DUMINICA DE POEZIE – Un orologiu fără semne

S-a spus… Poetul e un donator de sânge la spitalul cuvintelor (Blaga), iar poeţii sunt inima umanităţii (Eugen Ionescu)… Poetul este un evocator, când îl înţelegem, suntem tot aşa poeţi ca el. Poeţii sunt doar interpreţi ai zeilor (Socrate)… Poezia? O filosofie caligrafică… Poetul este un domn în ţara visului (Heinrich Heine)… Așadar, poezia nu e o acumulare de emoţii, ci o evadare de emoţii. Ea este creaţia ritmică a frumuseţii în cuvinte. Poeţii sunt oameni care  şi-au păstrat ochii de copil. Poezia este arta de a face să intre marea într-un pahar.  Nichita Stănescu credea că trebuie să punem şapte coroane nu pe capul poetului, ci pe verbul versului, pentru că poezia este o stare de spirit, e o prietenie durabilă. Poezia este spunerea Fiinţei… este fondarea fiinţei prin cuvânt (Martin Heidegger)… Desenul din titlul rubricii noastre îi aparține domnișoarei Erica Oprea…

 

Puiu  JIPA  

Jipoeme

1.

 

în rochia-ți de dantelă înghețată 

privind turniruri de argint 

îmi amintești de ce am fost odată 

tu o mireasă tristă eu un prinț 

 

arzînd în sobă cartea de povești 

cu zîne priculici și vrăjitoare 

și-n frigul ce părea că ești 

o carte-am ars să-ți fie ție soare 

 

cuvintele mi se prefac în scrum 

tu le răsfiri în marea de lumini 

și mă împrăștii ca să mă adun 

un cal de mare-ntre delfini 

 

rămîn cu rochia-ți de dantelă 

ce șade strîmb pe-un umeraș 

cît te-am iubit frumoasă demoazelă 

cum aș putea să-ți spun cum aș 

(retrock)

 

2.

 

cînd te iubeam 

aveai un aer de fecioară 

trecută și prin ciur 

și prin dîrmon 

(blasfeție)

 

3.

 

(nichita)

cînd dormi ferestre largi se-nchid 

lăsînd în tristul aer din odaie 

secunde mici minute prețioase 

scurgându-se-n clepsidra din ohrid 

(acolo unde nepoetul scris-a 

pe-o aripă de înger missa)

 

4.

acum tu dormi
lăsîndu-mi mie
visul
(amurg)

 

Mircea  DRĂGĂNESCU  

Oglinzi de nisip

1.

 

Fiți liniștiți 

Nu se moare așa de ușor

Peste câteva bube de

Kaposi

Mai trebuie un cancer de ceva

De prostată eventual și o ciroză

De preferat uscată este mult mai estetică

Și doar apoi ca o apoteoză corona

Covidul a tot stăpânitor…

 

2.

 

Seara îşi strecoară razele

printre storurile apartamentului meu

inducând o senzaţie de uşoară teamă

la capătul unei zile frumoase…

de mâine vremea se schimbă

din nou se răceşte,

ne vom rătăci oare privirile 

printre norii piezişi şi

printre săgeţile ploii…

la asfinţit soarele ne transmite raze

printre nori neprietenoşi

va fi vreme bună îmi spune

din amintire bunica…

oricând vremea e bună în 

eternitate, e vreme cât vrei

bună adică…

 

3.

Mama s-a trezit singură

noi eram ocupaţi cu pomana

cu dusul tăvilor la vecini

pentru tata de cinci ani

mama ne-a strigat….

Mirceeea… Oanaaaa…

noi nu am răspuns

duceam tăvile cu pomană-n vecini

Am găsit-o pe mama lac de sudoare

cu ochii rătăciţi şi cu pulsul peste o sută

am crezut că am rămas singură

a spus mama tremurând ca frunza teiului 

din curte bătută de vânt

Nu mamă, nu te-am lăsat singură

am fost pentru tata prin vecini

şi l-aţi găsit, şi la-ţi găsit, găsit

ori tot singur şi el tot singur şi el

mă aşteaptă

Mama tremurând ca o frunză

de tei bătută de vânt

şi noi singuri, tot singuri…

 

4.

