S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar. Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…
Puiu JIPA
Jipoeme
1.
în rochia-ți de dantelă înghețată
privind turniruri de argint
îmi amintești de ce am fost odată
tu o mireasă tristă eu un prinț
arzînd în sobă cartea de povești
cu zîne priculici și vrăjitoare
și-n frigul ce părea că ești
o carte-am ars să-ți fie ție soare
cuvintele mi se prefac în scrum
tu le răsfiri în marea de lumini
și mă împrăștii ca să mă adun
un cal de mare-ntre delfini
rămîn cu rochia-ți de dantelă
ce șade strîmb pe-un umeraș
cît te-am iubit frumoasă demoazelă
cum aș putea să-ți spun cum aș
(retrock)
2.
cînd te iubeam
aveai un aer de fecioară
trecută și prin ciur
și prin dîrmon
(blasfeție)
3.
(nichita)
cînd dormi ferestre largi se-nchid
lăsînd în tristul aer din odaie
secunde mici minute prețioase
scurgându-se-n clepsidra din ohrid
(acolo unde nepoetul scris-a
pe-o aripă de înger missa)
4.
acum tu dormi
lăsîndu-mi mie
visul
(amurg)
Mircea DRĂGĂNESCU
Oglinzi de nisip
1.
Fiți liniștiți
Nu se moare așa de ușor
Peste câteva bube de
Kaposi
Mai trebuie un cancer de ceva
De prostată eventual și o ciroză
De preferat uscată este mult mai estetică
Și doar apoi ca o apoteoză corona
Covidul a tot stăpânitor…
2.
Seara îşi strecoară razele
printre storurile apartamentului meu
inducând o senzaţie de uşoară teamă
la capătul unei zile frumoase…
de mâine vremea se schimbă
din nou se răceşte,
ne vom rătăci oare privirile
printre norii piezişi şi
printre săgeţile ploii…
la asfinţit soarele ne transmite raze
printre nori neprietenoşi
va fi vreme bună îmi spune
din amintire bunica…
oricând vremea e bună în
eternitate, e vreme cât vrei
bună adică…
3.
Mama s-a trezit singură
noi eram ocupaţi cu pomana
cu dusul tăvilor la vecini
pentru tata de cinci ani
mama ne-a strigat….
Mirceeea… Oanaaaa…
noi nu am răspuns
duceam tăvile cu pomană-n vecini
Am găsit-o pe mama lac de sudoare
cu ochii rătăciţi şi cu pulsul peste o sută
am crezut că am rămas singură
a spus mama tremurând ca frunza teiului
din curte bătută de vânt
Nu mamă, nu te-am lăsat singură
am fost pentru tata prin vecini
şi l-aţi găsit, şi la-ţi găsit, găsit
ori tot singur şi el tot singur şi el
mă aşteaptă
Mama tremurând ca o frunză
de tei bătută de vânt
şi noi singuri, tot singuri…
4.
La şase ani
de la plecarea tatălui meu
mănânc din căpețelul dat de pomană
şi mă gândesc să fie primit
rămân câteva firimituri
şi îmi aduc aminte de tante Aura
care îmi spunea să nu le arunc
pentru că o supăr pe Maica Domnului…
le strâng cu grijă şi le pun pe pervazul ferestrei
şi în întunericul de afară vine
deodată o pasăre albă
luminând preajm
este poate sufletul tatălui meu
care îmi mulţumeşte…
5.
de ziua ta
s-au trezit teii
forfotesc vibrează
trimit înnebunitoare mesaje olfactive
și eu îți scriu
La mulți ani
și o poveste
era o seară… înmiresmată
ca aceasta
trudeam la venirea ta pe lume
era multă rouă
și macii explodaseră
în scurte răgazuri
îmi umpleam plămânii cu parfum de tei
și chemam îngerii să mi te-aducă
mai repede
și ei nu mai soseau
nu mai soseau…
pesemne că se opriseră puțin cu tine
în arborele cu flori mierii și creștetul în cer
să-ți facă un prim dar
din șirul multor altora
un suflet ca o noapte de mai
și ai venit…
Constantin CIUCĂ
Cele mai frumoase poezii
1.
Dragostea
Şi apoi te îndrăgosteşti,
uiţi totul despre tine şi despre ceilalţi.
Călătorești.
O spirală de vânt eşti,
brăţară
la aripa unei păsări.
2.
Atingere
Straniu…
prin câte trebuie sa treacă un om,
doar că să poată pune palma
pe umărul gol
al altui om…
3.
O căutare prin aer
Am auzit în somn o femeie tânără care spunea:
vino la mine și ia
frumusețe.
M-am repezit
să o caut prin văzduh, prin orașe străine, prin piețe,
multiplicat într-o mie de căutători
care, toți,
purtau chipul meu pe fețe.
