S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
cum curge tristețea prin vene
nisip intr-o clepsidră hămesită
cum se întinde liniștea alene
nubilă odaliscă vremelnic părăsită
din ceasuri dulci îți voi găti otrăvuri
și îți voi da să bei licoruri interzise
ce-ți vor trimite trupul printre hăuri
pe unde-i doar păcat și nu sunt vise
așa îndepărtați de țărmuri încordate
ne-om construi castele de-alabastru
să fiarbă apele-ntre noi întunecate
tu să fii lună calpă eu să-ți latru
(despre cu totul altceva)
2.
acum cuvintele se duc la culcare
nu mai au rost
nu mai înseamnă nimic
sunete întîmplătoare
cînd am impresia că dorm
strîng în palmă un oftat
nu mai știu al cui
și nu mă doare
poate că indiferența se naște din tăceri
dar ce mai contează
vine noaptea
și cuvintele mor
(liniște oarbă)
3.
cerul se-nvolbură
noaptea se zbînțuie
ochii tăi murmură
trupu-ți se dănțuie
pe aripi nimicuri
și-un pic sîngeriu
farafastîcuri
de suflet candriu
(din urmă)
Mircea DRĂGĂNESCU
Himera de alături
1.
Gara
Gara asta mare și roșie
căzută aşa ca o piatră
din cer la o răscruce de drumuri
gara asta însângerându-mi privirea
cu colțurile ei atât de perfecte
gara asta ca un şifonier
într-o cameră ucigaş de familiară
gara asta negară care apare
la anumite ore şi dispare
la altele prea luminate
gara asta cu neștiutele ei
inexistentele ei căi ferate
mă ninge din timp în timp
cu nori din fumul trenurilor
ce trec dintr-o parte în alta a lumii
silindu-mă să descifrez în cristale de fum
imaginea lumii…
2.
Săgeata albastră
Plec din vreme în vreme
într-un oraş de câmpie
aşezat într-un vis
când dor mi se face de-acasă
mă grăbesc către gară…
într-o zi trenul voi pierde
ultimul tren înspre casă…
mă veţi aştepta cu flori veştede
şi cu ochii în zare…
dar trenul nu va veni
va fi ca o săgeată albastră
ca săgeata sofiştilor care
nu pleacă niciodată din coardă
şi nu ajunge nicicând…
3.
Titu este un oraș cu ieșire la mare
prin şoseaua E 15 A şi prin calea ferată
101 şi poate prin Dâmboviţa care
curge de mulţi ani prin apropiere
Titu este un oraş european
fata domnului Georgescu s-a căsătorit cu un italian
şi în fiecare vară un Fiat 125 aduce praful
Europei în Titu
praf de Roma Paris Berlin şi
pe unde o mai fi rătăcit
fosta domnişoară Georgescu…
praful ni-l aruncă în ochi
pentru a reveni din nou albastru şi misterios
vara viitoare…
4.
să călătoreşti într-o noapte
ca într-un compartiment clasa a doua
şi să te uiţi pe fereastră rememorând imagini
ştiute
uite trecem aici pe lângă o pădure aici peste Dâmboviţa
aici pe lângă aeroportul de la Boteni
pe lângă strada Nicolae Bălcescu unde
am stat când copil eram şi…
să miroasă a tutun Naţionale ori Mărăşeşti
şi a ţuică şi a ceferişti obosiţi…
să stai aşa în vagonul clasa a doua
cu himera alături pe canapeaua de vinilin
rupt şi să discuţi despre vreme….
Ecaterina PETRESCU BOTONCEA
Nostalgii cu libelule
1.
Va să zică, să vă povestesc…
Cred că Dumnezeu mi-a dat aripi,
dar eu am ales să locuiesc într-o colivie
făcută din crenguțe și frunze verzi…
Mă făcusem culegătoare de insecte
și de microbi
și mă ocupam cu primenirea miasmelor,
după cum mă învățase bătrânul Hipocrate,
care spunea că toate bolile vin de la aerul înconjurător…
Uneori, căpătam dor de ducă…
Priveam printre frunze și aș fi vrut să zbor,
dar fiecare lăstar își trimitea câte un cârlig arcuit
spre gleznele mele fragile,
să nu ajung departe…
Apoi au apărut aparatele de răsuflare artificială
pentru revigorarea clorofilei,
doar că s-au reanimat și gândăceii de Colorado,
și toate buruienile din lăstăriș,
așa că a trebuit să mai rămân,
toate păsările plecaseră…
– Gata, ești liberă să zbori!
