DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

`ntr-o singură clipă 

materia țipă 

iubiri se-nfiripă 

`ntr-o singură clipă 

 

un cer fără sațiu 

lumini fără spațiu 

i hate and i love you 

un cer fără sațiu 

 

nimic lîngă tine 

doar umbre străine 

răspunsul nu vine 

nimic lîngă tine 

(nimicuri apropiate)

 

2.

mă-mpiedic de tine
tîrziu
după o sticlă de vin
mă găsești
într-o frapieră
de argint
și te-ntreb
cine sînt eu
și de cînd
apoi am să îți spun că ești cel mai frumos nod din mintea mea care nu vrea nu vrea să se dezlege în curînd am să plîng doar așa pe gratis să fie
aș fi vrut să mă mîngîi
dar ai făcut-o deja
apoi ne-am pus ceasul
să sune
altcineva
(tu nu știi)

mi-e atît de dor de tine
încît nu mai știu cine sînt
(atît)

doar apa nu doarme
și nisipul
și apa și nisipul
(uf)

tu dormi
pe lîngă tine
noaptea
noaptea
noaptea
(dorm)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

În camera în care trenuri opresc

 

plecând întotdeauna cu altcineva

te duci la serviciu rătăceşti apoi între

cele patru colţuri discutând cu păianjenii

când îţi vor da drumul sau când…

 

problema e delicată poate

ți s-a comutat sentința pe viață

rătăceşti rătăceşti rătăceşti

prin pădurea fantomă ce geme în

chinga şifonierului

 

ştergi în fiecare zi oră sau clipă

ce importanţă mai are

stelele de pe tavan 

şi numeri în gând

prietenii ce ți-au rămas…

 

aceleaşi imagini mereu aceleaşi imagini

împietresc în fața ochilor tăi şi

prin pădurea de piatră începi să respiri

din ce în ce mai repede…

 

poate cine ştie vei prinde şi aerul

de sub aripa păsării ce te-a lăsat

singur….

 

2.

 

Într-o aşteptare

ca-ntr-o sală

ca-ntr-un peşte

ce călătoreşte

în alt peşte

ca-ntr-o peşteră

în miezul pământului

tu stalactita

tu stalagmita

tu liliac învârtindu-te

în jurul tău înflorindu-te…

 

într-o aşteptare care naşte

şi tu aşteptând cu nerăbdare

Sa țipi

născându-te spulberându-te…

 

3..

 

Sanctuar de pâslă

 

Bătaia covorului devenită bătaie de clopot

apartamentele devenind sanctuare

ale unei religii ciudate…

 

părul meu în flăcări

părul tău în flăcări

luminând oraşul în beznă…

 

aerul colcăie de îngeri timizi

cumpăr de la universal! pe sub mână

o carpetă persană…

 

Cina cea de taină – în variantă textilă.

o arăt vecinului de apartament.

îmi arată în schimb Pieta agațată

în sufragerie…

 

mă descalț la uşă, mă descopăr,

păşesc cu pietate…

 

vom viziona un meci internaţional la

televizor…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

De ce iubesc poezia?

 

Pentru că atunci când este adevărată, ascunde forțe terapeutice. O recunoști prin valențele ei muzicale și cromatice miraculoase, din care, indirect, izvorăsc sensurile.

Ea nu este doar verb, este vibrație rafinată a inimii și minții, exprimată prin cuvânt bine potrivit…

E nevoie de o descompunere a realului și o recompunere în noi realități,

estetice, surprinzătoare și emoționante

până la refuzul prea plinului și atingerea golului, deci, a etericului esențial…

Uneori poate fi ajutată, alteori înghițită de erudiție.

Sinceritatea eului creativ pune amprenta de autenticitate, iar urechea interioară stabilește echilibrul între sensuri și silabe, între prea mult și prea puțin…

Mulțumesc poeților adevărați! Ei ne fac viața mai frumoasă. Poezia care mișcă în om este o inimă suplimentară pe care este bine să o avem și să o ascultăm… 

 

1.

 

Ascultă!

 

…plânge timpul

în streașina mansardei. 

Tabloul din perete

ne duce înapoi

spre nebăgări de seamă

și palide portrete, 

noi, rătăciți în trenul

de pe peronul doi.

Un fulger ne despică, 

alaltăieri și ieri, 

album de poze rupte, 

Arhangheli, Prometei,

ești pală de lumină, 

sunt Luna care moare

în noaptea ce ne-aruncă

livezilor de meri,

ești veacul scris

sărit din calendare, 

sunt cântecul de greieri

din mii și mii de seri. . 