Pluteam
iar prin aer anii se numărau înapoi
și făceau din mine un tânăr
căruia căutarea
îi scotea, puțin câte puțin, muguri de aripi
prin umăr.
Erica OPREA
Lecția de zbor
1.
Atelier
Verde îndrăzneț
se suprapune peste
griul așternut în pete
lungi, amorfe. Se conturează
un aspru iz de ploaie,
pătrunzător și rece și
parcă totul s-ar vedea mai
bine ascuns, privit printr-un
subțire strat de sticlă.
Se întrevede o idee
de fior pe suprafața
tensionată de lumină
și fasciculul alege
să se spargă și să-și
recompună trupul
în mii și mii de nuanțe.
E totul aici, în acest
tablou imperceptibil
de raze și apuse umbre,
iar forma prinde consistență
la prima atingere a pânzei.
2.
Furnicar
Șiroaie de mișcări
fâlfâitoare mi se preling
printre urechi, căci roiul
de insecte pare să fi uitat
să se oprească. Se umplu
îngustele cărări de aripi,
de zgomote nedeslușit
de-armonizate, se-adună
într-un singur marș sub
pașii lor – un cântec cadențat.
Vibrează pielea întinsă
cu trudă peste oase
la nesfărșita mare de mici
trupuri negre, captiv-fragile
în strâmtele cochilii. Nu știu
nici ele unde se îndreaptă,
ce colț uitat de lume ar vrea
să ia în stăpânire, dar harta
e trasată și șanțurile-adânci
nu se pot trece cu vederea
nici chiar de către ochii lor
cei orbi.
Orbită e durerea armatei
acelui corp făcut din sute și
uitată e însăși amintirea
ce l-a fondat cândva. Strivit
el poate va sfârși, sub umbra
unui pas mai apăsat.
Costel STANCU
Ochiul din palmă
1.
***
Nu eşti acasă şi îţi sărut uşa
ca pe o icoană din care tu lipseşti
sînt tot mai rare clipele cînd te văd
peste privirea mea a început
să crească transparenţa unei pleoape
exişti mereu în afară
ca şi cum aş bea exteriorul unui ou
strig ca nebunul
sînt tot mai rare clipele cînd te văd
se face că stăm pe malul unei bălţi
cu picioarele-n apă, vin peşti mici şi adorm
cu degetele noastre în gură
– pînă mîine va curge lapte, spui,
eu tac visul e întrerupt
de o legătură de chei dar nu eşti tu
nu eşti tu nu eşti tu
cu o cruce legată în urma lor
ară pămîntul două păsări de noapte
şi luna scapă pe furiş cîte o lacrimă
în fiecare crăpătură
mă atinge dimineaţa şi fuge
sînt tot mai rare clipele cînd te văd
îţi simt mirosul în palmă
cu gheara cocoşului ce a cîntat a treia oară
îţi scriu, iubita mea de departe,
nu te bucura, nu fi tristă, moartea-i
o trecere din singurătatea de aici
într-o şi mai mare singurătate.
2.
***
tu şi pasărea nu v-aţi văzut niciodată
totuşi ceva din ea recunosc
în felul tău de a mă părăsi
după ce speli cămaşa şi îţi rămîne
şira spinării mele între degete,
ce să faci tu cu acest colier de oase?
pune-l la gît sau
fă-l să nu mai fie dacă poţi
risipeşte-mă hai risipeşte-mă femeie
cum arunci sare în ochii privighetorii
ce cîntă sub pălărie, năucă, fără hotar,
din altă lume. eu rămîn aici
leg o aţă de dintele celui din oglindă
şi e cît pe ce să fiu tras înăuntru
iubito, tu şi pasărea nu v-aţi atins niciodată
totuşi eu mă trezesc dimineaţa
cu urme de gheare pe piept –
o scriere nesfîrşită a visului
ori neputinţa de a-mi păzi trupul cînd dorm?
3.
***
ce frumoasă eşti aşa cu părul tău negru
şi primejdios ca un cartier de ţigani
păşeşti pe vîrfuri în urma ta vine
şarpele hipnotizat de mirosul laptelui din lună
ce nebună eşti – într-o zi
nebunia ta a colorat o fereastră –
prea aproape de piele bate ora primejdiei
cînd ne privim ceva sare dintr-un ochi în altul
pe furiş se schimbă suflete între lumi
eşti fericită cine te ajută să trăieşti
cu această iluzie ca un lanţ pe glezna păpuşii?
un demon pe care nu ştii cu ce să-l hrăneşti
începe să muşte din tine
la început cu milă apoi din obişnuinţă
te va termina te va termina strig
din cer iese o balanţă cu gîtul rupt
se mişcă un deget în spatele crucii
arătîndu-mi-te. ce eşti tu?
o linie trecînd dincolo de ea însăşi?
rîs umilitor într-un castel de nisip?
toate acestea şi totuşi de nenumit
ca spaţiul dintre pămînt şi tălpile spînzuratului.
ce frumoasă eşti. în faţa ta eu, privitorul,
mă simt un semn obscen
pe nisipul plajei.
