DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA 

Jipoeme

1.

 

dacă ai fi
nu plăsmuire
te-aș adormi
să-mi dai de știre
și să te uit
(mi-e)

 

o să te caut tîrziu
dincolo de noapte
când e frig
și cuvintele se aud de departe
mai miroase a tine
pe pernă și în cotloane
(dintr-o iarnă)

 

lumea mea e din globuri făcută
unele ning
altele doar se uită
în fiece glob o iubire
n-aud nimic dinlăuntru
dar sînt în fiece glob
și asta e totul
(egoistică)

 

dacă te-aș uita
poate că aș muri un pic
atît cît să nu se vadă
dar nu te uit
mai am nevoie de un pic de neant
și de o bomboană
dulce amară
(pesemne păsările bune dorm în somn)

 

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

 

Himera de alături

 

1.

 

Amurg

 

şi vine într-o zi epuizarea cu trenul de trei şi un sfert

întreabă de tine la cârciuma din colţ de la blocuri

apoi pe paznicul de noapte din dreptul

ferestrei tale din noapte

 

apoi bate la uşă..

 

îi oferi o cafea şi ceva băutură şi eventual o țigară

carpati fără filtru

 

tăcuți vă priviți ca doi vechi prieteni

 

apoi deodată constați că ești singur în apartament

în bloc în oraş

 

toată lumea doarme în vederea noului cutremur de

conștiință….

 

2.

 

Să te trezeşti în miezul nopții

auzind cu spaimă cum

la intervale perfecte lacrima ploii

se scurge de pe cornişă

în balta de la picioarele casei…

stai omule…

somnoroasă femeia să-ți spună

nu mai tremura ca o frunză

nu e cutremur e doar degetul ploii

în timp ce ochii-ți înrouraţi să-ți şoptească

şi noi ce credeam că-i eternitatea

străbătând lent pământul

în căutarea unui recipient….

în timp ce acceleratele inconștiente

plutesc dintr-o parte în alta a

Căii Lactee…..

 

3.

 

Hai să-și arăt orașul de unde nu se vede

îmi spune şobolanul trăgându-mă de mână

în gura de canal

 

hai să-ţi arăt marile noastre bulevarde

artere de circulaţie în nemurire

 

hai să-ţi arăt pe fraţii voştri de calcar

 

în mersul automat sub soarele nostru

miezul pământului

 

hai să-ți arăt aerul nostru organic

străbătut de mari râme visătoare

 

să-ţi arăt voluptatea umplerii

cu pământ a toracelui a gurii

şi inedita senzație de libertate

 

hai să-ţi arăt cum suntem noi

traşi de-o idee cum suntem

traşi de un sens….

 

 

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

Zorile nu mint

 

Ai pus cafeaua la fiert

Ibric de aramă

Aromă de cardamon

Aburi de nisip

Un cărăbuș pe fereastră

La radio

Melodii vechi

Sub ușă se strecoară o fotografie

Aurită…

 

2.

 

Pagini de jurnal… și un pios omagiu…

 

Sunt martor… Părăsim planeta de parcă am fi fluturi… Să nu fim fluturi!

Eu am vrut să privesc cerul cu acel binoclu,

dar, din pricina oboselii, ochii mi-au picat pe sfoara cu care bărbatul în vârstă își lega fedeleș soția,

să nu plece,

apoi pe foile de observație din care cădeau litere,

femeia le culegea de jos,

în timp ce dormea,

iar eu citeam poveștile visate de ea,

avea picioarele reci,

obrajii fierbinți,

și cu fiecare istorioară părul alb i se închidea la culoare,

pielea i se încălzea,

umerii i se îndreptau,

devenea tot mai zveltă,

din ziar alunecau flori,

ea dormea acum pe un lan de cânepă albă,

la urmă și-a pus capul pe un dovleac cu frunze și tulpinițe aspre,

când s-a înțepat în ele s-a trezit,

soțul ei arunca sprinten privirea peste maci,

era tânăr,

cu cămașa strânsă în nasturi,

câmpul ardea de culori și de fluturi,

el a spus,

– vezi! nu ții bine sfoara, apuc-o de sus!

din cer au răsunat clopotele,

am tresărit,

iar binoclul mi-a scăpat, rostogolit, la picioare!

