1.
Antiparticule
Maestrul a construit cubul cel mai perfect cu putință,
Din sticla cea mai opacă cu putință.
Aici înăuntru nu poate intra decât lumina, numai lumina.
Orice altă creatură moare dacă intră în acest cub.
Fiindcă orice altă creatură e amestec de noapte și zi. Chiar și orbii.
Castanii și cedrii și ulmii dansau prin toate frunzele
În soarele puternic al verii.
La ce bun o casă în care nu poate intra decât lumina singură,
Dar nici lumina nu poate să îi străbată pereții ?
Aurelia se zbătea ca între viață și moarte în timpul unui coșmar,
Se trezea pe jumătate și își spunea în gând că acel cub trebuie demolat
Sau făcut să explodeze, fiindcă încurcă legile firii –
E ca un sarcofag ce nu poate fi deschis, într-o piramidă în care razele
Intră doar la solstițiul de iarnă și șterg coridoarele cu umbrele prelungi
Ale torțelor și statuilor rituale.
De ce doamne trebuie mereu să ne amintim de egipteni?
Fiindcă Nilul e cel mai fantastic fluviu sau noi cei mai îndatorați lor?
Aurelia a adormit și s-a trezit de vreo 5 ori, nemulțumită de ceea ce
Se întâmpla în visul ei.
Luna și-a păstrat răgazul ei de odihnă deasupra ulmilor și cedrilor,
Era ca un bănuț sclipitor agățat ca momeală la pescuit
Și Aurelia își amintea perfect în vis despre undița ei mică
Din copilărie, primită în dar de la tata. Acum era fericită,
Uitase că nimeni nu putea intra în cub în afară de lumină.
Dintr-odată simți un gust rău, ca de apă stătută într-o fântână
Necurățată de alge și de mușchi de mult timp.
Fusese soarele atât de puternic, deci nu era logic ca luna,
Ca o preoteasă pădureancă a templului străvechi, să fie ea cea care va intra
Cu razele ei tulburi, cu lumina ei ce căzuse demult în grădina Ghetsimani
Soarele adusese deșertul peste cub, iar luna aducea pădurea,
Misterioasă și umedă, respirând odată cu femeia numită Aurelia,
Care visase ceva urât, ceva ce se va sparge dimineața,
Desigur o ceașcă neagră de cafea.
2.
Miri
prin ei cresc apele în care răsar
brazii sub mări, verzi-argintii
și pe coarda întinsă a harfei răsună mai sus
dansul de nuntă al micii sirene
din lumea cea stinsă demult
și ca într-un leagăn cald
ea alunecă sub briza oceanului alb
el se gândește la ea și ea la el
în jurul lor crește un val ca o coardă înaltă
nuntașii dansează și plâng către mal –
în tâmpla lui stângă, în brațul ei drept
dor anii-lumină de iubire și jar
și înlăuntru respiră peștii cu cozile curcubeu,
palpită popoarele înecate în corola din adâncuri
un zeu plânge pentru noi toți acordându-și harfa,
solz după solz fiecare chip se pierde
val și lumină, răsărit și alean
3.
rugă
poate că era mai bine dacă chemam
îngerul cel mai bun
cu zâmbetul lui cel curat încolțit
să-mi răsfire trei fire de răsură
să-mi descânte de plete cărunte
să moșească viața cea lumească
dar niciun înger nu zboară la omul cu suflet închircit
cu suflet temător atunci când frica
mânjește ziduri albe cu urme de cărbune
ce crengi au fost cândva
am hotărât să îmbătrânim domol
noi, cei cu îngerul în spinare,
căci trece apa, trece ea repede și podul cel înalt
dar noi în alt tărâm ne izvodim sfârșitul
și suntem treji
și în dinți ținem strâns boabe de mărgărit
cuvintele de luare aminte
am să ridic un zid ca să te acopăr pe tine,
suflet pricăjit,
în fața copacului înflorit al altei lumi,
al altei emisfere ascunse a planetei,
ca un zid crescut în fața lui
mă voi opri să dorm
Facebook
WhatsApp
TikTok
