este adevărată, ascunde forțe terapeutice. O recunoști prin valențele ei muzicale și cromatice miraculoase, din care, indirect, izvorăsc sensurile.
Ea nu este doar verb, este vibrație rafinată a inimii și minții, exprimată prin cuvânt bine potrivit…
E nevoie de o descompunere a realului și o recompunere în noi realități,
estetice, surprinzătoare și emoționante
până la refuzul prea plinului și atingerea golului, deci, a etericului esențial…
Uneori poate fi ajutată, alteori înghițită de erudiție.
Sinceritatea eului creativ pune amprenta de autenticitate, iar urechea interioară stabilește echilibrul între sensuri și silabe, între prea mult și prea puțin…
Mulțumesc poeților adevărați! Ei ne fac viața mai frumoasă. Poezia care mișcă în om este o inimă suplimentară pe care este bine să o avem și să o ascultăm…
1.
Ascultă!
…plânge timpul
în streașina mansardei.
Tabloul din perete
ne duce înapoi
spre nebăgări de seamă
și palide portrete,
noi, rătăciți în trenul
de pe peronul doi.
Un fulger ne despică,
alaltăieri și ieri,
album de poze rupte,
Arhangheli, Prometei,
ești pală de lumină,
sunt Luna care moare
în noaptea ce ne-aruncă
livezilor de meri,
ești veacul scris
sărit din calendare,
sunt cântecul de greieri
din mii și mii de seri. .
Ascultă!
vicleana și ne-ncetata ploaie
cum scârțâie pervazul,
și lira care doare
mai sus de vis,
când timpul plânge, plânge,
arcușu-i rupt în versul interzis…
Dar știu precis
că mâine sau poimâine va fi soare…
2.
Cine ești, dimineață?
În fântâna ta priveam…
Nenumăratele luni și stele
își descolăceau argintul
de pe umerii mei arși,
Dumnezeite trădări,
pentru a se ascunde în afunduri…
Umbrele nopților
își târau picioarele obosite
peste streșini și acoperișuri,
încălțări rupte, bombeuri scâlciate…
Ce bine că ploaia încetase
din ultima mea copilărie
O pasăre îmi prinde ultimul vis
în ciocul ascuțit,
și cireșul se scutură, alb,
peste razele tale
În capătul uliței stă mama,
descuind poarta
spre după amiezile murite,
iar tata își odihnește calul
și așteptările
pe care eu nu le-am împlinit…
Ochii mi se acoperă de înserare
și de iarbă cosită,
iar eu îi rog să îmi rabde
îndărădnicita credință în noblețea nesfinților…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Acvariu
Înotăm în același
acvariu mic cu
pereții rotunzi,
părând că nu putem
face diferența între
aer rarefiat și apă.
Pare să nu mai fie
nicio linie trasată
între a pluti și
a te scufunda, când
suprafețele se transformă
în vid. Închide ochii
și ține-ți respirația
când ce e rece-ți
lovește violent chipul
și corzile, dar nu uita.
E noapte, nu e noaptea
minții sau a ultimei
bucăți de suflet, e doar
un punct fixat cu un ac
pe hartă. Care să fie
traseul de acum? Sunt
doar pași.
2.
Feroviar
Imperfecte legi se
încalcă acolo unde
vulnerabilitățile și
platoșele dure devin
una. În țara în care
jocul are rol de
constituție, judecătorii
se transformă în entități
subiective și sala de
judecată devine peron
de tren. Pe panoul
de sosiri și plecări
se înghesuie călători
nehotărâți, care nu știu
încotro s-o apuce
și ce bagaj să care
după ei. În călătoria
în care toți pornesc,
adesea e neclar felul
în care alege fiecare
să folosească alba batistă.
S-o fluture privind înapoi?
S-o arate timid, în semn
de pace sau, discret,
să-și șteargă urmele de
la ochi? S-o uite, fără
să se uite în urmă,
în vreun buzunar?
Pe calea imperfecțiunilor
șinele sunt fragile și
încărcătura vagonului
e uneori grea. O singură
lege, însă, nu se lasă
încălcată: trebuie să fii
mereu pe drum.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
* * *
stai sub un pom și taci
nu ești nici cerșetor nici înțelept
doar un om ce s-a oprit să își adune gîndurile
trecătorii te privesc cu invidie
crezînd că ți-ai regăsit liniștea
că dormi cu capul pe rădăcina ei verde
și cînd te trezești dimineața
pui pe furiș ouă în cuiburi
să nu se întoarcă păsările degeaba
dar tu nu ești decît un călător obosit
căruia i s-au terminat pîinea și apa
înainte de a apuca să le împartă cu ceilalți
2.
* * *
Şarpele înghite pămîntul.
Se ascunde şi aşteaptă, liniştit, să-l digere.
Cine sînt eu? Un licurici în palma orbului?