 

La şase ani

de la plecarea tatălui meu 

mănânc din căpețelul dat de pomană

şi mă gândesc să fie primit

rămân câteva firimituri 

şi îmi aduc aminte de tante Aura

care îmi spunea să nu le arunc 

pentru că o supăr pe Maica Domnului…

le strâng cu grijă şi le pun pe pervazul ferestrei

şi în întunericul de afară vine

deodată o pasăre albă

luminând preajm

este poate sufletul tatălui meu

care îmi mulţumeşte…

 

5.

 

de ziua ta

 

s-au trezit teii

forfotesc vibrează

trimit înnebunitoare mesaje olfactive

și eu îți scriu

La mulți ani

și o poveste

era o seară… înmiresmată

ca aceasta

trudeam la venirea ta pe lume

era multă rouă

și macii explodaseră

în scurte răgazuri

îmi umpleam plămânii cu parfum de tei

și chemam îngerii să mi te-aducă

mai repede

și ei nu mai soseau

nu mai soseau…

pesemne că se opriseră puțin cu tine

în arborele cu flori mierii și  creștetul în cer

să-ți facă un prim dar

din șirul multor altora

un suflet ca o noapte de mai

 

și ai venit…

 

Constantin  CIUCĂ

 

Cele mai frumoase poezii

 

1.

 

Dragostea 

 

Şi apoi te îndrăgosteşti,

uiţi totul despre tine şi despre ceilalţi.

Călătorești.

O spirală de vânt eşti,

brăţară

la aripa unei păsări.

 

2.

 

Atingere

 

Straniu… 

prin câte trebuie sa treacă un om, 

doar că să poată pune palma 

pe umărul gol 

al altui om…

 

3.

 

O căutare prin aer

 

Am auzit în somn o femeie tânără care spunea:

vino la mine și ia

frumusețe.

M-am repezit

să o caut prin văzduh, prin orașe străine, prin piețe,

multiplicat într-o mie de căutători

care, toți,

purtau chipul meu pe fețe.

Pluteam

iar prin aer anii se numărau înapoi

și făceau din mine un tânăr

căruia căutarea

îi scotea, puțin câte puțin, muguri de aripi

prin umăr.

 

Erica  OPREA  

Lecția de zbor

1.

 

Atelier

 

Verde îndrăzneț
se suprapune peste
griul așternut în pete
lungi, amorfe. Se conturează
un aspru iz de ploaie,
pătrunzător și rece și
parcă totul s-ar vedea mai
bine ascuns, privit printr-un
subțire strat de sticlă.

Se întrevede o idee
de fior pe suprafața
tensionată de lumină
și fasciculul alege
să se spargă și să-și
recompună trupul
în mii și mii de nuanțe.

E totul aici, în acest
tablou imperceptibil
de raze și apuse umbre,
iar forma prinde consistență
la prima atingere a pânzei.

 

2.

 

Furnicar

 

Șiroaie de mișcări
fâlfâitoare mi se preling
printre urechi, căci roiul
de insecte pare să fi uitat
să se oprească. Se umplu
îngustele cărări de aripi,
de zgomote nedeslușit
de-armonizate, se-adună
într-un singur marș sub
pașii lor – un cântec cadențat.

Vibrează pielea întinsă
cu trudă peste oase
la nesfărșita mare de mici
trupuri negre, captiv-fragile
în strâmtele cochilii. Nu știu
nici ele unde se îndreaptă,
ce colț uitat de lume ar vrea
să ia în stăpânire, dar harta
e trasată și șanțurile-adânci
nu se pot trece cu vederea
nici chiar de către ochii lor
cei orbi.

Orbită e durerea armatei
acelui corp făcut din sute și
uitată e însăși amintirea
ce l-a fondat cândva. Strivit
el poate va sfârși, sub umbra
unui pas mai apăsat.

 

Costel  STANCU    

 

Ochiul din palmă

 

1.