Teodor Constantin BÂRSAN
Poetry
1.
Athens when it rains
its awful quiet
if you must know
the old harbor tells
the same story that has been told
for a thousand years
more
I imagine you re at home
thoughts bubbling up
poetry like soap balloons
Rising up like cigarette cinder
I am waiting for you to turn on the light
the room is dark
the neons of my soul
flicker
they never fail it’s true
but the natural light that
you often pour into my heart
is so much beautiful
Athens when it rains
it’s getting so lonely
but the young girls
in the subway
giggling
the drug addicts wandering aimlessly
searching for a fix
are a solace at times
God is always waiting
a smile, a prayer, a kind word
would do just fine
And I can only pray
You’ll come my way
There so much to do
and nowhere to go
nobody to hold
yes, dear, that’s
my soul
like Athens when it rains
2.
Atena când plouă
Este groaznic de liniște.
Dacă trebuie să știi
Vechiul port spune
aceeași poveste care a fost spusă
de o mie de ani
Mai mult
Îmi imaginez că ești acasă
Gândurile se umflă
poezia ca baloanele de săpun
Ridicându-mă ca zgura de țigară.
Vă aștept să aprindeți lumina
Camera este întunecată
neoanele sufletului meu
Plicker
ei nu dau greș niciodată, e adevărat
ci lumina naturală pe care
mi-o torni adesea în inimă
Este atât de frumos
Atena când plouă
Mă simt atât de singur
dar fetele tinere
în metrou
chicotesc
drogații rătăcesc fără țintă
Căutând o soluție
sunt o consolare uneori
Dumnezeu așteaptă mereu
un zâmbet, o rugăciune, o vorbă bună
M-aș descurca foarte bine.
Și nu pot decât să mă rog
Vei ieși în calea mea
Sunt atâtea de făcut
și nicăieri unde să mă duc
Nimeni să mă țină în brațe
Da, dragă, asta e
sufletul meu
ca la Atena când plouă
Ștefania PAVEL
Poezia la 16 ani…
1.
Drumurile
Drumurile pe care nu le-am străbătut niciodată
Îmi sunt singurele cunoscute,
Doar ele și timpul
Pe care parcă îl cunosc prea bine.
M-am imaginat mereu mergând pe ele,
Admirându-le ceața densă văzută prin bătăi de inimă atât de grăbite
Încât mă fac să-mi trăiesc toată viața într-o singură zi
Și apoi să nu mai am ce trăi,
Chiar dacă timp mi-a mai rămas.
Așa că îl uit,
Îl uit pe el ca să mă uite și el pe mine
Și să nu îmi mai îngreuneze gândurile care și așa
Apasă destul de tare.
Îl uit undeva,
Undeva într-un colț accesibil tuturor, mai puțin mie,
Ca să nu pot ajunge la el și să mă ucidă
Pentru a muri și el apoi,
În liniște.
Degeaba am timp și îl cunosc prea bine,
Fiindcă ceva lipsește
Și, spre deosebire de multe,
Nu poate fi găsit în ceață,
Nici în vreun cufăr vechi cu cheia ruginită
Sau pe cărarea cunoscută care te duce la drumul necunoscut
În al cărui labirint încurcat nu ai cum să te pierzi.
M-am imaginat mereu mergând pe drumurile
Pe care nu le-am străbătut niciodată,
Ascultându-le cântecele despre oameni ca mine
Care s-au încumetat să le urmeze calea
Și au pierit fiindcă timpul i-a găsit
După ce și ei, ca mine, l-au uitat la intrare.
Ascult prea des cântecele astea
Acompaniate doar de pașii mei
Care apasă pământul în așa fel încât să facă zgomot
Numai la momentul potrivit.
Totuși nimic nu mă împiedică
Să continui să merg pe a mea realitate imaginară,
Nici cântecul cu versurile lui,
Nici pașii mei forțați să fie când ușori
Și când grei.
Drumurile pe care nu le-am străbătut
Îmi sunt singurele cunoscute,
Visez la ele în timp ce merg zilnic pe aceleași străzi
Temându-mă să nu mă pierd prin ele și să fiu
Acolo unde eu nu sunt.
Visez mereu la ele, fiindcă așa
Nimic ce cunosc prea bine nu poate ajunge la mine.
2.
Ochii
Din ochi necunoscuți
Aud ploaie și întuneric,
Simt umbre false
Mai reale decât realitatea
Care se mișcă într-un sincron perfect dezorganizat,
Văd vântul care bate
În noua lume care a ales să se nască acolo
Fiindcă afară încă e prea mic timpul acordat
Pentru întuneric și lumina din el.