O pasăre cu rău de înălţime? Un calendar
ale cărui zile trec de-a-ndoaselea, asemeni
păstrăvilor ce urcă spre izvor? O noapte
în care luna se îndrăgosteşte şi fuge de acasă?
Mi-e teamă.
Nu ştiu cînd şarpele va fi iarăși înfometat.
3.
* * *
îți privești cu indiferență trupul cum plutește
prin aer vin străini și trag cu săgeți în el
nu simți nici o durere de azi înainte poți călători
fără teama că vei fi vînat ca trofeu pentru colecția
vreunui rege plictisit de propria-i putere fără margini
e totul la sfîrșit precum la început trupul tău
– un zeppelin încărcat cu sufletele celor pe care i-ai iubit
se prăbușește în mare se aud strigăte dar tu nu poți
decît să speri la fel ca atunci în copilărie cînd vîntul
ți-a smuls din mîini hățurile zmeului și tata să te împace
ți-a spus nu plînge dormi liniștit mîine ți-l va aduce înapoi
4.
* * *
Scriu cu o mînă.
Cu cealaltă, fără oprire,
mă închin.
La fiecare literă
pusă pe hîrtie,
mărul din Rai
se reîntregeşte
puţin.
Vindecare mi-e scrisul.
O, Doamne,
lîngă mine rămîi!
Creionului îi cresc
picioarele
care i-au fost luate
şarpelui
în Grădina Dintîi.
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Cărțile deschise
Cărțile deschise le-ai lăsat împrăștiate
Pe podeaua înainte doar zgâriată,
Acum tăiată de paginile și cuvintele lor.
Nu le poți citi,
Căci îți creezi în minte propria poveste
De sine stătătoare
Ce acaparează orice altceva
Din cauză că a fost ignorată atât de mult
Încât mai poate doar striga
Cu strigătul la care a lucrat
Timp de o eternitate plus încă o existență,
Cât te-ai prefăcut că nu există.
Și nu mai poți face nimic
În afară de a învăța mult prea bine,
Periculos de bine chiar,
Că supraviețuirea stă în urlete,
Urlete combinate cu șoapte,
Sau mute definitiv,
Urlete care zguduie pământul
Și îți cutremura mintea oricum prea adormită
Sau urlete pe care doar tu
Le poți auzi, și e de ajuns.
Fiindcă nu ți-ai ascultat povestea la timp,
Acum nu o mai poți scrie după bunul plac,
Ești blocat în ascultare
Și într-un inconștient pact,
Iar, cât timp asculți,
Navighezi cu ființa pe cărțile deschise
Pe care le-ai lăsat împrăștiate
Pe podeaua înainte doar zgâriată,
Acum tăiată de paginile și cuvintele lor.
Le furi sensurile
Și le răstălmăcești astfel încât
Să te regăsești în ele,
Să îți scrii povestea fără să o scrii de fapt,
Fiindcă ți-ai revocat singur
Acest drept.
2.
Nimicul
Începe din nou să doară nimicul,
Să apună sclipirea ochilor pierduți într-un ceas blocat,
Și începe din nou să se răcească mâna
În care-mi țin viitorul,
Mâna cu care mă dau pe mine din cale
Și îmi fac loc pentru un zbor periculos
Către cea mai puternică lumină de pe cerul nopții,
Care mă atrage cu încrederea ei aparentă
Că cineva îi simte brațele
Ce-i înconjoară sufletul bolnav.
Începe din nou să doară nimicul
Și să apese tare, să mă sufoce.
Încep din nou să fie ochii
Îngreunați de minciuni spuse oglinzii
Ce refuză să iasă, sub formă de lacrimi grele,
Și-mi rămân în ochi,
Fiind tot ce mai pot vedea.
Începe din nou sa se extindă negura
Și să-mi pătrundă în interior,
Să-mi umple corpul.
Începe din nou să doară nimicul
Și să fie prea mult.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Pentru cine cântă pietrele
În faţa acestui zid am lăsat un cântec
să mă aştepte.
Era primăvară
si sub noi cuvintele alergau
nebune de dorinţă
Atunci am început să adun:
Un zâmbet pentru tine,
Un castan pentru mama,
Căci mâine cine mai ştie
De vor mai cânta florile la ferestre
O casă sau un mormânt pentru aceste
Frunze moarte în care am îngropat
dragostea.
Un vis pentru mâine sau pentru mâinile
noastre inutil de albe.
Ar mai trebui să adaug
nopţile pentru caii mei singuri
sau mai bine pentru dragoste,
apoi un descântec, o ploaie
sau o femeie frumoasă şi o singură
lacrimă, ultima…
Şi atunci m-am întrebat prietene:
pentru cine cântă pietrele?
2.
