S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
știu că nu dormi
din palmele tale
delfinii sar
focuri de artificii
din frunze ne facem o casă
în care să nu dormim
vreodată
(orizonturi flămînde)
2.
auzi cum liniștea
își face cuib
într-o vioară
(dinolo de sunet)
3.
așa cum dormi
dor mi-i de tine
și dorm și eu
dormind de tine
(nesomnu-mi)
4.
mi-e dor de tine
și de umbra
care va să-ți vină
(prin ceasuri ude
ne mai înotăm)
5.
cîndva
o să te iubesc
pe rînd
pe curînd
(fie-mi)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
Ah, ce minunat să faci poezie
să fii detaşat de tot şi de toate
să te doară în p…aişpe
să survolezi lumea
văzând-o
ca o planetă albastră şi fericită
să fii
convins că vei fi cuprins
în antologii, că vei fi nominalizat
de critici la modă
că te vor citi copiii-n manuale….
în timp ce
în timp ce
totul se prăbuşeşte
se prăbuşeşte…
2.
Din nou …
Bucuriile sunt
Din ce în ce mai mari
Și mai rare
Ultima atât de mare va fi
Încât nu-i voi putea
Supraviețui…
3.
Cântecel
Nu știu cum de se întâmplă
un fir alb de.
dinspre tâmplă
se răsfiră înspre ochi
să îmi fie de deochi…
4.
o poezea
despre faptul că
tristeţea este viaţă
ce nu se poate învăţa
cât urmăreşti doar a avea
ce vântul poate spulbera
ce vântul poate spulbera
spulbera…
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Când îți aduceam flori
rotundă ieşea de sub buzele tale
o vocală
aromitoare ca o portocală.
A!
ce surpriză
se ridica în ochii tăi în fiori
din cauza simplă a unei flori.
Portocale
cu miezul de A-uri
şi O-uri
îţi cădeau lin din mirare
pe haina mea în carouri.
2.
Călătoria spre soare
Fiecare an îmi aduce
un soare mai mare
și mi-l pune pe cer la o depărare
mai mică.
De aceea mă arde un pic mai mult,
pentru că e mai aproape și e mai încins.
Pentru ultimul an,
am să mă îmbrac într-un sacou fierbinte
croit dintr-o flacără,
ca să fim la fel:
eu soare aprins, el soare,
rostogoliți împreună
pe cer
înainte.
Lecția de zbor
1.
Aritmie
Poartă-ți pe-afară
atriile dezgolite
în lumina care pâlpâie
discret. Lasă-le, grele,
în mâini fără mânuși
și întinde-ți brațele
mai departe decât tot
ce ai putea cuprinde
cu gândul.
Se alungește fără
de scăpare ziua și
ai opri, în șir de clipe
nesfârșite, minutarul.
Să nu mai curgă
de pe buzele lui același
murmur condamnabil,
ci doar din tine să se
nască șoapte și printre
degete să fugă, neobosită,
clipa.
2.
Interval
Se-aude doar
un secundar și-o
respirație în spațiul
dintre două pleoape.
Cu trupul nemișcat
pe catifeaua moale,
ești doar un gând și
câteva cuvinte, iar
asta pare să-ți fie
de ajuns.
Prin fața ochilor îți
trece nesfârșirea,
din ce-n ce mai
aproape se strecoară.
E o iluzie-nveșmântată
într-un trup sau poate
nimic mai mult de
o idee, dar crezul
evadează și nu
mai ai putere să-l
reții. Lasă-l să curgă
liber printre gene,
să-ți spele orice urmă
de-ntrebare sau răspuns.
Contează doar să fii.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Cînd am văzut întîia ninsoare m-am speriat.
O zi întreagă am plîns, credeam că s-au spart
ţîţele pline cu lapte ale mamei!
De atunci, cînd ninge, rămîn indiferent.
Iernile îmi par pufoase şi inutile
ca nişte mătuşi din provincie.
Aş vrea, măcar o dată, să trăiesc şi eu
fericirea orbului pe o pîrtie;
slalomul său perfect, minuţios desenat,
asemenea caligramelor pe bobul de orez.
