DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

 

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

știu că nu dormi 

din palmele tale 

delfinii sar 

focuri de artificii 

din frunze ne facem o casă 

în care să nu dormim 

vreodată 

(orizonturi flămînde)

 

2.

 

auzi cum liniștea
își face cuib
într-o vioară
(dincolo de sunet)

 

3.

 

mă strecuram în visele tale 

orb 

și un pic tandru 

au înflorit degeaba trandafirii 

pentru tine 

petale triste 

pe-un asfalt comun 

și-un somn ce încă are de dormit 

(o oboseală fără sațiu)

 

4.

 

azi sînt vecin cu dimineața 

un fel de nemurire de pripas 

dorm vorbele în ghețării iubito 

de m-ai cunoaște înc’ un ceas 

vei părăsi pătratele rotunde 

și ne-om trăi în nicăunde 

(ecuatorul doar împarte)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Oglinzi de nisip

1.

 

Dubito

 

La ce bun să mai scrii poezii

când toată lumea aleargă

după bani

când toată lumea dispreţuieşte

sentimentul când toată lumea

apreciază sexul frust

şi fără nici un ecou de metafizică

erotico sentimentală

la ce bun să mai scrii poezii

când literatura se citeşte

într-o imensă sală goală…

 

2.

 

Să te înmiresmezi dragă mea 

din dulcile amintiri ale trecutului 

când într-o cameră ascultam 

gânguritul copilului nostru, 

când fericit mă trezeam 

pentru a legăna minunea mică, 

primul nostru copil 

și visam și visam 

la… marile noastre visuri de viitor… 

Să te înmiresmezi dragă mea 

sub teiul care încă rezistă, 

deși e rănit cum încă și noi rezistăm, 

deși amurgul este aproape, 

sprijiniți de minunea care este Luca… 

darul din partea copiilor mei… 

Ne-ai înmiresmat Doamne 

cu smirna ce izvorăște 

din teiul copilăriei mele…

 

Erica  OPREA  

 

Lecția de zbor

1.

 

Solar

 

Căldură infernală
și parcă apartamentul
mic ne strânge în
mijlocul lui, într-o vară
pe care am așteptat-o
prea mult, amândoi.

Ne transformăm în
antimaterie, ne topim
gândurile în nespuse
cuvinte, de parcă timpul
s-ar fi dilatat și noi am
fi uitat de unde am pornit.

Privește, e un nou început,
un traseu nebătătorit pe
parcursul căruia ne vom
redescoperi cele mai prăfuite
colțuri, aflate la întretăierea
dintre amintire și destin.

Uită-te la mine și uită-te
pe tine în această prelungă
reverie înmugurită la
genunea unei după-amiezi,
e timp și timpul să-ți lași
gândurile să umble goale,
afară din mintea ta.

 

2.

 

Schiță

 

Conturează-ți
fiecare speranță
într-un desen abstract
și îndrăzneț, cu gesturi
aproape tăioase în
convingerea lor. Trasează

tiparul unui nou drum,
cu siguranța unei mâini
care cunoaște instrumentul
și lasă ca tot ce iese din tine
să fie artă, să fie expresie a
tot ce știi și tot ce ai vrut
să înveți vreodată.

Ești pe cale să treci
dincolo de limitele
suprafeței hârtiei și
îți vei însemna parcursul
cu un curaj nebunesc,
întrucât nu mai ai nimic
de pierdut. Știi că jocul

e aproape câștigat,
chiar dacă miza de schimbă
clipă de clipă. Nu mai
contează să urmărești
vreo finalitate, ci drumul
în sine va fi ceea ce
te va face să te simți
învingător.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***

miezul verii un cîine aleargă după maşina 

cu gheaţă oamenii împing de la unul 

la altul aerul fierbinte al zilei – un mort 

străin pe care nu vrea să îl îngroape nimeni – 

o capră linge oglinzile de sare un greier

adoarme în cutia viorii şi îl visează pe 

mozart copil ce minune să dansezi în ploaie

exclamă fosta balerină miroase a praf şi a sînge

iar au scăpat taurii în oraş? ehei, 

primăvara o să vină atunci cînd din 

amestecul sufletului cu gîndul va înflori 

un cireş spune poetul lumea rîde cîinele 

a obosit alergînd după maşina cu gheaţă

se apropie seara în curînd vom vedea

urme de dinţi în moneda strălucitoare 

a lunii. aceeaşi zi mereu aceeaşi zi!

