1.
anotimpurile
sunt evuri îngemănate cu noi
ne alunecă mereu primăvara din brațe, ca o iubită infidelă,
ne lasă dezbrăcați de noi înșine,
primăvara viselor noastre desperecheate,
primăvara ca o derivă a iubirilor neînțelese,
căci oamenii sunt măști colorate, viețile lor sunt frunzare
colorate, pârâuri cu ochii verzi sau căprui sau albaștri,
cu veșminte și piele colorate,
zburând de la un soare la altul,
mereu între răsărit și apus, duse de ape, duse pe pământ,
de vântul toamnei care adastă, fie la nord, fie la sud de tropice,
oamenii zboară și trec peste ape,
oamenii cântă și dansează, ca roiuri de frunze, puhoaie de culoare
cu care cineva a pictat lumea, ca un arhitect care cunoaște
toate artele și măsura, ingredientele puse corect în balanță
căci dacă e prea mult roșu sau alb pe pământ, atunci poate apare
ceva mai mult verde pe Amazon,
ceva mai multe curcubeie pe Niagara, ceva mai multă zăpadă
și nou-născuți cu obrajii ca piersica
și oamenii curg de la o latitudine la alta – mor și se nasc vii,
acolo unde e locul bun și curat,
pleacă să își găsească norocul, dar numai acolo unde îi primesc
pământul și cerul
și vara flăcările cresc în noi și toamna ele ard în păduri
și se sparg alune, nuci și castane în frigul iernii,
pentru solstițiul celor singuri,
fiindcă iarna candela respiră lent și lumina coboară în tâmple,
iar soarele e aproape de noi, cu umbrele noastre foarte lungi,
noi, oamenii care au trecut dincolo de deriva continentelor
sau ghețarilor, cu vaste corăbii titanice sau turnuri de veghe înalte
2.
Maidanul
pe maidanul acela nimeni nu a pus picior de om
de zeci de ani
colcăie șerpi, șobolani, broaște și mâțe abandonate
tot mereu acolo, de stăpânii lor urgisiți de nevoi.
steaua nordului strălucește puternic,
își taie lanul ei de nori pe bolta cerească,
lan de amar și dragoste lumească,
tristă, singură și albastră.
la căpătâiul ei dispar norii,
în urma ei vin prigorii,
de raza ei se leagă laptele proaspăt muls
și câte-o mare care dintre maluri s-a smuls.
bună ziua, numele meu nu are importanță, vreau doar să vă previn.
aseară am ajuns la capătul tramvaiului
și a trebuit să trec prin fața maidanului.
urlau câinii vagabonzi și mi-era teamă.
pas cu pas înaintam și deodată mi-era tare greu,
ca ocnașii de odinioară lanțurile mi-erau grele la glezne,
ca un fenomen paranormal.
luna era tare strălucitoare și poate că strigoii de veacuri s-au adunat,
că omul botezat nu poate trece lesne de maidanul cu trei frați pătați,
cu pălămidă mare și ciulini albaștri în soare sau sub lună.
poate doar sub aripa unei stele nebune, cu gene prea lungi,
poate cu descântecul unei babe din mahalaua tătărească,
poate doar cu slujbă de maslu mare cu trei preoți,
poate doar în praznic călugăresc după postul mare,
poate… să se țină pe picioare mai ușor,
să nu îl tulbure vreun dor
să nu i se frângă vreun fluier de picior, trecând pe lângă maidan.
să nu treacă copilași, cu mămici și cu bunici,
să nu vină dalbi moșnegi, nici în post nici în câșlegi,
poate că vreun ozn vine-acolo când nu-l vezi,
totul e pustiu de ani, nu vezi nici măcar golani.
azi-ieri eram îndrăgostită și a trebuit să trec pe lângă maidan,
acolo era granița lumii mele,
mi-era tare greu să trec pe acolo, lumea mea
de dragoste era, suavă și celestă și pe maidan erau gunoaie de tot felul
dar cel mai greu era să pășesc, să trec în lumea de dincolo,
să îmi țin trupul drept și tare, ca acul înfipt în asfalt, și totuși să merg
mai departe, să nu mă taie mașinile și să nu mă ajungă câinii.
am reușit, dar de atunci nu am mai mers pe-acolo, unde, poate,
a mai căzut vreo stea.
3.
Femeia și marea
femeia singură, cu nisipul uscat
între oasele șoldurilor
ca niște promontorii părăsite,
stă pe plaja goală, flămândă și tristă,
și numai foamea e singurul ei narcotic,
amăgindu-i amărăciunea,
poate și valul care se întoarce peste genunchii ei
azi dimineață visa că pleacă cocorii,
cocori care nu stau la mare, ci în satele de la șes,
printre ei era și iubitul ei
care credea că o cunoaște, care credea că știe
ce gândește ea, pasărea cu aripile tăiate
ea era convinsă că el nu o cunoaște,
păsările nu se cunosc între ele,
păsările fac cuiburi împreună fiindcă
există o pasăre regină peste toate
albinele fac stupi împreună fiindcă există
undeva, o regină peste toate reginele stupilor,
la fel toate vietățile au regii și reginele lor
adunate toate în arca lui Noe
el nu putea să o cunoască pe ea,
partea lui femeiască din Biblie,
fiindcă Adam și Eva trăiseră înainte de potop,
dar în arca lui Noe erau mai mulți oameni
el nu avea de unde să știe
că Eva aceasta are mai multe femei tatuate pe piele,
mai multe femei închise între oasele șoldurilor ei,
mai multe femei care lasă umbre
peste brazdele din gândul ei, mereu săpate din nou
femeia nu are o singură regină sau un rege
și poate de aceea bărbatul se rătăcește uneori,
crezând că o cunoaște