 

***  

Nu eşti acasă şi îţi sărut uşa

ca pe o icoană din care tu lipseşti

sînt tot mai rare clipele cînd te văd

peste privirea mea a început  

să crească transparenţa unei pleoape

exişti mereu în afară

ca şi cum aş bea exteriorul unui ou

strig ca nebunul

sînt tot mai rare clipele cînd te văd

se face că stăm pe malul unei bălţi

cu picioarele-n apă, vin peşti mici şi adorm

cu degetele noastre în gură

– pînă mîine va curge lapte, spui, 

eu tac visul e întrerupt

de o legătură de chei dar nu eşti tu

nu eşti tu nu eşti tu

cu o cruce legată în urma lor

ară pămîntul două păsări de noapte

şi luna scapă pe furiş cîte o lacrimă

în fiecare crăpătură

mă atinge dimineaţa şi fuge

sînt tot mai rare clipele cînd te văd

îţi simt mirosul în palmă

cu gheara cocoşului ce a cîntat a treia oară

îţi scriu, iubita mea de departe,

nu te bucura, nu fi tristă, moartea-i

o trecere din singurătatea de aici

într-o şi mai mare singurătate.

 

2.

 

*** 

tu şi pasărea nu v-aţi văzut niciodată

totuşi ceva din ea recunosc 

în felul tău de a mă părăsi

după ce speli cămaşa şi îţi rămîne

şira spinării mele între degete,

ce să faci tu cu acest colier de oase?

pune-l la gît sau 

fă-l să nu mai fie dacă poţi

risipeşte-mă hai risipeşte-mă femeie

cum arunci sare în ochii privighetorii

ce cîntă sub pălărie, năucă, fără hotar,

din altă lume. eu rămîn aici

leg o aţă de dintele celui din oglindă

şi e cît pe ce să fiu tras înăuntru

iubito, tu şi pasărea nu v-aţi atins niciodată

totuşi eu mă trezesc dimineaţa

cu urme de gheare pe piept –

o scriere nesfîrşită a visului

ori neputinţa de a-mi păzi trupul cînd dorm?

 

3.

 

***

ce frumoasă eşti aşa cu părul tău negru

şi primejdios ca un cartier de ţigani

păşeşti pe vîrfuri în urma ta vine

şarpele hipnotizat de mirosul laptelui din lună

ce nebună eşti – într-o zi

nebunia ta a colorat o fereastră –

prea aproape de piele bate ora primejdiei

cînd ne privim ceva sare dintr-un ochi în altul

pe furiş se schimbă suflete între lumi

eşti fericită cine te ajută să trăieşti

cu această iluzie ca un lanţ pe glezna păpuşii?

un demon pe care nu ştii cu ce să-l hrăneşti

începe să muşte din tine

la început cu milă apoi din obişnuinţă

te va termina te va termina strig

din cer iese o balanţă cu gîtul rupt

se mişcă un deget în spatele crucii

arătîndu-mi-te. ce eşti tu?

o linie trecînd dincolo de ea însăşi? 

rîs umilitor într-un castel de nisip?

toate acestea şi totuşi de nenumit

ca spaţiul dintre pămînt şi tălpile spînzuratului.

ce frumoasă eşti. în faţa ta eu, privitorul,

mă simt un semn obscen

pe nisipul plajei.

 

Teodor  Constantin  BÂRSAN 

Poetry

 

1.

 

Athens when it rains 

 

its awful quiet

if you must know

the old harbor tells

the same story that has been told

for a thousand years

more

I imagine you re at home

thoughts bubbling up

poetry like soap balloons

Rising up like cigarette cinder

I am waiting for you to turn on the light

the room is dark

the neons of my soul

flicker

they never fail it’s true

but the natural light that 

you often pour into my heart

is so much beautiful

Athens when it rains

it’s getting so lonely

but the young girls

in the subway

giggling

the drug addicts wandering aimlessly

searching for a fix

are a solace at times

God is always waiting

a smile, a prayer, a kind word

would do just fine

And I can only pray

You’ll come my way

There so much to do

and nowhere to go

nobody to hold

yes, dear, that’s 

my soul 

like Athens when it rains

 

2.

 

Atena când plouă

 

Este groaznic de liniște.

Dacă trebuie să știi

Vechiul port spune

aceeași poveste care a fost spusă

de o mie de ani

Mai mult

Îmi imaginez că ești acasă

Gândurile se umflă

poezia ca baloanele de săpun

Ridicându-mă ca zgura de țigară.