Mi-a strigat șoimul, într-o dimineață…
– Nu mai știu, i-am răspuns…
Aveam aripile atrofiate,
prinse în toate crenguțele pe care le curățasem de omizi…
– O să te repare Cerul! Fugi!
Dar eu iubeam cuibul meu,
cu frunze ruginite și năpădit de iederi…
iubeam fiecare lacrimă a lor,
le iubeam văicăreala nocturnă…
Mai ciripeam, le mai îndreptam așternutul,
și uite așa, se făcea dimineață …
Zorile erau galbene și albastre…
– Nu pot…
Dar într-o zi, Vântul mi-a zis și el,
– Fugi! Îți promit că voi scutură
cu răsuflarea mea toate bolile,
voi primeni toată pădurea,
nu doar cuibul tău
și voi aduce direct primăvara…
M-am întins peste verde și am zburat nevăzută…
dar de unde zburăm, eu vedeam înmiit…
Și ce vedeam?
Cuibul meu…
2.
Al cincilea anotimp
Privește-mi ochii
Doamne
fluturi de iubire
cu care am atins mereu
fragilitatea Lumii
nu suntem decât umbra
unor începuturi de visare
steluțe colorate
pe care se așează furtuni de anarhie
ne învârtejim în iubiri amăgitoare
spulberând raza de lumină
cu care am străpuns lumea
devenim apoi
scoici melci păsări
ne târâm ori zburăm…
peste nisipul clepsidrei noastre
privește-mi ochii
Doamne
și îmi vei vedea lacrima deznădejdii
lentilă ostenită de căutarea ta
iubire adevărată
ți-am tânjit răcoarea
și nu am găsit-o
sub nici un copac
nici o umbră nu-mi putea acoperi
dorurile fără popas
am mers înainte
până când am simțit
că ochii mei înfrunzesc
și gândurile mele prind rădăcini și ramuri
și așa
încărcată de păsări cântătoare
te-am simțit pe tine
Doamne
așezat la umbra mea
atunci am devenit dimineață
iar Tu
anotimpul meu
privește-mi ochii
Doamne
și culege de pe ei
rouă mea…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Trasee
Stai
undeva la
o răscruce de gânduri
răzlețe
și-ți vine
să faci autostopul
către o destinație
fără intersecții.
Ai fost cândva
acolo, într-o
vreme când
cuvintele
erau doar
sunete și voiai
să cuprinzi,
cu pielea subțire
de pe degete, întreaga
lume.
Tărâmul acela, populat
de oameni-mărgele
colorate,
ți se înșira în toată
întinderea lui
și-ai fi vrut
să alegi până la
marginea cercului.
Acum, parcă
cercul te stânge
și-ai vrea
să alerge în jurul
tău oameni-fluturi
liberi pe albastru,
inconștienți
că s-ar putea
prinde în
plase răzlețe.
Tu, Om
rătăcitor,
nu știi
că însăși existența
ta e dictată
de noduri?
2.
Acasă gri
A trebuit să plec
așa se face.
Mi-am luat cu mine
frunzele, trunchiul și
rădăcinile
și le-am udat
din când în când.
Din când în gând,
mi-am căutat
fereastra
la care să pot citi
în casa dintre coaste,
alta decât cea a
trenului albastru.
Am pus
un rând de cărămizi
un rând de litere
o cruce de lemn
la căpătâiul unui vis
și hârtie în sobă
ca să ardă amintirea vie.
În casa gri−
eternă vară
acasă zi de iulie
lăsasem o fetiță,
dar a plecat și ea
odată
cu motanul gri.
Ochiul din palmă
1.
***
În fiecare dimineaţă ies din găoacea visului.
Ea se închide în urma mea,
să fie întreagă mîine cînd o voi sparge iar.
Umblu prin oraş, mă opresc
în pieţele publice, ţin discursuri împotriva tuturor,
fie rege, fie bufon.
O, Doamne, de ce cuvintele mele nu reuşesc
să înmoaie cleiul din urechea mulţimii?
Ar trebui să mi se taie limba, să fiu pus la zid,
arătat cu degetul, plimbat în cuştile ruşinii,
să-mi arunce fiecare în obraz
cîte o bucată din inima lui de piatră ori de pîine.
Nu se întîmplă nimic, nu se întîmplă nimic!
