S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
într-o zi mi-ai adus flori
apoi n-ai mai adus flori
într-o zi n-ai mai venit
apoi nu am mai ținut minte
(bătrînițezitate)
2.
doar diminețile
mă dor
cad ceasuri peste timp
și dor
(cînd teii uită
să se înflorească)
3.
ceva spunea că nu spunea ceva
memoria amușina obișnuințe
doar plantele
mai amurgeau cuvinte
rimam printre erori
pe undeva
se pietruiau morminte
(săptămîni fără de rușine)
4.
te uit mai des
decît tine
dă-mi un semn
cînd mai treci
pe lîngă tine
(aiurăreală)
5.
cad cioburi triste
din cănile de ceai
(amurgul dimineților
de-anțărț)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
Imaculata
Când vorbeşte el
aerul tremură subţire
iarba începe să se înmlădie
pe corolele florilor
apar mici bile de rouă
când vorbeşte el
cuvintele roiesc prin preajmă
alcătuind diferite făpturi
doar ea neîncrezătoarea
încearcă să le soarbă
şi atunci îl sărută.
2.
Optimistizarea optimistizării
După ce te-ai optimizat de-a binelea
nu-ți rămâne decât să
te apuci tu însuţi de optimizat pe ceilalţi.
Căci de nu căci de nu
pesimismul te mănâncă şi mori.
3.
Caseta de fildeş
O să vedeţi voi!
O să vedeţi voi dacă veţi mai
Avea ce vedea
Micul animal zâmbea
Zâmbea sardonic
O privire atotcuprinzătoare
îngloba caseta de fildeş
O mică scoică legănată de valurile
Unei mări primordiale
O drojdie fericită
O spermă a zeului
Micul animal se simţea atât de mic
încât avea revelaţia
A cât de mare poate ajunge…
A cât de important poate ajunge
A cât de capital poate ajunge
A cât de căpitan – de ce nu general… isim
Comandant suprem
Dictator
totul era când va fi expulzat
când va fi expulzat?
Dragul de el drăguţul de el
Şi nici nu ştia că
Ei nu există
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Închină o clipă
Închină idei pe altarul
nemuririi, căci clipa
îmi pare țesută pe a
nesfârșirii întindere.
Lasă-ți la ușă veșmintele
aspre, încărcate de ploi
și învață că aici, la mine,
poți fi ușor ca o atingere
de vară.
Dezbracă-ți ochii de
pleoapele grele și
lasă-mi lumina să-ți
pătrundă prin ei,
în lumea în care îți
pot fi ultima privire.
Lasă-te mare și fluviu,
sapă-mi cu trudă
șanțuri în palme și-apoi,
după ce vei fi parcurs
o mie de vieți, acoperă-mă
cu umbrele tale.
2.
Ascunzătoare
Ascunde-te în coșul
pieptului meu de parcă
ai alege să fugi de lume.
Alungă-te din orice formă
exterioară și adună-te
în jurul unei urme de-nceput.
Lasă-te fără grijă pe spate
și plutește-ți orice gând
pe suprafața oceanelor mele.
Stau pânze întinse la pândă
să prindă în mreje bătăi de
aripi și vene, curgând ideal
pe hărți nesfârșite și știi
că drumul nu duce decât înainte.
E vreme. E vremea să te
odihnești, drumețule,
să înveți să-ți tragi sufletul
înapoi în piept, printre
înghesuite celule și timpuri,
căci golul a stat și locul
se umple de alb.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
prizonieri pe o corabie în largul mării
el cîntă la ghitară ea dansează
mişcările ei ard ochii ca sarea
mateloţii rîd aplaudă se închină
la buricul femeii cum la Steaua Polară
curge romul poate şi sîngele cui îi
pasă se joacă barbut zarurile sar mai
sus decît peştii marea îşi împinge ecoul
înspre margini pînă şi cei pedepsiţi
simt lanţurile uşoare se spun
poveşti cu sirene corsari balene albe
muzica roteşte cuţite în inimă
sclipeşte dintele de aur
al vicleniei se apropie dimineaţa
pe neaşteptate dansatoarea se opreşte
simte degetele ghitaristului reci pe şira spinării
„la posturi! la posturi!” răcneşte căpitanul
o notă falsă a schimbat direcţia vîntului.
2.
* * *
E dimineață. Pe căpățîna de zahăr a lunii
se adună furnici. Firimitură cu firimitură,
o vor căra de aici. Din desenul peșterii,
se desprinde și fuge un cîine. Timpul fură din
el însuși, dar tot întreg își rămîne. Se așază,
pe oiștea lumii, o pasăre sură. Sînt viu și
mort în egală măsură. Trezește-te, îmi
strigă iubitorul de rouă, astăzi ți se aduce
o inimă nouă! El nu știe, naivul,
că-i zadarnic să speri: săgeata
a fost trasă încă de ieri.
