1.
te voi iubi te voi iubi te voi iubi
atîta timp cît pasărea va aţîţa
cu aripa ei albă focul
înăuntru şi înafară împrăştiind duh
tu eşti visul ce fură
puţin cîte puţin din realitate
o luptă
la sfîrşitul căreia
aştept
ca din gura şarpelui
să iasă victorioasă o broască
cine se îndoieşte de tine?
cine îţi împinge
pînă sub bărbie zarea?
te voi iubi te voi iubi te voi iubi
pînă cînd numele tău se va întoarce în cer
pe o cale numai de el ştiută
va fi pretutindeni
ca literele unei scrisori netrimise
cine să te învinuie? cine să-ţi ceară să minţi
cînd rugîndu-te îl auzi
pe cel ce se roagă sub tine în pămînt?
2.
iată-te astăzi mai singur decît „Tatăl Nostru’’
în mintea copilului adus la oraş
într-o căruţă împreună cu pepenii
pentru tine timpul e bun doar la învechit vinuri
eşti tînăr şi neutru asemenea cîrtiţei
ce nu ştie nimic despre felul de a
fi al pămîntului cu sine însuşi
intrarea ta n-a fost vestită de clopote
n-a venit nimeni să îţi pipăie faţa
şi să plece fericit te miri:
în ultima fotografie
eşti întotdeauna frumos îmbrăcat
deşi nu aştepţi pe nimeni
3.
după mulţi ani te opreşti în faţa autoportretului
bănuind că din spatele lui te privesc
ochii altcuiva
ah teama de a te abandona
pur şi simplu necunoscutului
după ce toată viaţa te-ai străduit
să rămîi fidel imaginii din oglindă
(e falsă e falsă dragul meu privitor)
autoportretele nu îmbătrînesc niciodată
doar lăcrimează uneori
cînd uităm să le strecurăm
cîte o monedă de aur între dinţi
în rest: orele trec – morţi exacte şi norocoase
ne amintim de noi abia seara
adunaţi să păzim duhul zilei ce-a fost
4.
răstorni cana și în locul zarurilor
golul din ea cade peste tine
te striveşte
(acest final intrigă chibiţii)
treci podul apele cresc ceva straniu
ca şi cum dinţii ar pluti nefolositori
undeva în afara muşcăturii
intri brusc pendulul te loveşte în cap
e ora cînd oameni şi animale
se iubesc în dezordine
pe pat o femeie – în haos
desfăşori spirala ei otrăvită
apasă pe degete fiecare lucru atins
parcă ar vrea să-şi ia înapoi sufletul
tu aştepţi într-un colţ iertarea
5.
după ce ard frunzele cine-şi mai aminteşte de mine?
mă vor ocoli toţi ca pe un loc blestemat
unde morţii sunt îngropaţi cu un deget afară
să sprijine luna. tu mă întrebi ceva
da dragul meu prieten
şi poezia a făcut victime
fără durere cum aş putea înţelege
îndoiala de sine a minţii
o neputinţă ciudată gîndesc:
‚‚el a trăit o sută de ani şi hîrtia
a rămas tot albă, oare să fi fost
chiar atît de liniştit?’’.
eu scriu părul femeii
sparge fereastra aştept o viaţă nu se întîmplă nimic
după ce ard frunzele cine-şi va mai
aduce aminte de mine? tresare fiinţa
o forţă o smulge şi o aruncă
dincolo de linia trasă cu degetul pe nisip
pe zid fotografia mişcării focul rece perfect
o agonie blîndă poezia.
Facebook
WhatsApp
TikTok