Sînt lăsat să spun orice, nebăgat în seamă
ca un lunetist care se uită în cruciş.
La asfinţit, mă întorc, neîmplinit, în acelaşi vis.
Mîine va fi la fel. Nu pot să mor!
Mama mi-a strecurat în buzunar
un ceas care ticăie înapoi.
2.
***
ai pierdut şi ultima luptă caii tăi nu mai
aleargă liberi pe cîmpuri sînt încălecaţi la
turnirul învingătorilor din flamurile tale
s-au făcut cîrpe cîinii-ţi de vînătoare se gudură
pe lîngă călcîie străine cetăţile se clatină fără
vînt cerul stă neclintit ca un ţest uriaş peste o
pîine răscoaptă priveşte noii tăi stăpîni
beau numai vinuri albe aduse din ţara lor
dar nu se sfiesc să iubească femeile locului
a venit vremea bastarzilor a uriaşilor cu
cap de muscă a vitejilor din saloanele de dans
a femeilor mai frumoase cînd înşală
decît atunci cînd alăptează nimic nu mai e
aşa cum a fost de ce învinsule vrei
să înghiţi totul odată cu gura de aer
de dinaintea morţii să iei cu tine întreaga
lume şi să o pui la picioarele unui rege copil
nerăbdător să se joace de-a războiul?
3.
***
(gară pentru unu)
te aştept femeie – noapte albă la capătul căreia
voi afla numele singurătăţii – e frig în gară
vagoanele au misterul cutiuţelor
din carton frumos colorate dar goale
ţi-am trimis sufletul meu păstrează-l
neatins între florile de ceaţă ale uitării
iubeşte-mă cum luminează un licurici
o să mor în piept am o inimă de var nestins
oamenii îmi par înalţi umbrele lor
lovesc norii şi plouă vin veşti numai tu
întîrzii batista colţul de rai nodul din gît
emoţia de a nu te reîntîlni vino
cîinele încă îşi aşteaptă stăpînul sub felinar
fluierături speranţa mea trupul eviscerat
al unei picături de apă gîndul la tine
ferestruica prin care se strecoară
iubita acarului tic-tac tic-tac
miezul nopţii umed ca sîmburele de
piersică scrîşnetul roţilor karenina
invoc eleganţa sfîrşitului
tresar un tren voci zadarnic miros
parfumul altor femei tu nu cobori
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Invitație la viață
Vino cu mine,
Împreună vom trece
Prăpastia dintre viață și vers
Și vom ajunge dincolo
De a lumii deplinătate.
Așa, vom putea avea parte
De dreptul nostru la timp,
La viață și la noi,
De dreptul de a ne avea cuvintele
În forma lor pură,
De a le scrie și rosti,
De a le citi și auzi
Sacre, așa cum sunt.
Nu vom mai rata aurore, răsărituri,
Ori apusuri, ploi de meteori
Sau fenomene rare,
Le vom putea vedea oricând,
Va fi nevoie doar să le scriem
Și citim.
Nu vom mai întâmpina nimic
Care să ne îngrădească gândirea,
Sau inspirația sau exprimarea.
Nu vom mai rămâne fără cuvinte,
Nimic nu va mai părea,
Și nici nu va mai fi,
Inefabil.
Nu ne va mai fi teamă
Să ne ascultăm ideile,
Să aflăm din ce sunt formate și ce vor să ne spună,
Iar ele nu vor mai fi nevoite
Să ne pătrundă în minte pe ascuns,
Atunci când am fi distrași.
Vom fi liberi,
Vom fi noi,
Așa că, vino cu mine.
Împreună vom trece
Prăpastia dintre viață și vers
Și vom putea trăi cu adevărat.
E nevoie numai de un pas,
De priviri aruncate
Doar către ce merită
Și de o minte
Ce vrea a fi descătușată.
2.
Orbire
Ajută-mă să văd,
Chiar și când ochii-mi sunt strâns închiși,
Prin nori de ploaie,
Prin perdeaua de șoapte îndreptate către vânt,
Care s-au oprit în loc să îl asculte,
Și prin ramurile mișcate de el cu duioșie,
Apoi prin șoaptele lui către noi
Pe care încercăm să le descifrăm
Atunci când ne învăluie
În atingerea sa apăsător de familiară.
Ajută-mă să văd prin apa ce reflectă
Fețele lumii pe care nu le pot vedea singură,
Fără ea si fără tine.