 

2.

 

***

Cînd ai plecat 

ai stricat cuibul rîndunicii,

ai strivit şarpele casei, 

ai înţepenit roata fîntînii,

ai atîrnat pisica de clopot 

de durere, mamei i s-a încurcat firul pe fus;

de supărare, tatălui i s-a descărcat 

puşca înspre Dumnezeu. 

Acum te întorci – altul? –

să construieşti un cuib nou; 

să alăptezi puiul de şarpe,

să dai cep fîntînii

să pui clopoţei pisicii

mama te iartă,

dar

ai să îmbătrîneşti curăţînd

puşca de vînătoare a tatălui.

 

3.

 

* * *

alergam prin lume unul după celălalt 

ca limbile ceasului uneori ne întîlneam 

în dreptul unei ore goale de unde sufletul 

fusese izgonit să supraviețuiască singur în 

sălbăticia timpului oare mai trăiești suflete 

mă întreb amintindu-mi cum mă 

sprijineam de un tren în mișcare

din ferestrele lui rîdeau clauni alb-negru

Doamne cît de speriată erai cînd ți-am spus

că începînd din ziua aceea fiecare dintre noi 

va trebui să își păzească îngerul

 

4.

 

***

E dimineaţă. Mă ascund într-un pepene verde.

Prevăzător, am rezemat o scară de cer.

Adie vîntul, pisica îşi trăieşte a noua viaţă,

clopotul trenului răsună pe viaduct. Un bărbat

crapă lemne, altul ascultă muzică. Demult,

ei au stors lapte din ţîţele de piatră ale lupoaicei.

E dimineaţă. Mă ascund într-un pepene verde.

El începe să crească. Devine uriaş.

Da! Îmi va fi sicriu. Pe coaja lui, cu 

briceagul primit de la tata, 

în copilărie, numele îmi scriu.

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN 

Poetry

 

1.

 

My grandma

 

I remember hear clearly

She used to eat..

She used to eat bread crumbs

Off the kitchen table

Soft, fluffy foamy, bread crumbs

Or rocky old jawbreaking bread crumbs

When she was sad

It was her way of fasting in the lent

Her way of grieving in sorrow

Her look was never of jugement or reprobation

But of profound sorrow and dissapointment

As if,…

As if the whole world had let her down

I remember her face washed by tears

That glistened with love and forgiveness

Her beautiful eyes

A fragment of that inner light

That always reveals God’s neverending love

 

2.

 

Bunica mea

 

Îmi amintesc că aud clar

Obișnuia să mănânce…

Obișnuia să mănânce firimituri de pâine

De pe masa din bucătărie

Spumă moale, pufoasă, pesmet.

Sau firimituri de pâine cu fălci vechi și stâncoase

Când era tristă

Era felul ei de a ține post de împrumutat

Felul ei de a se mâhni în jale

Privirea ei nu a fost niciodată de vinovății ascunse 

Dar de durere profundă și dezamăgire

Ca și cum…

Ca și cum întreaga lume ar fi dezamăgit-o

Îmi amintesc de fața ei spălată de lacrimi

Care strălucea cu dragoste și iertare

Ochii ei frumoși.

Un fragment din acea lumină interioară

Asta dezvăluie întotdeauna dragostea  lui Dumnezeu…

 

Ștefania  PAVEL

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Camera

 

Suntem blocați în camera fără pereți,

Tu și eu, dar nu știu care este iluzia,

Dacă ești tu,

Dacă sunt eu,

Dacă viața însăși sau dacă tot.

Știu numai că acea cameră

Este cel mai adevărat lucru 

Dintre toate cele pe care le-am cunoscut vreodată,

Chiar și dintre noi,

Simpli oameni ce s-au nimerit a fi singuri în același loc,

Unul în compania celuilalt. 