-mulțumesc, m-ai ținut o clipă să nu alunec în stufăriș!

de capătul binoclului meu, ședea prinsă cu o sfoară lungă, femeia,

si de femeie, bărbatul!

m-am trezit cu capul sprijinit de birou,

și cu ochelarii în mână,

agățați la aceeași perfuzie,

și la același monitor,

amândoi ieșiseră din firidele nopții,

doar pentru un răgaz,

pentru a zbura, împreună, spre dimineți…

 

3.

 

Pe un pisc de munte,

înmuiată în zăpezile care se topesc,

cabana miroase a ceai de ismă și a vin fiert,

câinele ultimului drumeț întrat pe ușă așteaptă cu botul lipit pe preșul franjurat de timp,

ceasul din perete arată că suntem la o distanță de șapte ori șapte fusuri orare unul de celălalt,

șapte…

eram multiplu lui șapte când ne-am cunoscut, în zi de ori șapte, la orele de seară șapte,

ți-am citit în palmă drum lung,

de ce mi-ai despletit literele,

de ce le-ai legat fedeleș de cuvintele tale,

de ce mi-ai spus de șapte ori că o Floare Albastră nu moare niciodată…?

Zăpezile se topesc,

iar tu nu mai ajungi la cabana din vârful muntelui…

câinele de pe preș a murit,

și încă trei urmași ai lui…

cabanierul a ieșit, sprijinindu-se în baston,

să aducă lemne de pus în sobă,

pendulul din perete bate de șapte ori,

șapte,

iar stăpânul câinelui mort pe preș,

își dă jos masca,

și mă întreabă răgușit dacă nu am auzit de o fată frumoasă care așteaptă de șapte ori șapte ani un tânăr,

însoțit de un câine…

 

 

 

Erica  OPREA 

 

Lecția de zbor

 

1.

 

Navigând

 

Nu mai cred
într-un poimâine
zugrăvit simetric, încadrat
cuminte în pătrățele egale
de matematică, ci mă
bucur de zâmbetul furat
pe care mi-l aduce azi.

 

Cine ar fi crezut că o
simplă întâmplare, că
o întrebare aruncată
în neant ar putea conduce
corăbiile până aici? Nicicând

nu ai crede că o hartă
parcursă pe măsură ce
o desenezi te poate
aduce la destinație, însă
contururile farului se
disting în port, iar marinarii
par că încep să simtă
nisipul sub tălpi, pășind
dincolo de dușumeaua
sărată și bătută de atâtea
vânturi aspre.

 

Se cerne praful de scoici
fărâmate și apa mușcă iar
din neîncetatul mal−
se-aude sirena: dintre stânci
renaște mitul.

 

2.

 

Beligerant pacifist

 

 

Curmă-mi suferința
și nu te mai juca de-a
bătălia pierdută: știi bine
că mai sunt multe fronturi
de-aici, că orizontul e larg

și urma de-ntâmplare rămasă
e încă de necuprins. Nu-i
oare o cale mai bună
aceea de a hrăni albastre
visuri și verzi începuturi

decât să mânăm de la
spate nesățioase orgolii?

 

Știu, drumul e lung și,
uneori, în față sunt aburi
și pașii sunt mici. E lungă
cărarea și strâmtă, abruptă
dar urma-i mai bine înfiptă
când știi că ai de unde să
te-agăți și unde să te sprijini.

 

Nu-i lupta pierdută
când ai înțeles să lupți
nu-mpotrivă, ci
pentru.

 

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ha!, Ha!

 

A fost o vară ploioasă

 

A fost o vară ploioasă, sucită.

Pomilor le-au crescut paratrăsnete și mustăți.

Aeroterme polare i-au scuturat apoi, timpuriu.

Cineva le-a sortit vinetelor, conopidei și roșiilor

să rămînă pitice.

