1.
ÎNCĂ MĂ ÎNTREB
Precum o minge yo-yo albastră, pământul trage înainte şi înapoi
către pumnul unui copil.
Copilul e mulţumit ca Dumnezeu înainte de ziua a şaptea.
Plouă cu indiferenţă de vreo câteva ore şi e încă primăvară.
Toţi oamenii binecuvântaţi să fie singuri stau ca seminţele
şi dospesc în găoace fără speranţa unui răsărit.
Un întreg cartier de biserici elegante, lustruite şi poleite,
s-a ridicat peste inimi.
Nu mai este loc de toalete publice,
nu mai sunt rigole pentru cerşetori.
Ei dorm în picioare, umăr lângă umăr,
cu ochii scobiţi de foame şi sete.
Miroase din nou a suflete moarte,
cad toate din pomul vieţii ca nişte mere coapte pe plită, sfârâie,
împroaşcă zeamă şi crapă în coajă.
Miezul iese la lumină de parcă ar fi puroi sub lama chirurgului.
Un potop de suflete e şters din nou din catastif.
Mă întorc de la piaţă cu sacoşele goale.
Vecina mea are azi un zâmbet dulce –amar
ca un fir de aţă tras din tivul fustei.
Bătrânica de la etaj a răposat.
Avea poeziile ei cu rimă publicate la editura Eminescu
şi fotografia din tinereţe pe coperta cărţii.
Cerşea câte o farfurie de supă şi împărţea cu pisicile din curtea blocului.
Mi-a dat şi mie o carte cu autograf, de mi se rupea inima de milă.
Când aflu că a murit încă un om binecuvântat să fie singur,
parcă aş apăsa cu degetul mare într-o pară prea coaptă.
Fără să vreau tot rămâne o gropiţă şi fructul nu mai are gust de miere.
În camera mea miroase tot mai mult a mucegai.
Dormitorul e o cămară cu fructe putrede în aşternut.
Pesemne că primăvara asta doar vântul va zburda prin părul meu
drept singura bucurie permisă,
şi aceea doar pentru scurt timp.
2.
ȘOARECELE ALB
Au trecut anii ca într-o clepsidră de jucărie cu nisip roz.
Încă mai am ceasul bijuterie de secol 17-18 de la bunica,
dar cine ar fi avut bani să cumpere o clepsidră adevărată?
Ceasul acela nu mai ţine timpul în el.
După ce am crescut, familia a aruncat aproape toate vechiturile,
inclusiv maşinăria cu manivelă de măcinat piperul
sau mojarul mare de bronz cu sunet de clopot,
în care pisam scorţişoara.
Câteodată îmi pare că au trecut secolele peste mine.
Mai ales după ce am pierdut colecţia mea de monede vechi în toate culorile.
S-au dus banii vechi şi banii noi nu au venit pe nicio fereastră.
Mai ascult uneori sunetul paharelor de cristal
care au ieşit triumfătoare din multe cutremure.
Mai privesc bibelourile, ce e drept cârpite,
cel Capodimonte sau cel vienez de secolul 19
şi serviciul de masă Kahla cu supieră şi luciu de platină.
Crescusem printre vechituri,
cu viaţa ritmată de o pendulă veche,
şi ea pierdută azi.
Eram doar un şoarece alb de bibliotecă.
Mai am şi azi cartea mea cu poveşti vechi de Andersen,
în care păstoriţa şi hornarul de porţelan se întorc înapoi acasă
din fuga lor în lumea largă,
cu mici spărturi în trupul lor.
Facebook
WhatsApp
TikTok