Ori desprinderea patinatoarei,
zborul ei total, în aplauzele publicului,
peste pojghiţa mereu, mereu prea subţire.
Cîtă voluptate a vieţii şi a morţii deopotrivă,
în timp ce eu stau la fereastră şi privesc uimit
cum un copil îşi face, din zăpadă, o luntre!
2.
***
Ea poartă în loc de inimă
un săculeţ din care curge nisip.
Eu îl adun în pumni şi, fir cu fir,
îl torn înapoi, să nu se piardă nimic.
Scurt va fi ceasul desenat pe apă al
vieţilor noastre! Ori, dimpotrivă, prea lung!
Niciodată egal. Simt că, din clipă în clipă,
aş putea obosi şi atunci totul o să se
risipească, or să se repeadă ceilalţi cu palmele
lor hulpave să ia totul. Ea poartă
în locul inimii un săculeţ din care curge nisip.
Eu i l-am găurit eu i l-am găurit,
îmi vine să strig la orice adiere de vînt,
la orice răsuflare. Mă tîrîi în urma ei, sfios
ca raza de lună ce atinge cornul melcului
şi se retrage grăbită în sine.
Ea mă alungă, eu o urmez, aproape nevăzut.
Am grijă ca săculeţul inimii ei
să nu rămînă niciodată gol.
3.
***
Îmi ridic, singur, cărămidă
cu cărămidă, gol cu gol zidul la care
voi fi pus şi împuşcat. Oamenii îşi dau coate
neîncrezători. Nu va apuca să îl termine la timp,
spun ei. Mă invidiază, e minunat
să cazi doborît de gloanţe lîngă zidul
construit cu propria-ţi trudă. Să mori avînd
în buzunarul de la piept, în loc de trandafir,
firul cu plumb. Înainte de primul
pocnet al puştii, să vină un copil
şi să-ţi încercuiască, în joacă,
cu cretă albă, conturul inimii.
Un singur lucru îţi cer, Doamne: fă-te
că nu vezi cînd uit, în zid, o fereastră deschisă,
prin care să pot privi aici cînd o să îmi fie dor.
Apoi: ”Foooc!!!”
4.
***
O vînătoare la sfîrşitul căreia inelul de pe piciorul păsării
străluceşte pe degetul meu. Firida unde Ana lui Manole
naşte un copil cu aripi şi îl închină lui Dumnezeu.
O întoarcere a privirii, ca a orbului, dinspre nimic
înspre tot. Vîntul ce împrăştie, în lume, pentru
luare aminte, sarea femeii lui Lot.
Pasul pe sîrmă al echilibristului, cînd tobele
– tam-tam – îi vestesc, maiestuoase, căderea.
Un cuvînt pe nisipul mişcător al hîrtiei
cum pe labele ursului mierea.
Tăcerea strecurată în suflet, timpul inexact
dintre stele. O apă curgînd
peste piatra greu de înduplecat a inimii mele.
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
R.I.P
they said she was beautiful
they said she had a future
they said she was the best money can buy
I might be deep inside
But she’s nowhere to be found
And I’m just staring at her beautiful naked body.
They found her dead
In a german Best Western Hotel
somewhere east of the Rhine
semi naked, next to her
a pack of Dunhills and a photo of her daughter
Im not going to the funeral
I said
this is between her and God now
she left me those quiet summer nights
with her dunhills and lemon beers
talking about love and kisses
heaven and hell,
her blonde hair sprawled so lovely
on my chest
and late, very late at night
there was this voice
coming out of her phone
„Mommy when are you coming home?”
she used to…she used to pick up the phone
and talk her little one back to sleep
her body sparkled with all that life
she danced, we talked
drowned in that lemon beer, covered
by that velvety darkness
She’s out there, up there
And I’m still here
“Mommy’s gone sweetie
she’ll no longer be there to tuck you in bed”
poor kid
no more love, no more beer,
no more of her lovely sparkling nights
and it makes God weep in sorrow
but will his tears ever touch
our ice cold hearts?
they found her in some cheap hotel
they said she overdosed
they said she was a go go dancer
at some seedy club
they said..
they said she was a whore
And, God only knows
But aren’t we all?