 

Ne uităm ca la soare, pe masă, la mămăliga pripită,

și-atunci cînd soarele iese, ține în dinți un fel de bisturiu,

alteori, un plasture cu care pansează

tabla casei împușcată cu stropi de alice.

 

În rest, e liniște, e bine la Mahala;

poți auzi gardul din lemn cum se umflă de ploaie;

albinele cu girofar plecate în misiuni secrete;

ora exactă la zece case de-aici,

dintr-un radio ga-ga, pe lămpi;

poți să te îneci cu alcoolul de anul trecut, fără frică,

să faci semnul victoriei de cîte ori stăpîna locului

deșartă poala cu ardei usturați,

și mai poți afla vești la mîna a doua,

care mai de care mai verosimile:

că sperietoarea de vrăbii a fugit într-o noapte,

cu contabilul șef de la fermă, de pildă.

 

2.

 

În urma autobuzului

 

În urma autobuzului,

țărani cu sacoșe din plastic în mînă.

Parcă plutesc pe marginea drumului.

Ar fi de ajuns doar o pală de vînt

să-i ridice cu totul la cer,

mulțumiți că au plătit la fisc impozitul pe rouă.

 

Cîinele își linge umbra,

cade cu botul pe labe – inventează covrigul.

Ooo! Bună ziua! Trece profesorul de română,

în sacou ecosez și adidași.

De zece ani nu mai citește decît contorul de curent și de gaze.

În loc de note pune în catalog, la presat, semințe de dovleac.

 

Cîteodată se uită strîmb la elevul îmbătrînit prin hățișul sintaxei,

cu pingelele rupte în discotecă.

Zice: ”Bă, mîine să vii cu tac-tu tuns, la școală!”

Pe la prînz, broasca țestoasă traversează șoseaua, amiaza;

ta-ta-ta bate toba vestind că în scorburi părăsite

a început ultima glaciațiune.

Povești! Asfaltul încă frige aici.

Nimeni nu aude, nu vede.

De altfel, în clipa următoare o și calcă mașina.

 

 

 

Costel  STANCU  

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

cînd nu am inspirație

ascut creioane

și le așez frumos

unul lîngă celălalt

voi mă priviți

cu teamă

simțiți că se apropie

Noaptea Creioanelor Lungi

 

2.

 

* * *

Ridică-te, suflete, ia-ţi durerea şi umblă!

Ascunde-te în pieptul orbului,

singurul care poate picta o floare după mirosul ei.

În conturul de lapte al mieilor.

În vîrtelniţa nimicului. În neliniştea învingătorului,

a doua zi, dimineaţa, cînd îşi dă seama că

zidurile cetăţii cucerite cu atîta trudă,

nu îl pot apăra de el însuşi. Ridică-te, suflete,

umblă! Rămîi întreg! Nu te împărţi celor

ce se agaţă de tine, celor care întind,

în aer, capcane pentru păsările cu ouă de aur.

Bucură-te! Ce e viaţa,

dacă nu o arvunire a morţii?

 

3.

 

* * *

ți-e greu să alegi între bărbatul ce îți bate cuie

în gard și cel ce ți le înfige în inimă era mai

simplu în copilărie cînd puneai nume pisoilor

înainte de a-i îneca în pîrîul din spatele casei

așa ești tu cînd foc rece cînd tăiș de cristal moale

uneori urletul tău face să tremure sămînța în ou

alteori te arăți liniștită ca privirea unui

animal împăiat tu ai un alt înțeles precum ziua

de odihnă între celelalte zile ale săptămînii

se spune că ascunzi o piatră prețioasă în buric

o pasăre tot încearcă să o fure și să o clocească

în taină de aceea nu dormi niciodată trebuie să

îți păzești marginile ți-e greu cui să i te plîngi

zadarnic ridică bărbații împrejurul tău garduri

zadarnic îți împlîntă cuie de aur în inimă

tu nu te poți apăra decît singură

 

 

 

Ștefania  PAVEL

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Sunete

 

Sunete ce te-nconjoară

Îți adorm, cu greu, pe piept,

Și-auzi pentru-ntâia oară

Cântecul vieții alert.

