S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
cîndva o să îmi fie dor de tine
și de luminile străine
ce-ți luminau adîncul necurat
cîndva o să te plimbi prin mine
cum marea preschimbîndu-se-n uscat
(ecou mut)
2.
pleoapele ard
de dincolo somn
ai să taci
am să dorm
(gina și goia)
tu ai timp
și uitare
sărută-mi tăcerea
și miercurea viitoare
(purtăm în spate săptămîni
cu dor de buni și de nebuni)
hei e noapte
iar
mai ții tu minte
iar
hei cineva ne aștepta
iar
de ce de ce
iar
(frîntură din frînturi)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
Pagini albe
Figuri estompându-se
amintiri şi fapte recente
oraşul pierind triumfător într-un
perpetuu trecut
mlădierile eterne ale iubirii
cuvintele lovindu-ţi meningea
ciocane neruşinate ale
unor reflexe inutile
capcana prezentului
prin zăbrelele căreia
priveşti cerul
„nu mă interesează viaţa
mea de acum” declari ipocrit
trăgând cu ochiul la peisajul
liricii actuale
obstinat scrii despre singurătate
uimit cum propriile-ţi cuvinte se şterg
antrenând ştergerea trecutului a prezentului
a lumii a ta poate a ta
doar a ta…
2.
Buna vestire
Caietele aşteptau în fiecare încăpere
florile în vaza de pământ nu se ofileau niciodată
uşile rămâneau închise
ferestrele asemenea
ceasul uitase numărătoarea secundelor
doar un păianjen orb ţesea în pleoape
o pânză din ce în ce mai deasă şi mai cenuşie…
3.
Prietenii
Curios,
am stat atâta de vorbă,
ne-am amintit de lumea în care tocmai trăiam.
Descifram totul molcom,
silabiseam pentru a câta oară lumea.
Iţi aminteşti cuvântul acela,
dezamăgitorul acela cuvânt?
Ai văzut cât de bine ne simţeam.
Ne-am preumblat printre literele foşnind,
am urcat uşor gâfâind pe piscurile înţelesului lor,
am respirat aerul lor rarefiat.
Am coborât apoi în poiana ca o pagină de jurnal,
am simţit eternitatea sub tălpi,
am mângâiat iarba silabelor.
Am privit apoi spaţiul alb-negru
dinspre care efluvii neînţelese…
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Parcurs
Pierde-ți în clipa
aceasta orice urmă
de rațiune și orice
greutate pe care ai
putea-o avea legată
de picioare și învață
să plutești, cu îndrăzneala
unui prunc.
Ai să descoperi,
cu răbdarea unui
învățăcel, că lumea
poate avea și culoare,
că formele nu sunt doar
goale și că un chip
poate avea milioane
de fațete, cărora nu ți-ar
ajunge o viață să le
afli numărul. Cu uimire
nesfârșită, vei afla că
poți găsi blândețe la
capătul unor degete,
că poți afla mângâiere
într-un glas și că liniștea
nu trebuie să fie
nicicând apăsătoare.
Aici, dacă știi să cauți,
fără să scormonești sau
să dărâmi, vei descoperi
viața.
2.
Plutire
Privește-te pe tine
din interior, dincolo
de trup sau de vreun
construct mintal care
te-ar putea constrânge.
Începi să nu te mai
simți pe tine dar să
te vezi din ce în ce
mai clar, de parcă
întregul corp ți-ar
fi oglindă pentru suflet.
Aruncă-te pe tine, cel
vechi și obosit, renunță
la corăbii cu catarge
dărâmate și învață să
navighezi liber, să fii o
pânză goală, întinsă sub
sub forța nesfârșită a
suflării care îți dă viață.
Învață să plutești, să
uiți că ai fost vreodată
un ghem, o mână, o piele
sau o inimă și lasă-te pe
tine să fii tot.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Scriu pentru creionul meu,
el, neştiutorul (?), mă crede
un mic dumnezeu. Se mistuie,
în cuvînt, fără vreo vină,
în vreme ce eu mă pierd
în măduva lui de lumină.