Vă aștept să aprindeți lumina

Camera este întunecată

neoanele sufletului meu

Plicker

ei nu dau greș niciodată, e adevărat

ci lumina naturală pe care

mi-o torni adesea în inimă

Este atât de frumos

Atena când plouă

Mă simt atât de singur

dar fetele tinere

în metrou

chicotesc

drogații rătăcesc fără țintă

Căutând o soluție

sunt o consolare uneori

Dumnezeu așteaptă mereu

un zâmbet, o rugăciune, o vorbă bună

M-aș descurca foarte bine.

Și nu pot decât să mă rog

Vei ieși în calea mea

Sunt atâtea de făcut

și nicăieri unde să mă duc

Nimeni să mă țină în brațe

Da, dragă, asta e

sufletul meu

ca la Atena când plouă

 

Ștefania  PAVEL

Poezia la 16 ani…

 

1.

 

Drumurile

 

Drumurile pe care nu le-am străbătut niciodată

Îmi sunt singurele cunoscute,

Doar ele și timpul

Pe care parcă îl cunosc prea bine.

M-am imaginat mereu mergând pe ele,

Admirându-le ceața densă văzută prin bătăi de inimă atât de grăbite

Încât mă fac să-mi trăiesc toată viața într-o singură zi

Și apoi să nu mai am ce trăi,

Chiar dacă timp mi-a mai rămas.

Așa că îl uit,

Îl uit pe el ca să mă uite și el pe mine

Și să nu îmi mai îngreuneze gândurile care și așa

Apasă destul de tare.

Îl uit undeva,

Undeva într-un colț accesibil tuturor, mai puțin mie,

Ca să nu pot ajunge la el și să mă ucidă

Pentru a muri și el apoi,

În liniște.

Degeaba am timp și îl cunosc prea bine,

Fiindcă ceva lipsește

Și, spre deosebire de multe,

Nu poate fi găsit în ceață,

Nici în vreun cufăr vechi cu cheia ruginită

Sau pe cărarea cunoscută care te duce la drumul necunoscut

În al cărui labirint încurcat nu ai cum să te pierzi.

 

M-am imaginat mereu mergând pe drumurile

Pe care nu le-am străbătut niciodată,

Ascultându-le cântecele despre oameni ca mine

Care s-au încumetat să le urmeze calea

Și au pierit fiindcă timpul i-a găsit

După ce și ei, ca mine, l-au uitat la intrare.

Ascult prea des cântecele astea

Acompaniate doar de pașii mei

Care apasă pământul în așa fel încât să facă zgomot

Numai la momentul potrivit.

Totuși nimic nu mă împiedică

Să continui să merg pe a mea realitate imaginară,

Nici cântecul cu versurile lui,

Nici pașii mei forțați să fie când ușori

Și când grei.

 

Drumurile pe care nu le-am străbătut

Îmi sunt singurele cunoscute,

Visez la ele în timp ce merg zilnic pe aceleași străzi

Temându-mă să nu mă pierd prin ele și să fiu

Acolo unde eu nu sunt.

Visez mereu la ele, fiindcă așa

Nimic ce cunosc prea bine nu poate ajunge la mine.

 

2.

 

Ochii

 

Din ochi necunoscuți 

Aud ploaie și întuneric,

Simt umbre false

Mai reale decât realitatea

Care se mișcă într-un sincron perfect dezorganizat, 

Văd vântul care bate

În noua lume care a ales să se nască acolo

Fiindcă afară încă e prea mic timpul acordat

Pentru întuneric și lumina din el. 

Îi privesc și mă transpun în ei, 

În ochii ăștia necunoscut de familiari,

Dar nici aflată în interiorul lor nu pot înțelege

Cât sunt de plini de ce nu e,

Dar ar trebui de fapt să fie,

Și cât de goi sunt de răspunsuri, 

Nu pot înțelege dacă trebuie să îi invidiez,

Să îi compătimesc,

Să mă bucur pentru ei

Sau dacă trebuie chiar să mă gândesc la ei. 

Deci, fără să-i înțeleg,

Rămân doar să le ascult ploaia și întunericul,

Să le văd umbrele și să le simt vântul,

Să mă pierd pentru o secundă 

În haosul din ei la care râvnesc

Fiindcă și el ar fi mai bun decât nimicul de acum, 

Decât nimicul de mereu. 

Mă regăsesc privindu-i,

Dar ei se închid 

Și sunt nevoită să găsesc alți ochi necunoscuți

Care să mă arate

Așa cum nu știam că sunt

Sau că pot fi. 