2.
Odihnește-te în pace
au spus că e frumoasă
Au spus că are un viitor
Au spus că ea a fost cea mai bună pe care o pot cumpăra banii
S-ar putea să fiu adânc înăuntru
Dar ea nu este de găsit nicăieri
Și eu doar mă holbez la corpul ei frumos dezbrăcat.
Au găsit-o moartă.
Într-un hotel german Best Western
undeva la est de Rin
semi dezbrăcată, lângă ea
Un pachet de Dunhills și o fotografie cu fiica ei
Nu mă duc la înmormântare
Am spus:
asta e între ea și Dumnezeu acum
Mi-a lăsat acele nopți liniștite de vară
cu dunhill-urile ei și berile de lămâie
Vorbind despre dragoste și săruturi.
raiul și iadul,
Părul ei blond s-a întins atât de frumos
pe pieptul meu
și târziu, foarte târziu în noapte
A existat această voce
ieșind din telefonul ei
„Mami, când vii acasă?”
obișnuia să… obișnuia să ridice telefonul
și să-și vorbească micuța înapoi la somn
Corpul ei strălucește de toată acea viață
ea a dansat, am vorbit
Înecat în berea aia de lămâie, acoperit
de acel întuneric catifelat
Ea este acolo, acolo sus
Și încă sunt aici
„Mami s-a dus, dragă
ea nu va mai fi acolo să te învelească în pat ′′
Săracul copil
Gata cu dragostea, gata cu berea,
Gata cu nopțile ei minunate strălucitoare
Și îl face pe Dumnezeu să plângă cu jale
dar se vor atinge vreodată lacrimile lui
inimile noastre reci ca gheața?
Au găsit-o într-un hotel ieftin
Au spus că a luat o supradoză
Ei au spus că ea a fost o dansatoare du-te
la un club de seedy
Ei au spus..
Au spus că este o curvă
Și, Dumnezeu știe doar
Dar nu suntem toți?
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Azi arzi
Azi arzi și mâine cazi în ieri
Înflăcărat în tine și stins de viitorul amar,
Te-ntrebi dacă ți-ai pus jar în minte intenționat,
Ca să îți arăți,
C-ai avut o idee ce a ars în tine
Și te-a ars pe tine
Ca o torță aprinsă purtată prin beznă
Către un ultim vânt încărcat de toamnă
Ce o stinge și tot el o aprinde după,
La fel ca pe tine cândva,
Când te lăsai înviat
Doar ca să fii omorât iar și să simți
Ochii tăi întrebători ațintiți pe tine
Ca și cum e prima dată când te vezi viu.
Azi arzi, dar îți strigi durerea
Doar când din furtuna care nu te stinge se aude
Câte un tunet bizar.
Și nu știi dacă-i pură întâmplare
Sau dacă-i chiar vocea ta
Capturată de ziua de mâine încă de dinainte să o eliberezi,
Aruncată în foc, apoi
Stinsă în ploi de cuvinte rostite deja
Și auzite numai de lacrimi
Ce au fost plânse deja cu ochii închiși
De prea multe ori acum un an și-o viață
Când ți-ai privit zilele,
Trecute și viitoare,
Și le-ai spus
Să te acopere sub frunze uscate,
Sub cuvinte transformate în neant
Ca să aflii cum se simte
Și o altă formă a nimicului
Ce îți creează răni adânci în viitor, în prezent
Și în tot timpul lăsat să se transforme în jar,
Perfect pentru mintea ta ce minte
Că n-a murit iar.
2.
Răbdare
Nu am răbdare să mai aștept
Până când eu voi fi eu,
Exact așa cum nu am fost vreodată,
Până când mă voi surprinde gândind ca mine,
Așa cum am știut că trebuie să o fac mereu,
Nu ca toți oamenii
Puși laolaltă.