Îl ascut cu securea unui
paşnic război din care,
de multe ori, ieşim învinşi
amîndoi. Cioplesc în carnea lui
o luntre minusculă cît pentru furnici,
sperînd că odată vom fugi, împreună,
de-aici. Departe, peste apa din vis,
unde toate cuvintele
s-au scris. Nodul creionului
l-a dezlegat cu sabia lui,
Machidon.
Cînd o să mor,
să-mi aprindeţi, la cap,
un vîrf
de creion!
2.
***
O rană mişcătoare, poetul.
O închizi aici, se deschide dincolo.
Degustător de apă vie, de apă moartă.
Privirea lui este cînd transparentă,
cînd mai opacă decît perdelele Vaticanului.
Uneori indiferent, alteori sîngerează
în fotografiile vechi. Tăcut sau, dimpotrivă,
mai zgomotos decît copiii ce fugăresc pisica
de coada căreia au legat, în joacă, un zmeu din tablă.
Nu-l întrebaţi despre adevărul cuvintelor sale
– infirmiere bătrîne cu braţe albe,
străduindu-se zadarnic să-i aline durerea.
El va muşca din urechea creionului.
Îşi va striga pe nume îngerul.
3.
***
Iubeşte-o. Nu vezi că eşti prea slab
să o iei în robie? Că inima ta
aleargă, pînă la sîngerare, un cal
pe care mintea nu-l ştie?
Iubeşte-o umil. Nu simţi?
Cînd ea de mînă te ţine,
pînă şi ultimul sclav e mai liber
ca tine. Iubeşte-o.
Să nu ajungă ochii ei
semilune întunecate, sprîncenele
acoperişuri luate de vînt.
Literele – maluri surpate
în albia unui cuvînt. Iubeşte-o
să nu-i fie fereastra însingurată,
oglinda să nu o mintă
că e cea mai frumoasă. Iubeşte-o.
Moartea-i aproape!
Şi urme nu lasă.
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
„You’ve been nothing, but my life”
I used to hear their arguments
two hot headed lovers
that day
she was ranting
as usual, as she cooked his favorite meal
„you lazy old man”
she said
„You never do anything right
You never help me around
I should have listened to my mother”
she said
he just listened to her, silently
never uttering a word
„I should have listened to your mother, my best friend, your father, my horoscope
my next door neighbour, to the damn mayor
All of these years
You’ve been nothing but a pain”
she cried smashing and crashing the dishes in their old cramped up kitchen
„You should have bought me flowers,
help me with groceries
take me out to dance
but all these years
you’ve been nothing but a pain”
and silence crept inside
and with each step she came closer
and closer
„All these years”
she kept mumbling
„You’ve been nothing but a pain”
But he just listened to her
In his best suit
The candle burning slowly
„All of these years”
her tears burning fast
as kisses poured down
on his dead pale cheeks
As usually he listened
silently
His soul departed,
„All of these years”
she whispered
„You’ve been nothing, but my life!”
2.
„N-ai fost nimic, dar viața mea”
Obișnuiam să le aud argumentele
doi iubitori cu cap fierbinte
În acea zi
Ea vorbea despre asta
ca de obicei, cum i-a gătit mâncarea preferată
„ bătrânel leneș ”
Ea a spus
„ Niciodată nu faci nimic bine
Nu mă ajuți niciodată
Ar fi trebuit să o ascult pe mama ”
Ea a spus
doar a ascultat-o, în tăcere.
nu rostesc niciodată un cuvânt
„Ar fi trebuit să o ascult pe mama ta, pe prietenul meu cel mai bun, pe tatăl tău, pe horoscopul meu
vecinul meu de alături, pe nenorocitul de primar
În toți acești ani
Ai fost doar o durere”
Ea a plâns zdrobind și spărgând vasele în bucătăria lor veche înghesuită
”Ar fi trebuit să-mi cumperi flori,
Să mă ajuți la cumpărături…
Să mă scoți la dans
dar în toți acești ani
Ai fost doar o durere”
Și tăcerea s-a strecurat înăuntru.