 

Acea cameră care ne îngrădește

Și ne limitează la a ne lovi

Numai de granițele ei atât de bine cunoscute,

Fără să aibă însă pereți 

Pe care să putem măcar lipi poze din trecut

Ce să ne protejeze de prezent și de viitor

Și să ne asigure îmbrățișarea strânsă,

Atât cât să ne dea siguranța necesara pentru a muri,

Dar în același timp slabă,

Atât cât să ne lase să îi alunecăm ușor din brațe 

Și să ne pierdem în neant

Atunci când și viața va fi pregătită să renunțe la noi,

Nu numai noi la ea. 

Acea cameră este cel mai adevărat și material lucru,

Singurul pe care nu îl pot pune la îndoială.

În rest, totul numai niște iluzii. 

 

Doar atât mai știu cu siguranță,

Că suntem blocați într-o cameră fără pereți,

Eu și tu, moartea,

Nimic mai mult decât simple și singure iluzii

Ce așteaptă aceeași îmbrățișare. 

 

 

2.

 

Privirea

 

Nu-mi lăsa privirea să coboare

În prăpastia la marginea căreia aștept, 

Ucigătoare,

Să zăresc într-un pustiu oarecare

Gândul care parcă nu mai apare,

Dar nici nu mai dispare. 

 

Nu-mi lăsa privirea să coboare

În gol, unde mă pot vedea în sfârșit pe mine

Exact așa cum sunt, muritoare,

Navigând pe nimicul lin 

Al zilelor viitoare.

 

Nu-mi lăsa privirea să coboare 

În vânt, și să fie purtată de el către scopul

Pe care l-a avut acea ultimă scrisoare

Ce în fiecare zi o compune pe cea viitoare

Cu litere de fier pe care le gândesc

Atunci când mă arunc în mare.

 

Nu mă lăsa pe mine

Să cobor în mine sau în propria-mi privire,

Știind că-s și ucigătoare,

Că-s și muritoare,

Dar, la final, că nu voi fi nimic mai mult decât o scrisoare

Ale cărei litere de fier să le topești

Când din nou și din nou o citești,

Mereu sperând

Că i-ai fi adăugat un nou înțeles între rânduri,

Sau că ai fi fost chiar tu rândul care să o facă

Să fie ștearsă de tot din mintea mea,

Sau măcar să îi fi adăugat rima 

Și ordinea pe care eu le-am pierdut

Și care m-au făcut să știu că

Am ales inconștient să ajung la final

Fără privirea care nu am vrut să coboare

În prăpastia cu litere muritoare de fier

Care mă chemau către nimicul lin.

 

Andreea GHICA

Băi…

1.

 

două mâini se plimbau

prin părul meu și coborau

pe gât până au ajuns pe umeri

iar acolo s-au oprit

așa a început totul

ne-am pus converșii

repede repede repede

am aruncat un pulover pe mine

te-am luat de mână

am zis

hai să-ți arăt lumea cum ar trebui

ea să fie

am alergat ca descreierații

prin pasajul ăla nesuferit de la Unirii

ne-am sărutat fix în mijlocul lui

numai așa ca să-i enervăm pe morocănoși

am primit înjurături

am râs

ți-am zis că oamenii ăștia habar n-au să iubească

la unii te-ai strâmbat

alții s-au strâmbat la tine

le-ai zis

make love not war

băi

eram ca hippioții ăia

și asta îmi plăcea al naibii de tare

apoi am ajuns pe Victoriei

ne-am holbat în toate vitrinele cu haine scumpe

scumpe băi scumpe

mi-ai promis că la primul salariu

mă duci să-mi aleg ceva mișto

ți-am zis că nu-i nevoie

nu mă impresionează hainele fancy

și nici oamenii cu nasul pe sus

apoi a început să plouă

mi-ai dat geaca ta de piele

intram de trei ori în ea

dar era o senzație a naibii de mișto

mirosea tare frumos

și ploaia ne făcuse ciuciulete

și ne intrase apa în converși

și alergam așa

fără țintă

și parcă viața părea mai suportabila

m-am gândit o clipă

dar numai o clipă

pe cuvânt

cât de nașpa ar putea să fie

fără geaca aia de piele

care stă toată ziua în cuier

și fără micile ploi care ne prind pe stradă

și fără muzica de la 12 noaptea

și fără magazinele cu haine scumpe

și fără oamenii morocănoși

asta-i viața băi/asta-i viața.

