DUMINICA DE POEZIE – Ștefania PAVEL – Poezia la 16 ani…

1.

 

Supradoza de realitate

 

Eram înconjurată de transparență

Și nu ar fi presupus cine știe ce efort,

Să mă uit mai devreme

La ceea ce se petrece lângă mine,

Dar am refuzat să privesc realitatea.

Mi-a fost mai ușor să ascult poveștile celorlalți

Despre ce e real și ce nu,

Decât să îmi mut, chiar și pentru câteva secunde,

Privirea din falsul paradis pe care l-am numit viață.

Totuși, curiozitatea mă mânca pe dinăuntru,

Așa că am aruncat o privire grăbită

În afara globului de cristal.

 

Înainte să fac asta am crezut că

Acea reală realitate

Va fi ultima piesă a puzzel-ului

Și că așa voi putea vedea, în sfârșit,

Produsul final la care am lucrat atât de mult:

Viața mea.

Dar, după o inspecție mai atentă,

Am observat că această nouă piesă

Distrugea tot ce am construit până acum,

Nu se potrivea cu produsul pe care societatea mi l-a livrat,

Nu era ceva colorat și vesel,

Din contră, am descoperit un univers paralel…

 

Mi-aș fi dorit ca cineva să observe la timp

Că mă afund periculos de mult

În realitate,

Și să mă salveze,

Dar nimeni nu a făcut-o.

Iar într-un final,

Când globul meu de cristal s-a spart,

Îar cioburile mi-au tăiat pielea,

Aproape ajungând la inimă,

Mi-am dat seama că

Mai am de trăit jumătate de viață

Cu nici jumătate de suflet,

Și nu sunt sigură dacă pot

Și dacă vreau

Să fac asta.

 

 

2.

 

Țipătul

 

Las țipătul să imi curețe sufletul

Și să mă elibereze din starea de existență.

Îl las să mă poarte într-o lume

Pe care nu trebuie să o văd

Pentru a o cunoaște,

Și pe care nu trebuie să o aud

Pentru a o asculta.

Odată cu acest țipăt,

Care amuțește încet de repede,

Îmi dau seama că până acum

Am cântat la o viață neacordată

Pe care nu știu cum să o repar altfel

Decât prin expresia asta a omului bolnav incurabil

Care încă are impresia că își poate găsi leacul,

Sau că măcar îl poate găsi pe al altcuiva

Care este, ca și el,

Condamnat la a trăi pentru câteva secunde

Doar ca mai apoi să intre, din nou,

În coma ce i-a devenit simplu somn.

 

 

3.

 

Întoarcerea

 

Mintea mi se întoarce pe drumurile învăluite de ceață

Pe care le-am parcurs în călătoria spre mine.

Da, traseul a fost greșit,

Nu m-a dus unde intenționam,

Dar a avut ceva aparte,

La fel ca toate greșelile pe care le facem cu teamă

Crezând, sau sperând pe ascuns,

Că sunt cele care or să ne îngroape.

Sau poate că alea erau sentimentele?

Nu știu, dar probabil nici nu e așa important,

Probabil că greșelile și sentimentele sunt același lucru,

La fel ca zgomotul și liniștea,

Și ele tot sinonime.

 

Ochii mi se întorc, pentru o ultimă dată,

De la apusul în care regăsesc cea mai mare parte din mine,

La răsăritul care îmi dă ocazia să arunc o ultima privire

La tot ceea ce ține de trecut,

La răsăritul pe care îmi e dor să îl pot privi

Așa cum am făcut-o odată,

Pe vremea când credeam că ceața

Este ceva ce poate fi doar văzut,

Nu și simțit;

Așa cum am făcut-o

Pe vremea când credeam.

 

Mâinile mi se întorc pe creion

Creând o reflecție a zgomotului mut

Din mintea mea.

 

Cuvintele mi se întorc în suflet,

Le-am lăsat prea mult să alerge prin lume,

Iar acum e momentul să se întoarcă acasă

Unde nu mai pot fi pierdute.

 

Inima…

Inima se întoarce la tine.

(Apropo, mulțumesc că mi-ai împrumutat-o.)

Iar eu, ca întreg,

Rămân în același loc,

Sperând pe ascuns.