și cu fiecare pas ea a ajuns
și mai aproape.
„ În toți acești ani”
ea a continuat să mormăie
„Ai fost doar o durere ”
Dar el tocmai a ascultat-o.
În cel mai bun costum al său
Lumânarea arde încet
„Toți acești ani”
Lacrimile ei ard repede
în timp ce sărutările au fost vărsate
pe obrajii lui palizi morți
Ca de obicei, el asculta
În tăcere.
Sufletul lui a plecat,
„Toți acești ani”
Ea mi-a șoptit
„Ai fost nimic, dar viața mea!”
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Astropoezie
Sunetul respirației mele agitat de calmă
E propulsat spre cer,
De care se agață,
Și refuză să mai coboare de acolo
Ca să-mi revină mie.
Încearcă să fie o nouă stea albastră
La care să privească oamenii
Care știu să-și ridice privirea și spre cer
Și spre orice ar fi
Dincolo de el;
Să fie un reper
După care ei să se ghideze
Când nu mai știu a se orienta
În propria persoană
Sau când nu mai știu unde pe cer
Le este locul.
Vrea să îi ajute pe toți
Să își găsească coordonatele,
Sa fie punctul lor de plecare către absolutul
Diferit pentru fiecare,
Dar care are mereu aceeași semnificație
De oglindă care îți arată
Doar ceea ce e important,
Ceea ce ai nevoie
Chiar dacă nu-i ce vrei.
Și sunetul respirației mele agitat de calmă,
Care a devenit o stea roșie,
Nu una albastră,
Nu știe de care parte a cerului
S-a agățat,
Nu știe cum să cadă,
Să fie un meteor,
Știe doar cum să îi ajute pe ceilalți
Să se găsească
Și pe cer
Și dincolo de el,
Așa că mie nu îmi mai revine,
Mă părăsește în locul din care nu poate fi văzută
Și nu mă mai pot orienta,
Nu mai pot auzi sunetul
Respirației mele agitat de calmă.
2.
Noctilucență
Acum, norii arginti te orbesc și-ți luminează noaptea
Din ochii închiși, care pot încă vedea
Doar peste munți și peste tine
Care stai în calea ta.
Și stelele toate, speriate,
În noaptea cea amară încep să țipe
Si se-nvârt cu greutate
Deoarece candela, încet încet,
Din mijlocul lor se desprinde.
Dar, mâine,
Nori nu vor mai fi
Și doar tu vei împrăștia
Lumina argintie în noapte,
Totuși, orbit de tine, nu vei mai putea vedea,
Ca pân-acum,
Ce se ascunde dincolo
De ale stelelor fapte.
Și mâine, și poimâine,
Și mereu de acum va fi la fel:
Orbit de propria lumină argintie
Vei pleca de lângă tine,
Cu întregimea întunecată, pustie,
Și, în sfârșit, nu vei mai sta tu
În calea ta.
De acum înainte
Mereu vei fi doar tu
În umbra ta
Și nici măcar tu
Nu te vei mai putea vedea.
Andreea GHICA
Băi…
1.
și-mi spun
la naiba
dacă singurătățile noastre
s-ar fi întâlnit până acum
poate ne-am fi simțit și noi
mai mult oameni
nu doi amărâți care așteptau
pe-o bordură
să li se întâmple ceva.
(un foarte scurt poem despre singurătăți)
2.
hai să plutim printr-un ținut
în care viața își face de cap
iar tu
nu pui întrebări, doar o privești
de la fereastră, din parc,
din poartă, de pe scări
apoi tragi aer în piept, da,
miroase a viață.
(a flori și a dulceață)
3.
Pe bulevardul Pardon
am învățat să pedalez
și să urmăresc ținute cochete.