Nu am răbdare să-mi mai urc privirea
Până în cerul acoperit de nori gri
Și să privesc printre ei, de acolo de sus,
Crezând că undeva
Tot mă voi zări.
Nu am răbdare să-mi mai pun piciorul pe pământ
Ca să pot păși, încet ca altădată
Și să mă apropii de viitorul mărunt
Pe care nu știu dacă mai am timp
Să îl trăiesc întreg vreodată.
Nu mai am răbdare să parcurg tot drumul,
Să mă găsesc pe mine în forma mea finală,
Să urc al meu gând și a mea privire pe un nor
Iar ambele să se izbească de pământ în forma lor reală
Alcătuindu-mi pasul.
Nu mai am răbdare să mă aștept,
Să fiu gata să permit
Iluziei să se termine.
Așa că plec de acum,
Eu, dar fără mine.
Constanța POPESCU
Străini pe coridoare paralele
1.
Umbre
Pe cărările mele, doar umbre
care m-au abandonat,
cu tristeți arhivate,
strânse în straiele începutului.
Mai aștept trenuri ridate,
nevândute încă la cimitirul elefanților
de oțel topit.
Iubirile se mai țin de mână,
niște postere decolorate,
ca o stare de spirit eșuată,
îmi cotrobăie gândul și sună dezacordat,
încât ultimii trecători
se gândesc de ce nu au roata lor de rezervă,
în visul de doi,
unde iubindu-mă, ar fi fost
eterni.
2.
Fricile
Femeile au cele mai mari cearcăne,
în umbra zilelor,
ca într-o eclipsă în care
negrul e prea mult,
ca în zilele acelea din calendarul
pământesc,
sau ca sufletul lor când se împart toate
la doi: bucurii și tristeți.,
trecut și lipsă viitor…
Când nu mai au zile, ci doar nopți,
cu frici, neliniști și furtuni la ferestre
și viața se joacă pe o carte, tot sau
anxiarul din vin…
În eclipsa de iubire,
la spitale se tratează alte boli…
poate gripa, dar nu singurătatea…
3.
Schimbarea dintre noi
Bărbații au emoțiile contorizare,
în zilele de după potop,
consum mare, rezerve reduse,
pietrificate de nevoia schimbării
pentru alte zări.
Și dacă va veni vaporul Americilor
strălucitoare, cu ale lor femei,
postere în calendarele lumii,
tot vor avea nevoie de psihologul de serviciu,
ca să-i învețe că
ochii-i mint,
doar inima trece,
chiar și înot,
pentru a ei iubire…
4.
Șotron cu îngerul
Am avut și zile mai bune,
când jucam șotron cu îngerul,
cel mai bun prieten al meu,
nu știa cât îl iubeam
și am rămas așa,
vinovată că nu-i eram perfectă.
De la Adam încoace,
toate am avut nesăbuirea să încercăm
și era așa de simplu să primim
iubire.
Acum între rugăciuni și penitențe
deschidem zile albe, zile negre,
alergăm și ne întrecem cu furtuna,
ne desenăm bucurie în privire,
amăgind toamnele care
curăță locul
spre o albă poveste nescrisă.
Piramida răsturnată a dorințelor
îmi mai lasă timp,
exercițiul răbdării călește oțelul
din care arcul mirărilor
te aduce mai aproape
și-ți pot citi viitorul în ochi.
Eram din altă viață,
când ne cunoșteam…
5.
Zăpada
Voi picta
les neiges d,antant,
pe cerul tău abstract,
la mijloc de cale ne contopim
depărtările și cuvintele se topesc
și ne curg pe obraji,
semn că ne suntem…
fără fular și mănuși,
fără cizme și căciulă,
alergăm prin soartă,
păstrând insomniile intacte,
doar să obosim, căutând popasul
când visul ne ținea de mână.
De la fereastra mea,
cerul tău are urme de lună,
câțiva pumni de stele,
ce nevoie ai mai avea,
să adaug eu zăpada?
Facebook
WhatsApp
TikTok