3.
***
au venit străinii au răscolit satul
ne-au strîns pe toţi la un loc unde sînt comorile voastre
cele pe care se spune că joacă focuri au vrut să ştie
aici! au răspuns bătrînii înţelepţi aşezîndu-şi mîinile pe piept
străinii le-au scos inimile şi le-au azvîrlit la cîini aceştia
au fugit cu ele le-au îngropat în loc ascuns mai marele
haitei s-a întins peste mormînt şi acum după
atîţia ani încă îl mai păzeşte unde sunt comorile voastre
au răcnit iarăşi noii veniţi nimeni n-a răspuns nu s-a clintit
nici o frunză prin întuneric îi înconjura ameninţătoare
tăcerea noastră au legat la ochi toţi bărbaţii
noi copiii credeam că o să joace baba-oarba
dar n-a fost să fie aşa erau turbaţi
călăii noştri cu fiecare cap tăiat simţeau cum
se îndepărtează şi mai mult de răspuns a venit rîndul
femeilor ce se rugau în genunchi cînd le-au atins
din ţîţele lor a ţîşnit lapte amestecat
cu sînge străinii au rămas descumpăniţi parcă
fiecare şi-ar fi văzut propria mamă dinaintea ochilor
ca prin minune au încălecat şi s-au dus
în urma lor a cîntat puiul păsării fără glas
nefericiţii străini poate mai caută şi acum!
4.
***
E linişte pe ţărm,
privesc norii,
sunt fericit
Apoi vii tu, femeie.
Mi-e teamă,
nu mă pot împotrivi,
ne iubim pînă ce
nisipul ticăie în clepsidră
Dumnezeu se joacă
cu ancora inimii mele:
o scufundă,
o ridică,
o scufundă,
iar o ridică
şi tot aşa
pînă într-o zi
cînd, sătul de atîta joacă,
o va abandona
pe fundul
mării.
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
I’ll be 35 in May
I’m told
And 35..
Sounds like a bus I have to take
To get somewhere I have to go
But where I don’t necessarily have to be
It sounds like a number on a
Lottery ticket
35
I’m a winner
Or
Try again
Or
Better luck next time
35 Celsius
Or
35 on fahrenheit
Either sweltering heat
Or freezing cold
Nowhere in the middle
35 in taxes I have to pay
Or 35 lashes for lovers
Prescribed by the Caesars of the day
35 a whisper from God
A pat on the back from my angel guardian
Or her holy kiss on my head
35 breath I have to take
35, neither or a number nor a mistake
2.
Voi împlini 35 ani în mai
Mi s-a spus
Și 35..
Sună ca un autobuz pe care trebuie să-l iau
Ca să ajung undeva trebuie să merg
Dar unde nu trebuie neapărat să fiu
Sună ca un număr pe un
Bilet de loterie
35
Sunt un câștigător.
Sau sau
Încearcă din nou.
Sau sau
Mai mult noroc data viitoare
35 Celsius
Sau sau
35 pe Fahrenheit
Fie căldura umflată
Sau îngheț de frig
Nicăieri în mijloc
35 în taxe trebuie să plătesc
Sau 35 gene pentru îndrăgostiți
Prescris de Cezarii zilei
35 o șoaptă de la Dumnezeu
O bătaie pe spate de la îngerul meu păzitor
Sau sărutul ei sfânt pe capul meu
35 respiro pe care trebuie să o respir
35, nici un număr, nici o greșeală
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Marea
Nici măcar cuvintele nu mai au loc
În marea asta de oameni din capul meu
Cărora încerc să le strig câte o vorbă nearticulată
Măcar aici, fiindcă știu că nu are loc unde să cadă
Și să fie călcată în picioare.
O strig aici în speranța că,
Într-un final, s-ar propaga până în realitate,
Sau o entitate din a mea minte ar purta-o acolo
Materializându-se odată cu ea,
Iar cineva ar accepta să o audă
Chiar și așa indirect nerostită cum este.
Dar nici măcar eu nu o aud,
Degeaba o strig, fiindcă marea de oameni
Îmi acaparează vocea interioară,
Știu doar că ar trebui să fie acolo
Măcar o fărâmă din al meu glas,
Dar nu reușesc să aud nici măcar atât
Și simt un gol de neumplut,
Și mă simt pe mine tot un gol,
Și mă simt ca într-un film mut
Al cărui volum tot încerc să îl dau mai tare.
2.
