DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S–a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

să nu mă mai atingi
doar în somn
și nici atunci
mă arunci la gunoi
mă iei înapoi
și apoi te prefaci
în nimic
nimicul total
de-abia atunci fără egal
o să încep să te uit
Ça m’est égal
(aproape de nicăieri)

 

 

doare adevărul
un pic mărunțiș
uitare panaceul
alt ascunziș

atât de departe
mesteceni lucind
citeam într-o carte
că ai fi nefiind

m-aplec în tăcere
și strig carpe diem
pe unde-i durere
pe unde tu zice-mi
(amintitura)

 

 

dacă aș ști cum te cheamă
așa cum stai aplecată
peste ceașca de ceai
am să-ți zâmbesc
cu numele tău
și am să te rog
să mă iubești într-o viață
anterioară
poate că îmi vei da să gust
din ceaiul acela
poate că mă vei lăsa
să îi fac cercuri ceaiului tău
și amețit de parfum
într-o doară
să te sărut pe buzele tale
imaginare
(cum se cade)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Himera de alături

1.

 

Visul unui țăran

 

Se făcea că eram într-o barcă pe Suta sau Negrișoara

Am acostat la malul unui tăpșan verde cât vezi cu ochii

verde şi în mijloc două blocuri cenuşii numai sticlă

aluminiu beton zgârie nori ce mai

 

am intrat cu toţii acolo şi am adormit

pe la cinci au sunat deşteptarea ca la armată

ta ta ta ta ta ta ta ta ta ta ta…

 

ne-am aliniat jos în fața blocurilor

şi ne-au urcat în camioane…

 

ne-au dus la tarla ne-au arătat rândurile

lungi lungi rândurile ne-au dat sape

 

când m-am văzut pe rând mi-am suflecat mânecile

am scuipat în palme şi m-am dus…

şi m-am tot dus

pe rând până la capăt…

 

un zăvoi verde era la capăt şi-o apă albastră

Suta sau Negrișoara

m-am tolănit pe iarbă şi am aşteptat cu ochii la cer

ceilalți

nu mai veneau

nu mai veneau…

 

2.

 

Coloane

 

Cerul cort marea poteca lumina haina și

poverile himerele cu aripile în preajma

tâmplelor inimi ale gândului

 

priveşte în urmă pretutindeni trecutul

pândește umbrele-ți în spate şi

 

trebuie să mergi înainte

 

cu singurătatea fluturându-ţi la gât

 

ca un fular de ceaţă sau ca un ştreang…

 

ce mă uimeşte însă este acest pustiu

ce pluteşte deasupra pădurii

deasupra capetelor noastre

oraşelor…

suntem ca nişte coloane

ale unui templu de

 

vânt…

 

3.

 

Tristețea mea să vă inaureze frunțile

pentru a putea păși pe valuri spre

orașele intangibile existente doar

înlăuntru existente doar în afară

 

a putea păşi pe nisipul mişcător

 

spre inventatele oraşe pe inventatele

bulevarde bătute de vânt

 

tristețea mea să vă însenineze frunțile

uitându-mă eu la restul acelei stele

visând cetăţi inefabile

visând peşteri de aer în care

sălbatici puri să pictăm

scene de vânătoare

pentru a domina universul…

 

Ecaterina PETRESCU  BOTONCEA

 

Nostalgii cu libelule

 

1.

 

Poemul grației albastre

 

Copilă prinsă jilav în note violet

Opaițe din scorburi i se aprind altar

Ascultă sub mesteceni al frunzelor concert

În palme îi cresc nuferi și pietre chihlimbar

O vrajă infinită vibrează clar obscur

Când libelule mov se scutură de ziuă

Tot cerul prinde voce în leagănul de piuă

Al roșului de soare pierdut sub munții nur

Alb, năzărire zână, cu aripi de cleștar, 

Înfiorează lacul și rațele albastre

Copila umple vise sub ochii de mojar

Chip de lumină pajur coboară dinspre astre

E azi, e ieri, e mâine, e timpul înverzit, 

Cerneli de lună nouă se duc spre infinit…

 

2.