 

Constanța  POPESCU

Străini pe coridoare paralele

1.

Probabilități în cerc restrâns

 

Lumina se alintă prin fanta dimineții,

îmi trage somnul la colț,

încă o lecție 

cu timpul pus pe fugă,

lângă tufele de liliac

cu cinci colțuri lipsă.

Mâna  șterge visul la ochi,

e ziua care așteaptă să-mi scrie

destinul,

nu mă recunosc minutele grăbite,

să-mi țină cafeaua fierbinte,

până ce se deschid porțile timpului.

Măcar tu ești acolo, partea din mine,

aerul cu care detenta,

îmi eliberează cuvintele, capcane,

dulci sinucideri incipiente, 

pentru că sunt ce ai fi vrut să fiu,

când aș fi putut alege

și cercul nu s-ar fi închis…

 

2.

 

Perdeaua începutului

 

Femeile frumoase agită prea mult vorbele,

să li se vadă rujul perfect,

când ar fi fost suficientă

îmbrățișarea cu zâmbet inclus,

privirea cu miros de flori,

cu care să înceapă diminețile,

când poezia cu tălpile goale,

anunță bucurii restante.

Tăcerile rarefiate,

ocupă în lipsă, povești nescrise.

Noi ne abonăm la insomnie,

singură ne crește cifra octanică,

o euforie nestudiată,

în care dorul curăță anotimpuri

de păcate.

Bucuriile îmi ies pe sub ușă

și se aliniază la startul altor dimineți,

la care nu mă invitaseși

să ridic perdeaua începuturilor…

 

3.

 

Formula instabilă

 

Mirările se țin de mână,

se încolonează bucurii clandestine,

privirile s-ar vrea atingere

în colțul oglinzii neșterse,

contururi neclare, 

imaginație răpusă de experiențe

crude.

Florile mele așteaptă

ploaia cu care acopăr jumătate

de viață,

cealaltă, tânjește iertarea.

Târziul dintre noi,

din ce în ce mai mici,

până

la atomii  care se resping,

mereu într-o formulă instabilă,

construiesc istorie.

 

4.

 

Să eliberăm primăvara

 

Azilul meu, lacrima,

căzută fără ca cineva

s-o sprijine în palma, căuș protector.

Când miroseam a primăvară,

florile-mi erau, hrană, destin și iubire,

acum colecționez semințe,

din ultima generație de libertate,

neevaluate de laboratoarele

ocupate cu virușii din noi…

bucuriile le-am învățat 

dimineața devreme, altfel nu mai luminăm

în peșterile noi.

Suntem candele fără fitil

cu uleiul uscat,

inimi cu avarii majore,

mai pâlpâie în ceață,

chiar dacă au certificatul de deces

antedatat…

o ultimă încercare ar fi îmbrățișarea

și eliberăm primăvara

sufocată în singurătatea ambalată frumos…

savanții s-ar plictisi

neavând ce vaccin să mai inventeze,

doar normalitatea bătrână și banală…

 

5.

 

Umbra o taină a mirării

 

Aprind o candelă la ziuă,

e furtună în mine,

început și sfârșit…

Dumnezeu îmi găsește cheile

uitate în sertarul cu viață,

amanetată zborului.

Cineva mi-a vândut primăvara,

mi-a cumpărat altă vară,

pe o horă de una singură,

tot cu sandalele rupte,

tot cu spini și noroi,

căutând mereu poarta mea,

raiul meu.

Mama spunea că de acolo

toate vor fi ca la facerea lumii

și de aceea mi-a curățat rănile,

mi-a îmbrățișat sufletul obosit,

cu umbra mirării

că îți sunt,

că îmi ești taină de dor…

 

Distribuie:

Turbnobio

Valeriana Gurmand + Raiman

Trimite știrea ta > 0737 449 352 > [email protected]

#Citeste si:



Newsletter Gazeta Dambovitei
Introdu adresa ta de e-mail si vei fi la curent cu cele mai importante stiri din Targoviste si din judetul Dambovita.
E-mailul tau nu va fi facut public
Flax Gopo
Webhosting Armand Media Star Sistems Security - Paza si protectie

Lasă un răspuns

Info politica de confidentialitate

Cititorii Gazetei - Google.com
Cititorii Gazetei - Trafic.ro