Dar poate au fost prea multe

Sunete pline de plumb,

Și-au rămas cu totul mute

Când pe tine-au călcat strâmb.

Și-au rămas mute cu totul,

N-au loc pe-al tau piept supra-ncărcat

Să își elibereze zgomotul

De nimic ce-i inhibat.

Deci le muți, o parte în inimă să-ți bată,

Altele prin vene să-ți curgă, lângă versuri,

Restul, lăsate afară să se zbată

Fiindca n-au pentru a ta ființă

Suficient de multe sensuri.

Și acum poți auzi

Tot zgomotul sunetelor,

Tot nimicul inhibat,

Al cărui sens îl vei înțelege-ntr-o zi,

Când zgomot îți va mai fi

Doar pianul dezacordat.

Sunete ce te-nconjoară

Te privesc cu greutatea lor luptând,

Ne-nțelegând că te omoară

Și nu-ți mai poți auzi inima bătând.

 

2.

 

Delir

 

Noaptea e delir

Al sufletelor mute

Ce-și pun pe al lor trup

Mișcări de mult pierdute.

 

Noaptea e delir,

E fantezie pură,

Noaptea-i cimitir

Prelung, cu visuri ce tăcură.

 

Noaptea e a noastră,

Hai să fugim prin ea,

Prin veșnicul delir

Încununat cu-o stea.

 

Noaptea e delir,

Iar sufletele mute

Ne-așteaptă-n cimitir

Tăcut să ne salute.

 

3.

 

Punte

 

Fi-mi val,

Mare de zâmbete ascunse-n șoapte-ți voi fi eu,

Să pun în tine stele pe care să le aduci la mal,

Să poți exista fără niciun Dumnezeu.

 

Fi-mi poezie,

Eu să-ți fiu poet care te găsește în zeci de universuri,

Să îmi fii aer în noaptea târzie,

Să-mi porți cuvintele și rândurile

În care am ascuns, cu grijă, sensuri.

 

Fi-mi munte abrupt,

Iar eu cărare îți voi fi,

Cale de acces neîntrerupt

Către stâncile pustii.

 

Fi-mi orice, doar să îți pot fi și eu ceva,

Fi-mi val, fi-mi poezie, fi-mi munte

Sau orice ai mai vrea,

Fi-mi către viață sigură punte.

 

 

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Pragul tăcerilor înalte

 

Pulsează întrebările, sub unghii au rămas

îmbrățișări, sângerează atingerea,

amintirea e mai rece ca ieri.

Nu contorizăm iubirile,

astăzi se truchează orice,

doar emoția se așază cu fața la perete,

o alungi la un capăt de gând,

până se face întuneric între noi.

Rugăciuni, clopote sparte,

Dumnezeu așteaptă, asta e menirea lui,

noi tropăim în cursa preplătită,

nimicul e același, mutăm zilele

și număra-vom secundele…

iubiri în buzunarul ceasului, înghesuite

sentimente suprapuse, fac ordinea de zi

mai grea.

Timp cu miros de vechi, se strecoară

prin părul meu, îmi numără ridurile

și cuta de pe frunte e azi, mai conturată.

Pe stradă tristețile se țin de mână,

întunecă dimineața

și pragul tăcerilor e mai înalt…

 

2.

 

Despre noi

 

E vorba despre noi,

mai triști, mai singuri și bolnavi,

despre oameni care mor în fiecare ceas,

fără să știe c-au trăit măcar,

tot alergând la porți pentr-o simbrie,

pentru copii și acareturi care astăzi, nu-s…

E vorba de iubire și de bucurie,

de fericirea clipei ce o prinzi în goană,

e vorba despre Noi,

am fost sau am crezut că suntem unici?

Despre singurătate și frigul bătrâneții,

cine știe să îmi spună,

cât durează, cât ne costă și cât doare?

Anii au fost clipe

și clipele dorim să ne mai fie ani…

și tu iubire, știi ce grea povară

ne va fi eternitatea?

Când nu putem să mai creăm

o amintire…

 

3.