Ajută-mă să văd prin tot ce e blurat,
De nepătruns și de neînțeles,
Să văd prin propria piele, ce mă îngrădește,
Ce mă oprește din a fi la suprafață
Așa împrăștiată cum sunt în interior,
Și prin propriile răni pentru care atât de des
Am strigat șoptit, precum vântul atent,
Care a încercat să nu bată atât de tare peste ele.
Ajută-mă să văd,
Nu sunt oarbă,
Dar am fost orbită.
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Căutători prin soartă
E de bine!
Ne rătăcim printre vorbe,
ne aleg ele pe noi,
doar atunci când gândurile
ni se mai ating,
cu izolația imperfectă,
scurtcircuităm sentimente infantile
și privim cu uimire
trenurile goale în care am fost și noi,
actori fără replici,
când se certau și ni se iubeau visele,
în taină.
Între noi, căutători prin soartă,
păstrăm amprenta caldă
a începutului de drum,
nescris de Dumnezeu în acte,
doar tatuat pe atrii
și iată, respirăm mai greu,
când ne mai suntem în vise…
2.
Pragul tăcerilor înalte
Pulsează întrebările, sub unghii au rămas
îmbrățișări, sângerează atingerea,
amintirea e mai rece ca ieri.
Nu contorizăm iubirile,
astăzi se truchează orice,
doar emoția se așază cu fața la perete,
o alungi la un capăt de gând,
până se face întuneric între noi.
Rugăciuni, clopote sparte,
Dumnezeu așteaptă, asta e menirea lui,
noi tropăim în cursa preplătită,
nimicul e același, mutăm zilele
și număra-vom secundele…
iubiri în buzunarul ceasului, înghesuite
sentimente suprapuse, fac ordinea de zi
mai grea.
Timp cu miros de vechi, se strecoară
prin părul meu, îmi numără ridurile
și cuta de pe frunte e azi, mai conturată.
Pe stradă tristețile se țin de mână,
întunecă dimineața
și pragul tăcerilor e mai înalt…
Vali NIȚU
Floare de iris
1.
ne iubim pe şoldul crud de viaţă
am tot fost
degetul înserărilor
ne-a trezit la realitate
cu minunatele îmbrăţişări
din ochii timpului
albastru
am deschis nasturele iubirii
şi am alcătuit zeci de piramide
din visele lumescului
am dezlegat corsetul
de pe prispa vieţii
într-o vară a memoriei
şi am învăţat împreună
lecţia mentală
a sufletului şi trupului
acum ne scriem pe buze
şi înţelegem ce ne dorim
ardem
pictând cu flăcări în palmele noastre
acum suntem…
2.
femeia din nuanţa culorilor
atâtea culori
una seamănă cu tine
cu părul de foc şi privire senină
lângă tine am uitat
ce înseamnă rătăcirea
mă cert cu dimineţile
ce te pot îmbrăţişa înaintea mea
ochii privesc depărtarea
în aşteptarea odihnei din braţele tale
iubito
eşti libertatea buzelor
aleargă spre sărutul uitat
în palma serilor
nefardată atingere
cuminte
urcuşul iubirii
sensibilitatea din culori
o singură culoare.
3.
parfumul dragostei miroase a tine
femeie cu părul roşcat
atingi clapa unui pian
revăd
trecerea degetelor tale
peste trupul meu
înţeleg ce a mai rămas
dinspre sărut spre şoaptele gândurilor
şi desenez harta palmelor
prin ochii albaştri
într-o recentă fotografie
te chem
eşti darul de la Dumnezeu
în nerăbdarea de a ne revedea
buzele-mi sunt atât de uscate
gândul este curat
mâinile plecate
să mângâie fruntea dinspre tăcere
senzualitate…
Alexandru SANDU
Alte taine
1.
Așteptarea
cufundați în singurătate
în umbră de cetini,
în albul înghețat
așteptăm
să se trezească
din rădăcinile pomilor
spre albastrul cerului
primăvara
2.
Echinocțiu
da, la început a fost cuvântul
și zise nepătrunsu:
să se dea ora-nainte!
și s-a înfăptuit
biruința luminii
asupra cerului înstelat ca un tatuaj
fiat lux!
doar eu și corbul lui Poe
vom plânge
ora furată nopții
ora în care-ar fi trebuit să citesc
tratatul logico-filosofic
ce rânduiește în definiție
înșiruirea de cuvinte:
faptă, supunere, gând, tăcere, inimă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