Îi privesc și mă transpun în ei,
În ochii ăștia necunoscut de familiari,
Dar nici aflată în interiorul lor nu pot înțelege
Cât sunt de plini de ce nu e,
Dar ar trebui de fapt să fie,
Și cât de goi sunt de răspunsuri,
Nu pot înțelege dacă trebuie să îi invidiez,
Să îi compătimesc,
Să mă bucur pentru ei
Sau dacă trebuie chiar să mă gândesc la ei.
Deci, fără să-i înțeleg,
Rămân doar să le ascult ploaia și întunericul,
Să le văd umbrele și să le simt vântul,
Să mă pierd pentru o secundă
În haosul din ei la care râvnesc
Fiindcă și el ar fi mai bun decât nimicul de acum,
Decât nimicul de mereu.
Mă regăsesc privindu-i,
Dar ei se închid
Și sunt nevoită să găsesc alți ochi necunoscuți
Care să mă arate
Așa cum nu știam că sunt
Sau că pot fi.
Constanța POPESCU
Străini pe coridoare paralele
1.
Probabilități în cerc restrâns
Lumina se alintă prin fanta dimineții,
îmi trage somnul la colț,
încă o lecție
cu timpul pus pe fugă,
lângă tufele de liliac
cu cinci colțuri lipsă.
Mâna șterge visul la ochi,
e ziua care așteaptă să-mi scrie
destinul,
nu mă recunosc minutele grăbite,
să-mi țină cafeaua fierbinte,
până ce se deschid porțile timpului.
Măcar tu ești acolo, partea din mine,
aerul cu care detenta,
îmi eliberează cuvintele, capcane,
dulci sinucideri incipiente,
pentru că sunt ce ai fi vrut să fiu,
când aș fi putut alege
și cercul nu s-ar fi închis…
2.
Perdeaua începutului
Femeile frumoase agită prea mult vorbele,
să li se vadă rujul perfect,
când ar fi fost suficientă
îmbrățișarea cu zâmbet inclus,
privirea cu miros de flori,
cu care să înceapă diminețile,
când poezia cu tălpile goale,
anunță bucurii restante.
Tăcerile rarefiate,
ocupă în lipsă, povești nescrise.
Noi ne abonăm la insomnie,
singură ne crește cifra octanică,
o euforie nestudiată,
în care dorul curăță anotimpuri
de păcate.
Bucuriile îmi ies pe sub ușă
și se aliniază la startul altor dimineți,
la care nu mă invitaseși
să ridic perdeaua începuturilor…
3.
Formula instabilă
Mirările se țin de mână,
se încolonează bucurii clandestine,
privirile s-ar vrea atingere
în colțul oglinzii neșterse,
contururi neclare,
imaginație răpusă de experiențe
crude.
Florile mele așteaptă
ploaia cu care acopăr jumătate
de viață,
cealaltă, tânjește iertarea.
Târziul dintre noi,
din ce în ce mai mici,
până
la atomii care se resping,
mereu într-o formulă instabilă,
construiesc istorie.
4.
Să eliberăm primăvara
Azilul meu, lacrima,
căzută fără ca cineva
s-o sprijine în palma, căuș protector.
Când miroseam a primăvară,
florile-mi erau, hrană, destin și iubire,
acum colecționez semințe,
din ultima generație de libertate,
neevaluate de laboratoarele
ocupate cu virușii din noi…
bucuriile le-am învățat
dimineața devreme, altfel nu mai luminăm
în peșterile noi.
Suntem candele fără fitil
cu uleiul uscat,
inimi cu avarii majore,
mai pâlpâie în ceață,
chiar dacă au certificatul de deces
antedatat…
o ultimă încercare ar fi îmbrățișarea
și eliberăm primăvara
sufocată în singurătatea ambalată frumos…
savanții s-ar plictisi
neavând ce vaccin să mai inventeze,
doar normalitatea bătrână și banală…
5.
Umbra o taină a mirării
Aprind o candelă la ziuă,
e furtună în mine,
început și sfârșit…
Dumnezeu îmi găsește cheile
uitate în sertarul cu viață,
amanetată zborului.
Cineva mi-a vândut primăvara,
mi-a cumpărat altă vară,
pe o horă de una singură,
tot cu sandalele rupte,
tot cu spini și noroi,
căutând mereu poarta mea,
raiul meu.
Mama spunea că de acolo
toate vor fi ca la facerea lumii
și de aceea mi-a curățat rănile,
mi-a îmbrățișat sufletul obosit,
cu umbra mirării
că îți sunt,
că îmi ești taină de dor…
Facebook
WhatsApp
TikTok