 

Ipostaze nostalgice

 

Poveștile stau în genunchi,

în timp ce în debaraua sufletului,

se adună mormane de tristeți,

ciudate când ne privim în oglindă,

exercițiul depărtării dintre cuvinte.

În lipsa ta, șterg praful de pe prag

cu florile de liliac,

poate primăvara îmi întinde o mână

și te face zburătorul fără trup,

cu zâmbet de lumină,

poate fericirea

este antiteza dintre trecut

și orice ar mai fi,

dacă putem colora tăcerea,

iubind…

 

4.

 

Gânduri încâlcite

 

S-a lipit anotimpul ăsta de mine,

ca un călător clandestin

într-un vagon de clasa a treia,

care nu vrea să mai coboare,

la stația unde

Dumnezeu mă aștepta doar pe mine,

cea tânără, cu pletele până la glezne,

cu zâmbetul neînceput

și rochia de liliac,

din florile cu cinci petale.

Era în gara aia pentru doi,

o primăvară nouă,

aștepta atentă să nu-mi

rănească visele care înmugureau

pe toți stâlpii peronului

cu trenuri părăsite.

Mă aștepta de atîtea vieți

să găsesc timp să-mi pansez rănile ,

să mă prefac puternică atunci

când descurc taine tandre

și cu tălpile însângerate

să vindec iubiri.

Sau să le încep?Mereu mă lasă să decid..

 

5.

 

Oportunitate

 

Știi, amintirile alea mici,

care-mi bâzâie înaintea somnului,

nu erau cu tine…

doar când adorm,

ni se alătură cărările și se face

lumină în juru-ți

și nici atunci nu mă cunoști,

nu te miros,

doar îmi strălucești,

pentru că atunci

rulează filmul cu îngeri…

iar eu aveam rolul

spectatorului

povestirilor mute.

 

 

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

 

1.

accentele şuviţelor rebele

te ador femeie

cu ochi de cer şi roşu din maci

buzele tale au miros de crizanteme

aşezate-n târziul meu

sădit în trup de toamnă

trăirile mă-mpletesc în părul tău

şi formează piramide din visele mele

dorinţele tale de atâta vreme

s-au împlinit

iubito

aleargă-ncet spre mine

îmi e dor să-ţi spun

ce dragă-mi eşti

într-un dans al cuvintelor libere

dragostea noastră-i parfumul

cu magia lui

într-un superb buchet

din toamne.

 

2.

 

magia logodită cu privirea albastră

 

am întins palmele

şi-am mângâiat destinul

din globul de cristal

spre trupul zilei

priviri avide

în noaptea unui vis

cu chipul tău

alt cer

la sfârşit de an

împletesc în părul tău de foc

îmbrăţişări nesfârşite

în pragul timpului alb

lângă tine

rescriu trăirea

amândoi iubim culoarea

aşa vom fi mereu

eu sunt tu

şi-mi eşti un eu

iubita mea

al vieţii pas.

 

3.

 

iubita mea cu părul de soare

 

cuprind în fiecare clipă

desenul trupurilor

şi povestesc prin vers cu tine

mă prind de zâmbetul tău

şi vreau să rămân acolo

în oraşul din nord

invidiez ţigara care-ţi atinge buzele

ceaşca de cafea

ador privirea

din frumuseţea imperială

a trăirilor noastre

cu vremile venite în solfegiul toamnei

prin mugurii de până mai ieri

copacul

curajul de a putea atinge fericirea

culoarea şi lumina

femeia mea

din propriu-mi timp.

 

4.

 

verticala iubirii trăite

 

ochii sufletului

orânduiesc fără saţiu

lumina peste noi

în aşternutul alb

călătoria iubirii prin părul roşcat

străbate trupul însetat

pe umerii goi buzele uitate discret

trăiesc cu măsură într-un colţ de zori

să nu topească timpul

în tăcuta-i miniatură

atâta dor

prin dimineţile albastre

culoarea privirii femeii din viaţa mea

surâde şi strânge-n pumn

mirificul buchet

fericirea.

 

 

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

 

1.