Mai pot scrie povestea
Când vor exploda tăcerile,
o să te acopăr cu șoapte, cu verbe
care ajung fapte în crucea dimineților
colorate în gânduri de taină.
Cuvinte renegate vor bate pasul
pe prima treaptă, aliniate
la startul începutului de ziuă.
Adu-mi mai aproape
căldura din gesturi amânate,
pierdute printre vorbe și gânduri uitate!
Și lasă să-ți cadă privirea de la tâmpla cutată
la glezna ce caută să desprindă
tăcerea din noi, spre pasul din urmă
dureros de dorit!
Adu-mi încet mai aproape și visul
și tava cu vorbe aranjate,
începuturi de carte,
de rând, de gând,
când nu știam că mai pot
scrie povestea, gata să curgă cântând!
3.
Operație pe iubire
Ferestre, bilete de zbor spre visare
nu au niciodată perdele
ca să nu se împiedice gândul în ele
ca să nu omor dorul restant
din alt ciclu de zbor.
Cum să spun, că era un bulgăre de soare
care s-a spart de fruntea mea
și milioane de imagini mi-au invadat trăirea,
compuse din doruri și mirări..
toate erau culoare pură,
lumină filtrată de iris,
bulgăre spart în vitralii
ca să-mi încălzească atriile secate
de la ultima operație pe iubire…
și mă mai întreb, de ce nu pot face poezie,
când toate culorile sunt arestate,
la marginea toamnei…
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
aripa care duce spre casă
primeşte mărgăritarul
din ochiul cerului meu
prinde-l în palmele arse
de dor
atinge-l
şi spune ce simţi
când atingi cercelul
din urechea dimineţilor
te iubesc
opreşte-mă în albul braţelor strânse
de cingătoarea dorinţelor
aşează-mă în albumul viu
al trăirilor
păstrează-mă în mirosul pernei
din aceleaşi zori
cu ale mele
iubita mea
dintr-un albastru
al aceluiaşi cer
de… vreme.
2.
iubita mea din culorile toamnei
haşurez în nuanţele părului tău
conturul buzelor
şi forma coapselor pe o pânză
de suflet
încerc să opresc timpul
cu mâinile goale
scriind cu albastru pe roata lui
întârzie-n mine verbul iubirii
şi mă păstrează-n stropi argintii
în ploaia ce sărută cuvintele
cuprinse şi necuprinse-n curgerea
din calendare
trăiesc bucuria de a ne fi întâlnit
în verdele vremii
îmi e dor să-ţi spun ce dragă-mi eşti
pe fruntea vieţii desenez fapte
ce vor rămâne într-un album
tu şi eu
originală fotografie
clipe şi şoapte.
3.
Iubirea irișilor cu privire albastră
în universul paşilor
agăţ un cercel de verbul a iubi
lângă parfumul
cu mirosul dragostei tale
aşez cuvânt şi trăire
în desenul unui timp irepetabil
numai tu
femeia din tic-tac-ul ceasurilor mele
o poveste cu maci
precum culoarea buzelor din râul vieţii
alături de tine
privirea irişilor se odihneşte
ascultând
într-o demnitate a libertăţii
doar vioara sufletului
acompaniază timpul
femeia şi bărbatul
tu şi eu
prin dragoste
clepsidra curgând.
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Amintire
căldura din palmă
plăcut mă-nfioară
ca o ploaie calmă
într-o zi de vară
ca ceru-nstelat
luminând în noapte
gust catifelat,
palme-mpreunate…
2.
Sinapse
ghemul mental feminin,
cine l-o fi inventat?
Pentru bărbați e un spin
l-ai atins, te-ai înțepat
pare-o logică ciudată
să încerc a demonstra
că în fond ești tot o fată
la fel cum erai cândva
crezi că te-ai schimbat prea mult?
oglinda e mincinoasă!
eu te simt când te ascult
inocentă și sfioasă…
Teodor Constantin BÂRSAN
Aceleași lacrimi
1.
Tata
Prin ploaia caldă a lacrimilor
Mai am în minte tată
Două mâini străbătute de timp și vremi
și chipul tău
Îți aud mereu pașii
care întârzie să sosească
Și vocea ta
care nu vrea să-mi vorbească
Deseori aud și eu ecoul pașilor mei
Parcă aş mărşălui prin morgi și spitale
Port moartea în mine şi o ştiu
O ştiu când e senin în sufletul meu
O uit când tristul şi urâtul
Dansează pe borurile pălăriei mele
Şi mă gândesc la tine
„Pune-ti pălăria, afară plouă!”
Plouă tată, însă plouă cu lacrimi fierbinți
și-afară, tată, e o zi de vară toridă,
toridă de tot
și-mi amintesc de tine
Că ai plecat fără să-mi dai
O ultimă îmbrățișare
Că ai plecat fără să poți să-mi spui
Cum să învăț până să danseze pe hârtie.