Stinge lumina
Stinge lumina,
Vreau să pot păși în afara corpului meu,
Să mă împiedic de el, neatentă la mine,
Iar lovitura să mă învie din viață,
Apoi să mă văd prin întuneric din toate unghiurile
Fiind nevoie numai sa privesc în gol
Și să caut cu gândul ceva dintr-o altă existență,
Trecută sau viitoare,
Pe care nu am cum să o ating,
Dar pe care o cunosc și de care îmi e dor,
Dor de ea și dor să nu știu că doare mai mult
Dorul de ceea ce nu ai avut,
Fiindcă n-ai amintiri care să te țină la un loc,
Nici sunete imprimate în minte
Pe care să le auzi când nu te poți hotărî
Cu ce cântec sau gând să îți mai umpli tăcerea
Blocată la volum prea mare.
Stinge lumina
Ca să mă pot vedea așa cum sunt,
Mai nimic decât e niciodată
Și mai jos decât e îngropată ziua de azi
La care nu pot să ajung de ziua de ieri și cea de mâine
Care îmi stau în cale și parcă nu se mai descompun.
Vreau să pot vedea prin întuneric,
Cu privirea mea orbită de oboseală,
Cum pășesc iar în afara corpului meu
Și mă împiedic de el
Fără să știu dacă mă voi mai ridica
Sau dacă voi rămâne peste propria persoană,
Sufocând-o cu greutățile mele
Andreea GHICA
Băi…
1.
câteodată mi se face dor de tine
dar numai câteodată
când îmi bag mâna-n buzunar şi acolo
e prea mult spaţiu pentru o singură mână
şi-mi zic că ar trebui să fie interzise buzunarele
sau poate mâinile
naiba mai ştie
uneori
când mă gândesc la asta
simt nevoia să mă aşez pe-o bordură
să privesc oamenii
unul câte unul
unul câte unul
cum trec pe lângă mine şi se uită ciudat/cred că-şi spun
ar trebui să fie interzis să stai pe bordură ca ultimul prost
dar să o spun p-aia dreaptă
nici că-mi pasă/ la fel cum
nu-mi pasă că în buzunarul meu stâng e mai mult loc/ nu-mi pasă
pentru că
vezi tu
singurătatea nu dispare cu una cu două
aşa că
şi dacă mi-ar păsa
buzunarul meu nu s-ar umple imediat
cu încă o mâna
aşa că îmi spun că nu-mi pasă/ din când în când
e bine să-ţi imaginezi
că totul e bine şi că lumea e bună
şi că nimeni nu te judecă pentru faptul că
stai pe-o amărâtă de bordură/ la urmă urmei
toată lumea suferă dintr-un motiv anume
doar că unii aleg să-şi plângă de milă
alţii nu.
2.
din când în când
mă gândesc la discuțiile noastre lungi
și la singurătatea pe care tu
o simțeai lângă tine
și la singurătatea
pe care eu o simțeam lângă mine
cum îmi respira
fix în urechea dreaptă
și-mi spun
la naiba
dacă singurătățile noastre
s-ar fi întâlnit până acum
poate ne-am fi simțit și noi
mai mult oameni
nu doi amărâți care așteptau
pe-o bordură
să li se întâmple ceva
te uiți la ceea ce ești cu adevărat
la interior oase sânge organe
nimic deosebit
la exterior o pereche de blugi rupți
un tricou lălâi
pe care nu ți-l calci niciodată
o pereche de adidași găuriți
de la atâta mers aiurea
iar dacă te-ar întreba cineva
cum ai defini singurătatea asta
care te sufocă din când în când
i-ai răspunde că e fix ca un gol
în care îi vezi pe toți cei dragi
dar nu ajungi la ei
pe de altă parte
îți vezi viața cum trece
cu viteza unei comete sau așa ceva
și-ți dai seama că n-ai realizat prea multe
că oamenii nu uită nimic din ce le spui
bun sau rău dar mai ales rău
și că uneori ți-ai dori să o iei de la capăt
dar nu poți pentru că ți-e frică de ce se poate întâmpla
ultima dată mi-ai spus
că ți-ar plăcea ca la fiecare greșeală pe care o faci
de fiecare dată când dezamăgești pe cineva
cânt țipi când îți frămânți degetele
pe spatele cuiva pe care nu-l vei mai vedea
să bați din palme
și să se șteargă totul
de parcă nici nu s-ar fi întâmplat
ți-am zis
hai sa nu fim naivi
nu suntem în filme
iar dacă suntem într-unul regizat
de cine știe ce Dumnezeu
atunci e cam dramatic
până la urmă
hai să nu ne mai gândim la asta
în momentul în care nu mai suportăm nimic
poate o să primim un semn
cine știe
și ne vom întâlni.
3.
o dată pe săptămână
mă uit la flori și zâmbesc
si la cer și la stele și la mașinile
care trec seara prin fața blocului
și
oamenii sunt peste tot
important e să dai peste cei
făcuți pentru tine
Facebook
WhatsApp
TikTok