 

Ridică noaptea

de pe umerii mei,

mamă

și astupă fântâna

în care stă prinsă

luna cu cele o mie și una de stele,

toate,

înfășurate șirag pe gâtul meu,

alungă umbrele de pe acoperișuri

și nu lăsa vântul

și târâișul șarpelui

să tulbure clipa despărțirii noastre,

căci vreau să fug,

iar chipul tău

mă ține într-o datorie neîmplinită,

mamă,

datoria de a fi liberă

ca Pasărea cerului,

curată

ca floarea de nufăr,

blândă

ca privirea ochiului de căprioară,

iartă-mă,

mamă,

și lasă-mă să mă prefac în păpădie….

 

3.

 

Adâncă e fântâna lunii,

Adâncă mi-e durerea lumii,

Adâncă pulberea genunii, 

Dar mai adânci îmi sunt străbunii, 

Anu și Ki, atleți ai runii, 

Un lanț de ploi, de sori, cocori,

Și palme strânse peste nori, 

Mi-e dor de ei, de voi, de noi, 

Mi-e dor de-un dor cu patru flori… 

Mi-e dor de-un fir de caprifoi…

Mi-e dor astral de cifra doi. 

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

1.

 

Lumină

 

E dimineață
și răsar păsări și
mii de glasuri în
privirea ta, raze lucioase
furate dintr-o vară fără
de sfârșit. Zâmbești

cu toată ființa și pare
că întreaga voioșie a
lumii s-a născut aici,
între cele câteva cute
din jurul ochilor tăi.

 

E dimineață și pare
că am reînvățat să
pășim prin lume,
să descoperim că se
poate și altfel, că lumea
lor nu are ce căuta
în lumea noastră,

unde singura lege
este bucuria de a fi
aici și acum. Între
aceste laturi, timpul
se scurge măsurat
în respirații, uitat
de orice fel de ceas.

 

2.

 

Schiță

 

Se privește reflectată
în liniile trasate dincolo
de oglindă și parcă nu-i
vine a crede că pașii
săi au purtat-o până
aici, că sensurile-au
dobândit o nouă formă
și cu totul alte frecvențe.

 

Mai distinge, printre
picăturile mari de rouă,
o pană dintr-o veche
bătaie de aripă, albia
unui râu secat sau nisipul
pe care au stat cuvinte
scrise într-o doară.

 

Se-aude vârful negru
al creionului dansând pe
hârtia albă, căci ea își
recreează, pe hârtia
nepătată, tot ce a visat
cândva. Acolo, printre

linii și scântei, se naște
moartea graniței dintre
idei și realitate, în locul
unde umbrele devin
culoare și răsuflarea
are trup.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

* * *

Nu te-ai săturat să cauți răspunsuri

în praful de pe tobă? Ridică privirea:

omul e el însuși doar în uitarea de sine.

Deschide-ți apoi inima. Ce sens are să păstrezi

calde, la nesfîrșit, așternuturile singurătății?

Să scormonești pămîntul parcă

ți-a fugit iubita cu un greier?

Oprește-te, ai mimat destul.

Ia-ți îndoiala și umblă!

Te vei prăbuși des, nu renunța

– poamele căzute sunt cele mai dulci.

Cu timpul, ai să te regăsești în rotunjimea lor

imperfectă ca la început, în pîntecul mamei,

nesătul să te tot naști.

 

2.

 

***

Mă agăţ de tine, viaţă, ca întunericul

de felinar. Ca iarba de botul mielului

sacrificat, uneori, în zadar. Ca umbra 

de talpa celui ce-o calcă,

rupîndu-i şira spinării.

Ca mărul de creanga arsă de trăsnet

ori naufragiatul de ceaţa mării.

Mă agăţ de tine, viaţă, 

ca eşarfa de spiţele unei roţi,

cu disperarea copilului prins la furat pepeni

şi pus să-i mănînce, pînă dimineaţa, pe toţi.

Cu inocenţa celui ce mă vinde

pe sîmburi de nucă, nu bani.

Mă agăţ de tine viaţă, încrezător ca 

timbrul lipit pe scrisoarea ce-a 

rătăcit prin lume o sută de ani.

Iată, se apropie moartea

cu pas de pisică, latent. Sufletul meu,

în acvariul nopţii, e un biet peşte 

fosforescent. Mă agăţ de tine,

pentru ultima oară, viaţă.

Pisica vede peştele, se joacă,

o vreme, cu el. Apoi îl înhaţă.

 

3.