 

Uitat de timp

 

Of, câte lucruri iubite am dat anilor
ca pe niște haine vechi, unui cerșetor
dar
timpul nu vrea să-mi asculte dorința,
timpul n-are timp de mine
tmpul face dragoste cu stelele
cu linia orizontului…

 

2.

 

***

îți scriu acest bilețel
și mă-ntreb unde e oare
fata cu-n singur cercel?
(restul a rămas în mare)

 

3.

 

Skype

 

în orașul medieval
la ora tainică, se spune
pulberea crepusculară
așezată pe piatra cubică
așteaptă pasul neatent al celor
predestinați
călătoriei în alte timpuri.

Agățat cu mâinile de vorbele tale
strângeam cu palmele asudate
timpul, spațiul și teama
când dispăreai în abisul
neînțeles
al monitorului de pe birou.

 

 

 

Teodor Constantin  BÂRSAN

 

Aceleași lacrimi

 

1.

 

Te iubesc suflet drag

Dragă suflete

Nu vezi sună ciudat

Puțin patetic

Ridicol

În fine

Și apoi nu știu cum sã-ți spun

Că am înghițit amândoi aceleași lacrimi

Prin pahare de vin cu creierul îmbibat de Gilmour,

Waters și Bach în ziua aia

Amândoi purtând în minte

Imaginea tatălui care își lua rămas bun

Ne-am înghițit lacrimile ca doi copii căutând mâna întinsă

Chipul Tatălui…

 

Nu am fost niciodată mai mic și mai neajutorat

Ca atunci

Îmbărbătându-mă și plângând cu nenumărate pahare

Licorile uitării

Știi am văzut că nu scriu bine

Decât atunci când sunt singur departe

Rănit, trist, bolnav sau măcar închipuit

Același copil pe care îl știi

Dar să plângă

Se abține

Căutând trist și disperat

Prezenta Tatălui și a Mamei

Înăbușindu-și lacrimile și suspinurile curând de pe vârful muntelui,

chipul uscat de vânt

Acoperind cu tunetul vocii Tatălui râsetele meschine

Așa că nu o să-ți fac declarații de dragoste

Închin un pahar de cognac în cinstea ta,

o rugăciune pe metanierul aspru din Muntele Sfânt

Și îl așteptam amândoi pe Tatăl

Doamne…

Oare când vei cobori pe pământ?

 

2.

 

Marile războaie din trecut

Începeau așa,

Din te miri ce

Din mai nimic

Un orgoliu și o tipă suflată

Un alpha male

 

Frustrat de umbra tatălui, de micimea atenienilor și insolența perșilor

Un caporal supărat pe glumele snobilor

Și statura sa,

Un degenerat urmaș al lui Napoleon, rănit în orgoliu, sandwichul și rachiul lui Gavrilo

 

Un pictor de măna a doua

Refuzat la Academia de Arte Plastice din Viena

 

Orgolii mici, ambiții mari

Războaiele, revoluțiile, marile crime încep de la te miri ce

Uite așa poate începe un război, războiul nostru

 

Ți s-a răcit ciorba

Muzica dată prea tare

Colega care ține casa la 14 grade celsius

F…  frigu mă-sii

A crescut prețul la bere, whiskey, țigări, coniac

 

Șefa ta e curvă

Și ai zice că totul se rezolvă

Mai mult sau mai puțin

Simplu

Cinci escorte scumpe care iți fac masaj cu tzuică și moonshine irlandez

Hennesy și rachiu de prune la 50 de grade

Paracetamol

Strepsils

Vise febrile

Cu cerbi simbolici

Căpitani greci care vor să iți fure femeile

Vise apocaliptice

Plimbări cu barca pe oceanul furios

Vise opiacee

Lisergice și codeinogene

 

Războiul a luat sfârșit

S-a terminat așa cum a început

Din nimic.

Al lor, mai durează.

Ei s-au sfârșit deja.

Dar trăiesc cadavre.

Ultima picătură de sânge cade în pahar

Se ling pe buze și dansează

Târfele și dracii

 

Mai durează războiul lor

El îi așteaptă, în cele din urmă ne așteaptă pe toți.