1.
câteodată femeile izbucnesc în plâns,
ca și cum cineva le strivește ca pe molii între palme
lacrima lor e ca urzica, ți-e teamă să o atingi,
nu plânge spunem noi, nu plânge,
căci femeia care plânge este ca o cetate asediată,
ca un pod incendiat care cade în ape.
femeia e ca un nufăr, spun alții,
care crește numai deasupra apei, care stă cuminte sub ploaie,
primind apa în potir câteodată. dar ea e mai ales curată,
încercată numai de roua dimineții, ca de un plâns care nu este al ei.
nu ați simțit niciodată că plângeți cu lacrimile altcuiva?
nu ați simțit niciodată că lacrimile vă străpung,
vă obosesc și vă îneacă?
femeia știe că nu sunt lacrimile ei, că altcineva coboară
în ochii ei și iese la lumină. o rază vie se naște iar, din trupul
fecioarei sau femeii care plânge. soarele curge pe obrazul ei,
ca într-o ionoforeză prin obrazul ei trece ziua de ieri
lacrimile nu sunt copiii femeii, sunt doar feți-frumoși
rupți dintr-o stea.
2.
dislocație
dimineți albastre și atât.
o inimă din plastic roșu pe care o femeie o strânge în pumn,
exercițiu al praxiei și eliberare de neurohormoni,
preventiv, împotriva amorțirii degetelor.
roșu-albastru, roșu-albastru, un-doi, un-doi.
ea și dimineața în tandem.
portretul Galei, executat de Salvador Dali, femeie plutind,
plictiseală și amărăciune.
moment de meditație lângă mormântul unui om,
mormânt săpat în cer și amintire săpată în tâmplă.
floare lângă floare, culori sub cerul liber.
ea coase lângă fereastră. roșu și albastru. cerul și sângele.
acum plouă, copiii sunt fericiți.
privind minutarul, care sare parcă înapoi pentru o secundă.
cineva zâmbește, ca un chip răsărit din lut pe cadranul ceasului.
se ridică în relief, apoi recade în două dimensiuni, ca răstignit.
vere passum immolatum,
veșmântul Maicii Domnului, roșu și albastru.
3.
printre flori de tamarin, bougainvillea și oleandru,
Aurelia a întemnițat o pasăre cântătoare.
norii trec unul după altul la fereastră și par să fie fericiți deplin,
așa cum ar vrea și ea, ca vata de zahăr în mâini de copil,
dar pasărea nu cântă.
azi nu pot scrie nicio poezie,
liniile cu cuvinte par să fie râuri și munți pe o hartă necunoscută,
imobili și de neșters.
cineva a desenat harta, numai el știe cum curg râurile spre câmpie,
și la fel altcineva a desenat versurile mele, iar eu doar umplu
liniile prestabilite cu cuvintele mele, în funcție de lungimea versului
și melodia vocalelor.
Aurelia este o femeie ca și mine, o băbuță care citește mereu
cărți despre Mare Nostrum și Pontus Euxinus, și despre
marginea pămîntului care le înconjoară.
gândul ei trece ca o corabie dintr-o mare în alta, lucrurile prind înțeles
și eu mă simt privită când ea privește pasărea,
mă simt hrănită când ea hrănește pasărea.
ea este o femeie frumoasă
care a îmblânzit florile și păsările și peștii din fântână.
eu nu mai știu dacă mă cheamă Aurelia sau sunt doar
o pasăre întemnițată între pereții de sticlă ai unei sere,
mi se pare ciudat că nu îmi amintesc cum mă cheamă,
dar cred că trebuie să o rog pe ea să deschidă o carte:
poate că sunt un munte de cuvinte sfărâmate și oasele mele
sunt doar vocale care cântă câteodată.
Facebook
WhatsApp
TikTok