 

***

Răsare soarele. Inima mea e o sclavă 

căreia îi redau în fiecare dimineaţă libertatea,

dar ea o refuză cu îndîrjire.

Rămîi în piept inimă! Pe mine mie reîntregeşte-mă!

E o dimineaţă însorită. Femeile îşi caută

frumuseţea pierdută într-un ochi de fîntînă.

Soarele nu mă recunoaşte. Oare nu eu

am retezat, cu dinţii, vrejul încă verde al lunii

şi am împins-o în mare?

Aşa e viaţa, îmi spun. Descumpănită. Ca o

mireasă furată şi dusă pe linia frontului

– albul rochiei sale va fi semn de şi mai aprig război.

Oraşul se dezmorţeşte. Răsare soarele, mi-e teamă. 

Departe, în grajduri de mărgean, 

bat din copite iepele sure ale norilor. 

Sînt singur. Fără tine, inima mea e un castel din nisip 

împietrit în al cărui turn sînt pus- ah! – pe vecie

în lanţuri de iarbă. Dar despre asta se tace. 

Ei da, cel mai bine plătit e martorul mut.

Răsare soarele – 

un negustor viclean ce vinde coroane 

din aur fals regilor închipuiţi, clovnilor de o zi,

poeţilor de o noapte. Răsare soarele.

Dumnezeu se preschimbă în cerşetor.

 

Ștefania  PAVEL

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Înăuntru

 

Voi rămâne înăuntru,

Înăuntrul unui cinematograf 

În care rulează mereu același film,

Cu aceeași acțiune reconfortantă;

Înăuntrul unei lumi pe care nu am găsit-o încă,

În care timpul nu-mi aduce nevoia 

De a ține în viață ceva ce vrea să moară,

Fiindcă altfel ar muri tot,

Tot ce mai aduce o umbră de simțire

În acest deșert paralizat

Prin care nimic altceva nu se încumetă să treacă,

Nici măcar cu gândul;

Ar muri tot ce-a însemnat viață până acum

Și nu ar lăsa în urmă nimic altceva

Decât atât,

Decât o urmă prea mare pentru a fi astupată de lucruri mărunte,

Prea mare pentru a fi uitată sau nevăzută 

În nopțile și anotimpurile în care vântul e crunt

Și îți poartă privirea înapoi la ea.

Înăuntrul unei alte realități,

Unui vis sau chiar unei singure jumătăți de gând,

Dac-ar fi nevoie,

M-aș pierde intenționat

Ca să pot urmări filmul acela reconfortant

Ce îmi arată cum să deschid orizonturi noi

Fără să le uit pe cele

Pe care le-am deschis deja.

Voi rămâne înăuntru, 

Înăuntrul unei lumi, unei alte realități,

Unui cinematograf sau vis, 

Înăuntrul unei singure jumătăți de gând.

Îmi e teamă că, dacă voi ieși, 

Totul va cădea brusc peste mine

Și nu voi mai fi în stare să țin în viață

Ceea ce vrea să moară. 

 

2.

 

Flăcări

 

Flăcări 

Sunt în ochii în care 

Mi se reflectă imaginea.

Sunt peste tot în jurul meu,

Le văd și le simt,

Dar nu ele mă ating,

Nu ele îmi aleargă pe piele

Făcând să se cicatrizeze pe ea

Atâtea lumi prăbușite peste vieți fragile

Pe care le-au spart, 

Pe care le-au făcut fragmente de paragrafe neterminate,

Lipsite de sens.

Nu flăcările, ci e ceva mai mare

Ceea ce îmi aleargă pe piele,

Ceva ce pare un rezultat al lor,

Al flăcărilor,

Dar, în realitate, ele

Sunt rezultatul lui.

E haosul, el îmi aleargă pe piele

Și aleargă prin lume

Lăsând în urmă incendii

Care pornesc pentru a încerca să curețe,

Să purifice și să readucă liniștea.

El face lumi să se prăbușească

În timp ce flăcările

Se ridică până la cer,

Dar tot nu pot fi înțelese

Sau măcar văzute,

Sunt doar stinse

Cu ignoranță.

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Un dor la margine de gând

 

Uneori ștergeam diminețile pe frunte,

când miroseam  a trecut

și curățai amintirea până se albea

întâmplarea, o altă capcană a sorții, 

o penitență fără acte.