 

2.

 

mi-ar plăcea ca pe fiecare planetă

să existe cineva fix ca noi

când ne simțim singuri să ne facem cu mâna de la distanță

să ne cântăm reciproc să râdem

să ne spunem

băi, am trecut și eu prin asta

capul sus toate trec oricum

viața oamenii orele plictisitoare de la birou

scrisul la disertație fricile de zi cu zi

aerul care pare că te dărâmă în unele zile

iubirile de care nu știi cum să te desparți

mâna mamei pe care o vezi din ce în ce mai rar

toate trec

absolut toate

cu sau fără voia ta.

 

Ioan  VIȘTEA

 

Ha! Ha!

 

1.

 

Delphi de lângă București I 

 

Răspunsul va veni fără-ntrebare

și vom vedea cadavrele arzînd cu mare febră.

În mașina salvării Marea Moartă dusă la reanimare

ori pietoni disciplinați călcați de ”zebră”.

Asurzitor ne vor țipa-n ureche surzii.

Curînd de tot, poate în seara asta,

ne vom urca în trenul de Cîmpia Turzii,

pe controlorul de bilete să-l identificăm cu Basta.

Treptat, copiii îi vor naște pe bunici

și-n noaptea Sfîntului Bartolomeu,

vor aștepta zadarnic liturghia ultimii calici,

în care sufletul, ca boarea de ușor, atîrnă greu.

Or să ne latre cîini electronici în ușa oricărei instituții.

Cocenii de porumb vor germina pumnale.

Afișe mari vestind decapitări și execuții,

se vor lipi pe frontispiciul Școlilor Normale.

Vom arunca cu pietre în tot ce am crezut

și tuturor sub stare de arest la domiciliu,

pe gură, în locul caldului sărut,

ne va-nflori un nasture de plumb cît un sigiliu.

 

2.

 

Delphi de lângă București II

 

Ne-mpinge ziua de la spate cu trîmbițe și sori

căzuți ca îngeri fulgerați în zbor razant.

Să nu cumva să fugi, să te ascunzi, să mori,

tocmai acum în așteptarea edictului din Nantes.

Vom dejuca în taină o farsă-n două acte, un complot

urzit în draperiile solare de scarabeul sacru

și-odată vindecate durerile în cot,

vă spun, gata vom fi de orice simulacru.

Vom vinde-n piețe castraveți la grădinari;

marea cu sarea deșertăciunii o vom lua complice;

sonete de iubire vom scrie cu briceagul pe stejari;

afoni, vom împăia privighetoarea cu alice.

Ne vom uita oriîncotro cu ochelari de cal.

Un soare-n metastază, o lună la pătrar,

vor scoate din joben și mîneci omul ideal,

cu gheare-n dreptul frunții și în priviri ghețari…

Așa vom trece secoli unul după altul.

Nespus de-nstrăinați și-atît de singuri,

abia vom mai simți, la gît, prea scund înaltul

spînzurătorilor din dreptul fiecărei linguri.

Și-o să ne-mpingă ziua de la spate cu trîmbițe și sori,

căzuți ca îngeri fulgerați într-un desant,

și ai să fugi, să te ascunzi, să mori,

tot așteptînd ecoul edictului din Nantes.

 

3.

 

Din ce se vede și din ce nu se vede

 

din ce se vede și din ce nu se vede

e țesută întîmplarea amiezei.

ay cu pleoapele arse de dogoarea amiezei

doi călăreți unul orb caută în căușul copitei

adeneul patriei rătăcită îndelung.

la stînga lor doar leșuri doar cranii de piatră.

la dreapta un munte de sare

linge picioarele atîrnate în șa.

ay nevrednici de tine ay pe vecie înșelați în credință

și vîntul ay vîntul ce curînd o să scrie

un epitaf pe nisip.

taci! taci! șoptește orbul în barbă

ay sîntem pe drumul cel bun

sîntem pe drumul cel bun cîtă vreme

în galopul sîngelui uite mi se-arată brăila.