Ascultă!

vicleana și ne-ncetata ploaie

cum scârțâie pervazul, 

și lira care doare

mai sus de vis,

când timpul plânge, plânge, 

arcușu-i rupt în versul interzis…

Dar știu precis

că mâine sau poimâine va fi soare… 

 

2.

 

Cine ești, dimineață?

 

În fântâna ta priveam… 

Nenumăratele luni și stele

își descolăceau argintul

de pe umerii mei arși, 

Dumnezeite trădări, 

pentru a se ascunde în afunduri…

Umbrele nopților

își târau picioarele obosite

peste streșini și acoperișuri,

încălțări rupte, bombeuri scâlciate… 

Ce bine că ploaia încetase

din ultima mea copilărie

O pasăre îmi prinde ultimul vis

în ciocul ascuțit,

și cireșul se scutură, alb,

peste razele tale

În capătul uliței stă mama,

descuind poarta

spre după amiezile murite,

iar tata își odihnește calul

și așteptările

pe care eu nu le-am împlinit… 

Ochii mi se acoperă de înserare

și de iarbă cosită,

iar eu îi rog să îmi rabde

îndărădnicita credință în noblețea nesfinților…

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Acvariu

 

Înotăm în același
acvariu mic cu
pereții rotunzi,
părând că nu putem
face diferența între
aer rarefiat și apă.

 

Pare să nu mai fie
nicio linie trasată
între a pluti și
a te scufunda, când
suprafețele se transformă
în vid. Închide ochii
și ține-ți respirația

 

când ce e rece-ți
lovește violent chipul
și corzile, dar nu uita.

 

E noapte, nu e noaptea
minții sau a ultimei
bucăți de suflet, e doar
un punct fixat cu un ac
pe hartă. Care să fie

 

traseul de acum? Sunt
doar pași.

 

2.

 

Feroviar

 

Imperfecte legi se
încalcă acolo unde
vulnerabilitățile și
platoșele dure devin
una. În țara în care

 

jocul are rol de
constituție, judecătorii
se transformă în entități
subiective și sala de
judecată devine peron
de tren. Pe panoul

 

de sosiri și plecări
se înghesuie călători
nehotărâți, care nu știu
încotro s-o apuce
și ce bagaj să care
după ei. În călătoria

 

în care toți pornesc,
adesea e neclar felul
în care alege fiecare
să folosească alba batistă.

 

S-o fluture privind înapoi?
S-o arate timid, în semn
de pace sau, discret,
să-și șteargă urmele de
la ochi? S-o uite, fără
să se uite în urmă,
în vreun buzunar?

 

Pe calea imperfecțiunilor
șinele sunt fragile și
încărcătura vagonului
e uneori grea. O singură
lege, însă, nu se lasă
încălcată: trebuie să fii
mereu pe drum.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

stai sub un pom și taci

nu ești nici cerșetor nici înțelept

doar un om ce s-a oprit să își adune gîndurile

trecătorii te privesc cu invidie

crezînd că ți-ai regăsit liniștea

că dormi cu capul pe rădăcina ei verde

și cînd te trezești dimineața

pui pe furiș ouă în cuiburi

să nu se întoarcă păsările degeaba

dar tu nu ești decît un călător obosit

căruia i s-au terminat pîinea și apa

înainte de a apuca să le împartă cu ceilalți

 

2.

 

* * *

Şarpele înghite pămîntul.

Se ascunde şi aşteaptă, liniştit, să-l digere.

Cine sînt eu? Un licurici în palma orbului? 

O pasăre cu rău de înălţime? Un calendar

ale cărui zile trec de-a-ndoaselea, asemeni

păstrăvilor ce urcă spre izvor? O noapte

în care luna se îndrăgosteşte şi fuge de acasă?

Mi-e teamă.

Nu ştiu cînd şarpele va fi iarăși înfometat.

 

3.

 

* * *

îți privești cu indiferență trupul cum plutește

prin aer vin străini și trag cu săgeți în el

nu simți nici o durere de azi înainte poți călători 

fără teama că vei fi vînat ca trofeu pentru colecția 

vreunui rege plictisit de propria-i putere fără margini 

e totul la sfîrșit precum la început trupul tău 

– un zeppelin încărcat cu sufletele celor pe care i-ai iubit 

se prăbușește în mare se aud strigăte dar tu nu poți 

decît să speri la fel ca atunci în copilărie cînd vîntul 

ți-a smuls din mîini hățurile zmeului și tata să te împace 

ți-a spus nu plînge dormi liniștit mîine ți-l va aduce înapoi

 

4.