Eram în buzunarul tău,

când dădeai hainele la curățat,

veche și originală,

caldă și blândă, cui să-i trebuiesc?

Eram dorință din umbră,

cine să mai dea pietrele din cale,

când drumul scurtat tocmai se surpă?

Vor fi nopți albe, spun

cuvinte frumoase, povești de început

ziua cu dreptul,

îmbrac un zâmbet nou 

și-l oblig să mă cuprindă,

nici o tristețe să nu se amestece

printre pașii dornici de ducă,

chiar dacă sunt la o margine fină

de dor… 

îl împărțim, dacă- mi poți fi…

 

2.

 

Gânduri în noapte

 

Pun întrebări, temperatura crește,

tensiunea dintre noi, o coardă de vioară,

sensibilă, răspunde un murmur în surdină…

e caniculă între cuvinte, incendiu nepremeditat.

Potopul mă întoarce din drum ,

uitasem fereastra deschisă când îmi erai

întâiul gând și puneam semn

între tăceri. 

Uită și șterge, acceptă responsabil,

nu sunt femeia cu rochia râvnită de toți,

într-o vitrină cu o cortină netrasă.

Nu te-am căutat, nu m-ai găsit,

femeia cu ciorba pe masă, cu cearceafuri apretate

și parfumul aburind urme,

așteaptă de ani lumină… o taină.

Cui i-ar trebui detalii,

într-o tăcere, disimulând frica 

de ultimul popas ,
ne ascundem printre fraze

ce nu ajung poezii, doar gânduri

în noapte, când credeam că o să ne fim…

 

3.

 

Viața un fum de țigară

 

Ploile îngenuncheau pe la porți,

cuvintele topite mai pluteau un timp,

între îmbrățișări restante,

doruri durute rupeau liniștea

propusă de soartă,

noi, niște postere în vitrina timpului

îngălbenim un spectacol uitat,

o iubire, o viață sau nimicul dintre noi.

Mâinile nu mai știu să mângâie,

vorbele au rătăcit tandrețea,

au uitat începuturi și decolorează

ușor sfârșitul.

Este mai rece azi ca ieri,

este mai nor, zâmbetul desprins din gene,

strivit de trecătorii grăbiți

ai altor dimineți, 

e singur și trist.

M-am pierdut prin poveste,

te-am rătăcit printre bucurii obtuze,

printre călătorii care-mi aplaudă

un fum de țigară, 

o ultimă cădere.

Am toate buzunarele pline cu chemări,

cu dureri, 

iubire pietrificată, cu fermoarul tras…

viața pe poante.

 

4.

 

Piedică de taină

 

Azi va fi o zi prelungită

și noi femeile știm cu e,

cu de toate ele vieții:

copii, soți, taine gospodărești,

pe care numai noi le rezolvăm,

că se anunță o pauză,

o poticneală astrală.

Se opresc toate pentru o perioadă

nedeterminată.

Avarie mondială!

Sau greva universului, spontană!

Eu, femeie matusalemică,

exersând atâtea decenii răbdarea

și înțelepțirea dintre vorbe,

înțeleg, te consolez și pun în balanța

zilei, zilele mele restante, dar și nopțile

irosite prin gânduri și doruri nerostite,

dorință și înțelegerea că ție îți e greu.

Mâine se amână.

Știi cum e? O anestezie prelungită,

o dimineață cu eclipsă totală.

Nu avem timp de regrete, rememorări…

Pașii se opresc, timpul îl îngropăm

deseară…

viața, mereu o taină, ne-a pus o piedică pe conștiință, 

am fost sau mai vrem să fim, doi…?

 

5.

 

Veșnicia nu e un cuvânt

 

Pe aici nu mai trece nimeni, 

toți pleacă,

se spun tot mai des rugăciuni,

toți se împacă

între ei , 

doar drumuri rupte,

între noi tristețea ca un asfalt

proaspăt turnat, 

pe care am lăsat amprenta de ieri.

Un drum curat, lăsat la urmă,

e o liniște mare,

chiar dacă în fiecare zi bat clopote

de înțelepțire, anunțând în Cer,

deschiderea porților.

Nimeni nu rămâne, nu se grăbește,

nu are lacrimi destule

cu care să spele asfaltul spre neant.

