1.
Am ochii foarte triști și mîinile foarte albe.
Copilul meu se va naște fericit.
Peste pîinea pămîntului va cădea ștergarul cerului,
botezul fiului meu între oamenii care ca și mine iubesc
munca și patria, bucuria de a dărui, frumusețea de a fi om,
sfințenia brazilor înalți, apele care susură, sămînța vie din brazdă.
Peste lacrima durerii din trup va cădea cîntecul,
acela nevăzut scris pe un portativ vîrstat de stele.
Pentru noi plouă adeseori mult,
cineva adună în corfiță albăstrele și le răstoarnă pe pat.
Cînd îmi privesc copilul în ochi sînt tot mai mică,
sînt tot mai caldă și am o casă a mea
cu sobă și jucării,
cu geamuri simple prin care seninul intră cu totul
după ce copilul meu șterge aburii.
Toate florile au căzut între noi doi și sîntem împreună.
Copilul meu se joacă cu degetele mele fără să le numere.
Pentru el sînt tot mai multe în timp ce le atinge.
Ca și mine și el s-a născut fericit.
2.
Ședeam singură pe o bancă
în orașul cu suflete pustii și case care putrezesc de vii,
îmbrăcată prea bine pentru o cerșetoare
și prea sobru pentru un clovn,
în orașul fără milă sau aduceri-aminte
unde actorii încă joacă tragedii seculare,
nesimțiți și reci,
așa cum se cade pentru orice maestru
care nu-și judecă adepții.
Ici-colo cădea cîte o mînă, cîte un picior,
mai flutura vreo fustă roșie,
preoții acopereau cu sutana lor copiii,
se numărau apocalipsele și copacii care se uscau peste noapte.
După ce am murit fără voie,
după ce nu mai puteam lupta pentru bucuria vieții celorlalți,
după ce nu ne mai puteam bucura la gîndul fericirii altora
și nu mai eram ochii și urechile lui Dumnezeu
și nu mai eram înfrățiți cu iarba plină de miresme de sîn de fecioară,
ne-am trezit fericiți că existăm
pentru ca pămîntul unde ieri și azi vorbesc din fuse orare diferite
să rămînă rotund în atlasele școlare,
clipă de echilibru a eternității,
fiindcă eternitatea e necesar să existe dincolo de oameni.
După ce am înviat fără voie
ședeam singură pe o bancă
între oameni care uitau mereu de cîte ori au murit,
mă gîndeam ce privilegiu e să știu că totul e frumos
și mai ales o frunză prin care răzbate soarele
cît timp e crudă înainte să îngălbenească,
cu nervuri tot mai minuscule și celule descifrate la microscop
atît de magnific construite și simetrice și egale,
acea frunză care va să cadă,
în lumea în care zeul nu va fi nicicînd cunoscut de oameni
sau omul nicicînd cunoscut de zei.
3.
Iubita mea are umbra sfioasă și ușoară
în zori de zi ea se îmbracă în mireasă, soarele o pătrunde
la subsuori și în mijlocul ei subțire.
Ea se lasă pe iarbă ca un văl, abia dacă acoperă
păpădiile pufoase care sclipesc de rouă.
Iubita mea este ca cremenea nearsă, o străbat razele aurii
din cap pînă în picioare și din ea rămîn pentru mine doar ochii,
mari și blînzi sub fruntea netedă, doar sînii grei de lapte nesupt
și buzele ca din întîmplare umede pe care nu le pot atinge
niciodată.
Iubitul meu e drept și alb ca lemnul de fag,
el crește departe de pădurea atîtor ierni grele, străbate cerul
cu ramuri înalte și îndrăznețe, fură norii de furtună
și mă fulgeră cu privirea la rădăcina tîmplei
pînă cînd încep să strălucesc.
De sub pielea mea el scoate la iveală vinișoarele albastre palpitînd,
mă ascultă cum tac pînă cînd îmi simte inima toată
sub degetele lui mari că bate în ceas de minune și de noroc,
își desprinde haina de fiară sălbatică de pe piept
atunci cînd mă îmbrățișează
din cap pînă în picioare cu gust de coacăze negre,
și numai buzele lui umede nu le pot atinge
niciodată.
În dragostea lor el acoperă cu umbră trupul ei străveziu.
În dragostea lor ea aduce scînteia în ochii lui ascunși de soare.
Facebook
WhatsApp
TikTok