 

* * *

Scriu cu o mînă.

Cu cealaltă, fără oprire,

mă închin.

La fiecare literă

pusă pe hîrtie, 

mărul din Rai 

se reîntregeşte

puţin. 

Vindecare mi-e scrisul. 

O, Doamne,

lîngă mine rămîi! 

Creionului îi cresc

picioarele 

care i-au fost luate 

şarpelui

în Grădina Dintîi.

 

Ștefania  PAVEL

 

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Cărțile deschise

 

Cărțile deschise le-ai lăsat împrăștiate

Pe podeaua înainte doar zgâriată, 

Acum tăiată de paginile și cuvintele lor. 

Nu le poți citi,

Căci îți creezi în minte propria poveste

De sine stătătoare

Ce acaparează orice altceva

Din cauză că a fost ignorată atât de mult 

Încât mai poate doar striga

Cu strigătul la care a lucrat 

Timp de o eternitate plus încă o existență, 

Cât te-ai prefăcut că nu există.

Și nu mai poți face nimic 

În afară de a învăța mult prea bine,

Periculos de bine chiar, 

Că supraviețuirea stă în urlete,

Urlete combinate cu șoapte,

Sau mute definitiv,

Urlete care zguduie pământul 

Și îți cutremura mintea oricum prea adormită

Sau urlete pe care doar tu

Le poți auzi, și e de ajuns.

Fiindcă nu ți-ai ascultat povestea la timp, 

Acum nu o mai poți scrie după bunul plac, 

Ești blocat în ascultare

Și într-un inconștient pact,

Iar, cât timp asculți, 

Navighezi cu ființa pe cărțile deschise 

Pe care le-ai lăsat împrăștiate 

Pe podeaua înainte doar zgâriată,

Acum tăiată de paginile și cuvintele lor. 

Le furi sensurile

Și le răstălmăcești astfel încât 

Să te regăsești în ele, 

Să îți scrii povestea fără să o scrii de fapt, 

Fiindcă ți-ai revocat singur

Acest drept.

 

2.

 

Nimicul

 

Începe din nou să doară nimicul,

Să apună sclipirea ochilor pierduți într-un ceas blocat, 

Și începe din nou să se răcească mâna

În care-mi țin viitorul,

Mâna cu care mă dau pe mine din cale 

Și îmi fac loc pentru un zbor periculos

Către cea mai puternică lumină de pe cerul nopții, 

Care mă atrage cu încrederea ei aparentă

Că cineva îi simte brațele 

Ce-i înconjoară sufletul bolnav. 

Începe din nou să doară nimicul

Și să apese tare, să mă sufoce.

Încep din nou să fie ochii

Îngreunați de minciuni spuse oglinzii

Ce refuză să iasă, sub formă de lacrimi grele,

Și-mi rămân în ochi,

Fiind tot ce mai pot vedea.

Începe din nou sa se extindă negura

Și să-mi pătrundă în interior,

Să-mi umple corpul.

Începe din nou să doară nimicul

Și să fie prea mult.

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

Pentru cine cântă pietrele

În faţa acestui zid am lăsat un cântec
să mă aştepte.
Era primăvară
si sub noi cuvintele alergau
nebune de dorinţă
Atunci am început să adun:
Un zâmbet pentru tine,
Un castan pentru mama,
Căci mâine cine mai ştie
De vor mai cânta florile la ferestre
O casă sau un mormânt pentru aceste
Frunze moarte în care am îngropat
dragostea.
Un vis pentru mâine sau pentru mâinile
noastre inutil de albe.
Ar mai trebui să adaug
nopţile pentru caii mei singuri
sau mai bine pentru dragoste,
apoi un descântec, o ploaie
sau o femeie frumoasă şi o singură
lacrimă, ultima…
Şi atunci m-am întrebat prietene:
pentru cine cântă pietrele?

2.

Mai pot scrie povestea

Când vor exploda tăcerile,
o să te acopăr cu șoapte, cu verbe
care ajung fapte în crucea dimineților
colorate în gânduri de taină.
Cuvinte renegate vor bate pasul
pe prima treaptă, aliniate
la startul începutului de ziuă.
Adu-mi mai aproape
căldura din gesturi amânate,
pierdute printre vorbe și gânduri uitate!
Și lasă să-ți cadă privirea de la tâmpla cutată
la glezna ce caută să desprindă
tăcerea din noi, spre pasul din urmă
dureros de dorit!
Adu-mi încet mai aproape și visul
și tava cu vorbe aranjate,
începuturi de carte,
de rând, de gând,
când nu știam că mai pot
scrie povestea, gata să curgă cântând!

