1.
Ambiopie
decorul era de basm, un basm cu mineri pitici hirsuți,
plin de saci legați la gură cu sfoară șubredă,
erau bănci cu stinghiile prinse în ținte argintii,
pălării mari de ciupercă albă crescută pe copaci bătrâni…
lumea vegetală cobora în genunchi și pe coate și pe burtă
de la pom la ciupercă și apoi la floare, la iarbă
straniu – câte un trandafir roșu de noiembrie târziu
drept înțepat în mijlocul grădiniței ca o regină,
lângă crucea din fier forjat și ruginiu a unei tinere moarte
între meterezele spitalului de psihiatrie;
cineva plătise pentru tratament, cineva pentru cruce,
cine știe ce fel de femeie o fi fost – ori cu buzele și unghiile vopsite
ori din cele cu ochii fardați doar cu cearcăne mai degrabă
basmul încălzea inimile, le îndulcea cu ceai și zahăr brun,
la cofetărie era frișcă proaspătă și bățoasă, cafea caldă din prafuri,
motanul negru al spitalului dormea pe bancă sub prima ninsoare,
oprimat și îngreunat, ca într-un fel de torpoare
transmisă telepatic de vreun om înghițind pilulele lui
în zori de zi, când se deschidea ușa spre gerul timpuriu,
treceam încet peste prag în scena barbară și feerică,
în lumea mitică a celților vechi,
și-mi atârnam la urechi sticleții vioi din cei doi plopi
arși în vârf ca două lumânări de nuntă, călcam în iedera crescută
stingheră, pe jos, și în găinaț de cucuvea,
căci ele, doamnele nopții, stăteau placide, înghețate
pe crengile de lângă acoperiș,
nemișcate deasupra, ca niște ornice din turnuri cenușii, medievale
eram totuna cu decorul și scenografia
din basmul sălbatic și hirsut, feeric și întunecat
și totuși mergeam unde vedeam cu ochii… de colo, dincolo și înapoi
2.
Omul fără posesiuni
Când suferi ești singur, așa cum sunt toți oamenii de fapt,
împlătoșat în piele și mușchi, doar cu creierul la vedere,
cu scopul de a-ți controla reflexele, de a judeca la secundă
și centimetru cum ai fost lovit și cum vei lovi tu la rândul tău.
Oamenii sunt toți doar niște creiere ambulante,
prinse de sârmele electrice, de televiziune, radiou și internet,
balansându-și picioarele ca pe niște bețe bune doar la mers;
ei nu gândesc cu picioarele, cu mâinile sau cu burta,
ei nu raționează, nu controlează, nu sunt ei înșiși conștiință
decât prin creierul lor.
It’s all in your head.
Fiecare om e singur și se înșeală că îi atinge pe alții,
dar el este o lume în sine, la fel cu toți ceilalți.
Când atingi un alt om, tu simți tactil
datorită propriului tău sistem nervos
și celălalt om simte, fiindcă creierul lui preia o parte
din ceea ce a produs creierul tău, din senzațiile tale,
pe lângă propria lui percepție.
E vorba de un fel de RMN – rezonanță magnetică nucleară,
creierele comunică și își clarifică între ele cine e mai puternic,
cine e stăpânul care manevrează uneltele utile
reprezentate de mâini sau de picioare sau chiar de alți oameni.
Puterea fizică e o iluzie chiar și în lumea cocoșilor de luptă.
It’s all in your head.
Pentru a nu fi loviți și pentru a putea trece prin ziduri
am avea nevoie de o perfectă anihilare
a dorințelor, fricilor și durerilor personale,
dar și a emoțiilor plăcute și pozitive,
ataraxia atât de des invocată de scepticii Greciei antice.
Ceilalți pot fi și animale sălbatice sau fenomene meteo,
a căror manifestare e subordonată altcuiva.
Mintea omului nu e întrutotul a sa,
ea face corp comun cu alte minți, inconștient și conștient.
Mai ales că suntem în era telecomunicațiilor globale.
Așadar nu poți lovi în alții fără să lovești în tine însuți.
În vid, adică perfect singur, omul nu mai rezonează cu sursa
sau cu centrul nervos care induce durere.
Stai calm, fiindcă durerea nu îți aparține,
ea e ca o pasăre ce zboară înalt.
Poți trece prin ziduri, fiindcă ele sunt parte din tine însuți,
călătorești de la alfa la omega memoriei tale,
cu mintea curățită de surplusul de detalii senzoriale, ca un ascet.
Zidul nu te doare, pietrele lui sunt doar praf ușor
când nu ești atașat de lumea pe care toți o definesc și o memorează.
Ești un om fără însușiri, nimic nu te leagă de ziduri,
ești spiritul pur, gol ca un deșert nou-născut.
Sau poate ai murit.