Desigur, între timp lucrurile s-au mai schimbat,
hainele elegante au fost înlocuite de bluze mini
și gene false,
daaaar
bulevardul și-a păstrat frumusețea.
iar câinii cu urechi clăpăuge
adoră să se plimbe pe acolo.
(Nostalgie, bine ai revenit!)
Constanța POPESCU
În trenuri albe
1.
Punctul
Construiesc poeme, cuvinte amestecate
într-o sită din care curg literele
în formă de piramidă
cu baza pe aşteptate,
Nisipul trosneşte sub paşi,
Dumnezeu nu ştie că am făcut risipă
de materialul celest,
acum poezia se pierde
între coperţile cărţii cu litere mici.
Cine o mai deschide să caute fericirea?
Cine mai ştie acel alfabet?
Când dimineţile nu mai construiesc începuturi,
eu şi tu ne-am rătăcit harta.
Între noi clopotul sparge liniştea tristeţii
şi scrie pe ultima foaie, punctul…
2.
Am pierdut… eternitatea
Plecăm în fiecare zi puţin,
pierduţi în adieri de taină,
în linişte ni se topeşte lumânarea,
cu lacrimi, cu regrete,
ne împăcăm să batem palma cu eternitatea…
Abia atunci când nu vom fi,
putem privi senini, cu detaşare,
micimea lucrurilor şi orgolioase vorbe,
care groapa, ne-au săpat.
Copiii privi-vor cu un boboc de lacrimă,
ascunsă între gene, o lespede tristă şi rece,
în vegetaţia virgină,
când ei sunt cei ce vor urma…
3.
Salvarea poeţilor
Trecem grăbiţi prin urechile timpului,
fără să ştim, anotimpurile îşi fac loc
printre cuvinte, printre iubiri,
printre file rupte din cartea cu poveşti.
Unde rămăsesem ieri?
Trecusem peste o cumpănă, peste un rând,
un gând, un zâmbet ce mă despărţea de altă zi.
Unde sunt bucuriile mici, pietricele din dalele timpului,
ce-mi colorează paşii dimineţilor cu urme şterse?
Unde sunt gările, popasuri pentru vise?
Mai rămân nişte cuvinte acolo,
cu care acopăr sentimente prăbuşite,
în situaţii de urgenţă salvând
tot ce a dat mâna cu iubirea,
salvarea poeţilor.
În rest, străini pe coridoare paralele
admirând curgerea…
4.
Zile cu soare
Am învăţat să construiesc poduri,
peste anotimpuri, peste dureri,
peste nopţi şi peste colecţia de amintiri.
Toţi suntem acţionari la lucrarea celestă,
care ne obligă să trecem
cu mâna întinsă, să cuprindem bucuria
şi o aşternem sub paşii nesiguri,
bolnavi când se termină primăverile.
Am învăţat să urc scări
prin timp…
tot mai aproape de perfect
am curăţat zilele şi nopţile tapetate
cu povestea din care ai lipsit…
Am întins mâna şi mi-ai cuprins visul
din care se hrăneşte bucuria că exişti.
Tot mai aproape de cerul tău,
îmi fac aşternut din zilele cu soare
care îmi vor lipsi o veşnicie…
5.
Anotimpuri arhivate
Am sunat liniştea la uşă,
foile mele speriate înmuguresc idei
şi spală noaptea pe faţă
pregătind destinul.
Construiesc temple, cuvinte înmugurite
dăruind mai mult ca noi
floare de zâmbet.
În josul paginii, aşteptări,
anotimpuri arhivate,
ploaie mocănească
spală lacrima cu care-ţi ştergeam privirea…
Se sparge fereastra tristeţii,
spânzurată de clanţa uşii,
doruri care nu mai deschid primăveri,
copilului mirărilor lumii,
nu-şi recunoaşte balanţa cu talerul rupt
şi se roagă să nu moară visul
când dimineaţa cu bucuria ostatecă-ntre pleoape
deschide cale anotimpului
în care tu mă aşteptai…
Facebook
WhatsApp
TikTok
