1.
sau poate doar vioara cântă
femeie de sine-născătoare, ca o slovă de aur dintr-o biblie,
înveșmântată în maramă verde cu ochiuri largi și ciucuri
până la glezne, aciuită din adânc de codru, dintre iazuri,
frumusețea ta răcorește pământul verii în amiaza mare,
iar prorocii au venit cu denii și mirodenii să te cânte,
făcătoare de umbră și de floare.
eu nu-ți voi mai preaslăvi trupul de vioară cu mușchiul pădurii
printre corzi, sau floarea viorie pierdută în cutia de rezonanță,
cântul tău trist și subțire,
trecând peste vămile evurilor din ureche în ureche,
sau acel fuior de raze care te acoperă peste inimă,
ca pe un prunc în fașă;
tu ești și fiică și mamă și soră pentru fire
și numele tale multe nu le strigă nimeni.
lumea stă de veacuri să te asculte și toți cred că timpurile trec,
dar nici timpurile nu trec, nici piramidele și nici coloseumul,
toate rămân la fel, de la piatră la lemn și fier și oțel,
zgârie-nori sau internet, câte-n lună și în stele…
dar vioara ta cântă și oamenii uită. cu inimă de licurici ei te ascultă.
2.
solarium
prietena mea, Aristița, s-a îndrăgostit absurd, ca toate fecioarele,
visa că doarme într-o coajă de nucă, legănată de oceanul
verde-albastru de sub ea, sau pe un fulg alb căzut din cuib,
legănată în timp ce coboară pe pământ în somn.
când se trezea, vedea cum perdeaua de iederă de la geam
tremura în adierea vântului și fluturii albi ai sfârșitului de vară
zburau haotic în toate direcțiile, la fel ca visul ei de fată mare.
Aristița visa că i se prind în plete și într-o zi chiar așa a fost.
ca un ciulin albastru crescut în deșert, așa își simțea ea trupul,
cald ca vecernia unei blânde duminici, greu de smuls din singurătate,
iar ea dormea mai departe, tricotând în somn, desenând în somn,
numărând mărgelele pe o sfoară cu multe noduri.
când se trezea, ce-i drept destul de rar, visa cu ochii deschiși,
fiindcă soarele era prea generos cu ea, limpede era aureola lumii,
ca o cupolă a unei biserici daurite și duioase erau umbrele, precum
un tânăr străin de viața ei, care o urmărea cu gândul,
care o atingea pe umeri și peste pântec și buze, care părea să fie
venit din ea însăși și totuși era altceva, ca o bunăvestire ce umple
de teamă fecioara, ceva ce nu asculta de legile opticii, o umbră
mai altfel, despre care nu putea să spună cui aparține.
mult mai târziu, Aristița s-a recules ca o femeie înțeleaptă,
a înțeles că nu umbra este tainică, ci de fapt lumina este
viața și cuvântul oamenilor, a înțeles cum semințele din iarnă
încep să crescă și a înțeles că nu era iubire ce simțea, ci doar
o frumoasă și sălbatică uimire – ca a unei femei dintr-un trib,
care dansează în jurul minunii focului, care se miră cum soarele
pictează în culori prin noi înșine, cum soarele vorbește prin noi înșine
și noi copiem lumina din noi înșine și naștem prunci și vise, fără să știm.
3.
domestică
iau cunoștință de tine femeie, ești aproape, pe marginea canapelei,
mereu gata să o iei la goană, mereu fără tihnă îți este odihna,
cu trupul aplecat într-o parte, parțial îndoit, tensionat, cu papuci.
ieri, acum 15 ani, ne-am căsătorit, iubindu-ne ca doi îndrăgostiți.
sa nu uit că în buzunarul halatului tău de baie mi-am uitat un ac de cravată.
dragostea era o dresură de lei care trec prin cercuri în flăcări,
apoi veneau elefanții, care învățau să stea pe taburete cu volănașe,
fiindcă tot ce sfidează legea gravitației pare să fie ușuratic,
și tu erai tot mai mirată și încântată de spectacol, lucru frumos la o femeie,
fiindcă multe sunt blazate și cunosc toate cele pe dinafară,
ba chiar disprețuiesc ușor bunele obișnuințe și rutine ale societății.
tu nu voiai altceva niciodată, de aceea te iubeam și înmuguream
câteva magnolii rare în calea ta primăvara și mă jucam cu puii de nori roz
să vină încă o dată cupidon la tine.
tu ești exact femeia care a trecut cu mine prin cercul culorii verzi,
mai abundenta decât în junglă sau rezervatii, verdele mistic al pădurii,
verdele unei veri care moare în tăcere, care închide poarta în fața ploilor,
era ca un castel din mătase de jur-împrejurul nostru, eram singuri
și vom ieși la lumină cam acum 15 ani, cu adevărul verde-n față
apoi voi căuta primii ciorchini în pârg și vom renunța la ochi și vom trece
prin ziduri dincolo de oamenii care vor să bea must,
îi vom îmbrânci și vom striga să plece,
nu contează că o dată în viață am fost răi acum 14 ani,
apoi am dansat împreună singura noastră noapte frenetică
sub fulgere și tunete și cu inelul tău cu piatră pulsând sclipitor.
Ca doi actori fără talent, da, prea tineri ca să iubim scena,
prea bătrâni ca s-o ignorăm acum 13 ani.
astăzi zodia noastră e zodia pietrei. îmi amintesc că vecinii aveau în curte o pisică
sculptată în piatră, măsura peste un metru și pisica se juca cu o minge mare.
când eram copil, familia aceea a vandut casa și noii proprietari au vândut pisica.
tu ești femeia mea, ca o pisică de piatră, te cunosc și am trăit împreună
cu gândul la altceva mereu, ca să uităm tot ce știam pe dinafară.
dar asta a fost demult. Acum doar mireasma de pâine prăjită
și gem cald de caise, ca în copilărie, sau prajitura cu migdale ca la nuntă –
toate le trecem sub tăcere și în uitare fiindcă ne iubim unul pe altul
și obiceiurile unuia sau altuia ne ajută să trăim mai precauți
buletinul de stiri al vieții noastre.
Facebook
WhatsApp
TikTok