Nimic nu rămâne cum a fost,

doar veșnicire…

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ha! Ha!

 

1.

 

CONTRAPUNCT

 

Democrație, cuvînt nefericit

pentru cine – într-un rîu 

de sudoare – caută

mari batiste de nori.

Țară bolnavă de retorica lipsei;

Portocali îndepărtați;

Libertate ce începe

odată cu sfîrșitul;

 

Storuri trase;

Spălătoreasă cu ziua,

negociată, tocmită mereu.

Splendida dimineață,

pe chipul hepaticului.

 

2.

 

SCHIMBAREA LA FAȚĂ

 

schimbarea la față era mamă ziua nașterii tale

și mai era enola gay nori ucigași din senin hiroșima.

după cinci mii patrusute optzeci și cinci de zile și nopți

petrecute pe fața nevăzută a Lunii,

 

ești așa de tare schimbată la față 

că nu te mai recunosc nu mă mai recunoști.

la țărmul fără far unde m-ai debarcat bucuroasă

am rămas edecarul care trage vremelnic

 

aducerile aminte la mal.

de fiecare dată îmi rînjesc sarcastic de-acolo

pantofii cu talpă din microporos și toc ortopedic

care s-au descălțat de tine între timp.

 

Vali  NIȚU

 

Floare de iris

1.

Magia logodită cu privire albastră

 

am întins palmele

şi-am mângâiat destinul

din globul de cristal

spre trupul zilei

priviri avide

în noaptea unui vis

cu chipul tău

alt cer

la sfârşit de an

împletesc în părul tău de foc

îmbrăţişări nesfârşite

în pragul timpului alb

lângă tine

rescriu trăirea

amândoi iubim culoarea

aşa vom fi mereu

eu sunt tu

şi-mi eşti un eu

iubita mea

al vieţii pas.

2.

 

Iubita mea cu părul de soare

 

cuprind în fiecare clipă

desenul trupurilor

şi povestesc prin vers cu tine

mă prind de zâmbetul tău

şi vreau să rămân acolo

în oraşul din nord

invidiez ţigara care-ţi atinge buzele

ceaşca de cafea

ador privirea

din frumuseţea imperială

a trăirilor noastre

cu vremile venite în solfegiul toamnei

prin mugurii de până mai ieri

copacul

curajul de a putea atinge fericirea

culoarea şi lumina

femeia mea

din propriu-mi timp.

Verticala iubirii trăite

ochii sufletului

orânduiesc fără saţiu

lumina peste noi

în aşternutul alb

călătoria iubirii prin părul roşcat

străbate trupul însetat

pe umerii goi buzele uitate discret

trăiesc cu măsură într-un colţ de zori

să nu topească timpul

în tăcuta-i miniatură

atâta dor

prin dimineţile albastre

culoarea privirii femeii din viaţa mea

surâde şi strânge-n pumn

mirificul buchet

fericirea.

 

3.

 

pânză de suflet

 

în noaptea pictată

buzele tale

sunt destinate unui sărut pătimaş

ce m-aş face fără tine

secundă celestă

cu nerăbdarea de a ne revedea

în curgerea paşilor

te doresc

aşteptându-te am înţeles iubirea

femeie puternică

alintă-mă-n nopţile de noiembrie

ce vor urma.

 

Alexandru  SANDU

 

Alte taine

1..

***
mă-mbată ca o licoare
dulce-afrodisiacă
bucuria că e soare
și dorința ta de joacă

2.

 

Haine de lux

 

cuvintele-s bijuterii
– la început a fost cuvântul –
când le rostești sau când le scrii
adu-ți aminte că pământul,

 

pe care astăzi locuim
are-n esență ceva sfânt
și din geneză bine știm
c-a fost făcut cu un cuvânt

 

eu prețuiesc cuvintele
și când vorbesc, și-atunci când tac,
sunt pentru mine hainele
în care zilnic mă îmbrac

 

3.

 

Punct și de la capăt

 

cea mai bună strategie
de an nou,
e să n-ai nicio strategie
( aici trebuie să recunosc
că sunt mincinos )

am și eu niște strategii
deși știu
că are viața strategia ei
și m-a distribuit deja
după necunoscute legi
în vâltoarea viitoarelor zile.

Sunt însă privilegiat
am dreptul să trișez
măcar
cu o stanță
de Bacovia…