DUMINICA DE POEZIE – Costel STANCU – Ochiul din palmă

1.

Stele închipuite pe cer. Lumina lor are

indiferenţa nobilă a băutorilor de absint,

dimineaţa. Întuneric de cinema, de groapă fără mort,

de timp trecut, pe furiş, în celălalt.

Linişte, cuvîntul e în afara mea:

eu nici nu ating mîna cu care scriu.

O limbă loveşte exteriorul clopotului,

voluptuos,

se pierde bărbatul în femeie

ca apa în pămînt după o secetă lungă.

 

2.

 

El stă pe o creangă,

ea pe cealaltă.

Dumnezeu

scutură

Pomul Dintîi

și-i împreună.

În cer,

pentru totdeauna,

soarele se desparte

de lună.

 

3.

 

seara coboară de pe grindă pasărea casei

îți deznoadă șireturile apoi femeia ta

se apleacă să îți spele picioarele tu știi că

nu se gîndește la tine ci la bărbatul

care a trecut-o demult pragul în flăcări

simți asta în memoria degetelor ei

în falsele mîngîieri oftezi ca lemnul

în sobă trece timpul visul pășește

în realitate cu picioare de melc apa se

răcește pînă mîine va îngheța pasărea

doarme pe grindă ea are inima ușoară

 

4.

 

Răstorn clepsidra să îmi liniştesc sufletul.

Femeie, mirarea ta a oprit vîntul în sălcii!

Acum, orice cuib, cît de mic,

ia locul unei ore pierdute.

Toate se schimbă, doar eu rămîn acelaşi

fruct ce mi se usucă în palmă.

Doamne, seminţele au fost stele

pe cerul dintîi!

Strig. Tu taci din priviri

asemeni primilor oameni.

Ne iubim ca şi cînd ne-am rătăci

unul în înţelesul celuilalt.

 

5.

 

Mi-e dor de tine, îţi scriu numele.

Te vei regăsi în albul hîrtiei,

mai vulnerabilă decît în faţa oglinzii.

Femeie, mi-e dor de tine.

Cade o stea, se părăseşte o fîntînă.

E prima şi ultima zi,

omul trăieşte pentru a-şi desăvîrşi moartea.