3.

Operație pe iubire

Ferestre, bilete de zbor spre visare
nu au niciodată perdele
ca să nu se împiedice gândul în ele
ca să nu omor dorul restant
din alt ciclu de zbor.
Cum să spun, că era un bulgăre de soare
care s-a spart de fruntea mea
și milioane de imagini mi-au invadat trăirea,
compuse din doruri și mirări..
toate erau culoare pură,
lumină filtrată de iris,
bulgăre spart în vitralii
ca să-mi încălzească atriile secate
de la ultima operație pe iubire…
și mă mai întreb, de ce nu pot face poezie,
când toate culorile sunt arestate,
la marginea toamnei…

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

aripa care duce spre casă 

primeşte mărgăritarul

din ochiul cerului meu

prinde-l în palmele arse

de dor

atinge-l

şi spune ce simţi

când atingi cercelul

din urechea dimineţilor

te iubesc

opreşte-mă în albul braţelor strânse

de cingătoarea dorinţelor

aşează-mă în albumul viu

al trăirilor

păstrează-mă în mirosul pernei

din aceleaşi zori

cu ale mele

iubita mea

dintr-un albastru

al aceluiaşi cer

de… vreme.

 

2.

 

iubita mea din culorile toamnei

 

haşurez în nuanţele părului tău

conturul buzelor

şi forma coapselor pe o pânză

de suflet

încerc să opresc timpul

cu mâinile goale

scriind cu albastru pe roata lui

întârzie-n mine verbul iubirii

şi mă păstrează-n stropi argintii

în ploaia ce sărută cuvintele

cuprinse şi necuprinse-n curgerea

din calendare

trăiesc bucuria de a ne fi întâlnit

în verdele vremii

îmi e dor să-ţi spun ce dragă-mi eşti

pe fruntea vieţii desenez fapte

ce vor rămâne într-un album

tu şi eu

originală fotografie

clipe şi şoapte.

 

3.

 

Iubirea irișilor cu privire albastră

 

în universul paşilor

agăţ un cercel de verbul a iubi

lângă parfumul

cu mirosul dragostei tale

aşez cuvânt şi trăire

în desenul unui timp irepetabil

numai tu

femeia din tic-tac-ul ceasurilor mele

o poveste cu maci

precum culoarea buzelor din râul vieţii

alături de tine

privirea irişilor se odihneşte

ascultând

într-o demnitate a libertăţii

doar vioara sufletului

acompaniază timpul

femeia şi bărbatul

tu şi eu

prin dragoste

clepsidra curgând.

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

Amintire

căldura din palmă
plăcut mă-nfioară
ca o ploaie calmă
într-o zi de vară

ca ceru-nstelat
luminând în noapte
gust catifelat,
palme-mpreunate…

2.

Sinapse

ghemul mental feminin,
cine l-o fi inventat?
Pentru bărbați e un spin
l-ai atins, te-ai înțepat 

pare-o logică ciudată
să încerc a demonstra
că în fond ești tot o fată
la fel cum erai cândva

crezi că te-ai schimbat prea mult?
oglinda e mincinoasă!
eu te simt când te ascult
inocentă și sfioasă…

Teodor Constantin  BÂRSAN

 

Aceleași lacrimi

 

1.

 

Tata

Prin ploaia caldă a lacrimilor

Mai am în minte tată

Două mâini străbătute de timp și vremi

și chipul tău 

Îți aud mereu pașii

care întârzie să sosească 

Și vocea ta 

care nu vrea să-mi vorbească

 

Deseori aud și eu ecoul pașilor mei

Parcă aş mărşălui prin morgi și spitale

Port moartea în mine şi o ştiu

O ştiu când e senin în sufletul meu

O uit când tristul şi urâtul 

Dansează pe borurile pălăriei mele

Şi mă gândesc la tine

 

„Pune-ti pălăria, afară plouă!”

Plouă tată, însă plouă cu lacrimi fierbinți

și-afară, tată, e o zi de vară toridă,

toridă de tot

și-mi amintesc de tine

Că ai plecat fără să-mi dai

O ultimă îmbrățișare

Că ai plecat fără să poți să-mi spui

Cum să învăț până să danseze pe hârtie.