 

Constanța  POPESCU

 

În trenuri albe

 

1.

 

Bucurii de spălat clipa

 

Mama mă ținuse strâns la piept,

cu puterea ei de mamă,

îmi spăla toate neliniștile,

îmi sorta visele pe anotimpuri,

oprindu-se la cele mai năstrușnice,

gânduri necontrolate…

curăța crevata de neliniști,

încurajând zborul promis.

Te-ai grăbit mamă să-mi dai drumul,

nu învățasem toți pașii,

iar acum improvizez,

cum făceam când nu-mi învățasem lecția.

Sunt acum eu, o mamă improvizată…

Cuvintele nu mai așteaptă,

prietenii mei sunt cei din scrisorile

legate cu fundiță, pe anotimpuri

și doruri, pe bucurii neonorate.

Acopăr neliniștea cu zâmbete desenate,

înghesui tristețea în tomberonul

zilelor moarte și-l scot la licitație,

poate mai găsesc

bucurii de spălat clipele…

 

2.

 

Cuvintele albite de  timp

 

Câte cuvinte încap într-un anotimp,

de-a lungul și de-a latul alergărilor noastre?

Strivim în tăcere sentimente, așteptări obosite

pe cărarea cu pașii care recunosc înfrângerea,

cu toamna pe creștet.

În spatele ochilor

toamna începuturilor luminează

și-mi colorează zâmbetul inocent,

căzut perpendicular pe amintirea captivă

în trecutul albitelor tâmple fierbinți.

Pe partea mea de cerc,

amețesc trăgând de arcul timpului

să-l închid

și mă joc de-a copilărirea zilelor ce mor.

 

3.

 

Toamna iubita burgheză

 

Am dat extemporal boabelor de rouă,

așezate pe firul propriu de iarbă,

întrebându-le unde se duc

în anotimpul cu frisoane și îngheț?

Ce decont pe timp și neputință

poate acoperi sinuciderea verii,

ademenită de toamna, excentrica iubită,

burgheza fardată îmbrăcată de la marile case,

un anotimp bifat de la facerea lumii?

Dumnezeu nu prevăzuse

îngheț de șoapte, în murmurul frunzelor

resemnate.

Literele se șterg pe rând,

din poveștile rescrise, viața

un pahar cu griji pe care ne străduim

să nu ne scape, pe treptele

în sus, în, jos,

nu mai contează…

 

4.

 

Zâmbet în gene

 

Scriu pentru cei care
și-au pierdut diminețile prin gânduri,
negăsind porțile deschise
spre drumul cu fereastra la soare.
Am propuneri pentru călătoria
fără rucsac și busolă,
doar inima rotundă și zâmbet în gene.
Amintiri lăsate la ușă,
neputințele abandonate,
bucuria că mai suntem pe drum…
fiecare pas, o treaptă,
o luptă.
Dă-mi mâna ta să acopăr
noaptea care se apropie
să-mi fure speranța
și paginile goale din ierbar!

 

5.

 

Trenuri albe

 

Era o vreme când arătam totul,

puteai să desenezi  povestea.

Amintiri presate pe tocul sandalelor,

nu le mai purtasem de la ultima

îmbrățișare,

timpul lipit pe talpa lor,

mirosea a întuneric, a ploaie

scursă pe ziduri,

zbatere de dezlipit frica

dintre dimineți…

A îmbătrânit această amintire

pe care nu mi-ai cerut-o niciodată,

să o fardez, să o pun la poștă,

atâta vreme cât mai sunt trenuri

cu bucurii peste peroane albe.

Ceața o împletesc pe degete,

cu ea șterg pictura decolorată

din pupilă,

eram doi, de sa-ar fi putut

am fi rămas

mirare și întrebare,

soartă…