DUMINICA DE POEZIE – Costel STANCU – Ochiul din palmă

1.

există întotdeauna un întreg mai mare pe care îl părăseşti

şi cauţi alinare stingher ca vinul în casele vechi

capul cocoşului ieşind de sub zid încă un triumf

al durerii pe care nu o înţelegi dar o laşi să te mistuie

glasul acela şoptind moale: nu-ţi fie teamă,

te vor păzi cîinii apelor

în mijlocul încăperii păianjenul şi

roza ce nu o poţi ascunde vederii sale

lumînarea abia strînge în jurul ei cîteva făpturi speriate

adormi  lîngă tine bărbatul

aproape ţeapăn căci sîngele lui a rămas în cămaşa furată

e seară în aer pluteşte neliniştea lucrurilor fără început

copilul cu faţa arsă de fosforul lunii îşi cere

iertare de la un iluzoriu zeu al căinţei tîrziu te întorci

o tristeţe amară apasă locul

oameni şi animale fug spre ieşire

cînd toate-s otrăvite şi rele cum să nu-l ierţi

pe cel ce-ţi bea vinul ori îţi iubeşte femeia?

 

 

2.

 

moartea un dans cerebral un greier

în osuarul liniştit al memoriei

presimt

ne-sfîr-şi-rea

acest ochi mărindu-se pe măsură ce mă îndepărtez de el

mă simt o piatră legată de gîtul foetusului

și tot mai lung e timpul

măsurat

în sens invers

curgerii sale

îţi aminteşti cum cele două feţe ale măştii

una celeilalte au încercat să te vîndă?

 

 

3.

 

pe caldarîm o căţea

gîfîie născînd ziua şi noaptea deodată

n-a mai căzut zburătoarea ochită pe cerul gării

picătura de sînge din vîrful acului

rîsul prostesc în sala de arme

nu moare nimeni –

lupii s-au scămoşat în vitrine

 

eu bine ascuns îndărătul mîinii

aproape copiindu-i mişcarea pe lucruri

 

chiar acum

profetul vorbeşte mulţimii

şi din gură îi cad coji de ouă

 

un tren trece repede repede

ca o furnicătură pe şira spinării

apoi vii tu şi spui

trebuie ferită luna de colţul mesei trebuie ferită!

 

 

4.

 

se mişcă pe uşă punctul mare şi alb de var

ce pierzi cînd te naşti?

poate ultimul vis de nenăscut

căruia îi sare muzica din urechi

 

o scară coboară din cer

între treptele ei se deschid ferestre

prin toate deodată scoţi capul şi strigi:

libertatea e o ureche smulsă celuilalt!

 

eşti singur şi speriat sufletul tău

se maimuţăreşte la geam

(aplauze) şi

se aud cum plescăie pe apă

picioarele de lebădă ale morţii.

atît.