1.
iată Creaţia. omul se pleacă
în faţa ei, smerit, o cheamă.
ea îi este, deopotrivă,
tată şi mamă. un cer fără mijloc e.
şi fără vedere. un gol
în care cîntă pasărea cu durere.
decît înăluntru-i
cuvîntul îşi caută rost.
toate cele ce sînt vor mai fi,
au mai fost. nimic nu e nou,
fraza e veche, ca un greier
pe care îl auzi de mii de ani
în ureche.
iată Creaţia. omul se pleacă
în faţa ei smerit. o cheamă.
în sine nu mai e singur, mereu pentru celălalt
îi e teamă. creşte imens omul
fărîmă din fărîmă. ca un pod
pe care treci apa deşi înaintea ta
îl vezi cum se dărîmă. numele lui
e ca un cîntec întins de îngeri
pe-o vioară. un drum la capătul
căruia orbul vede
întîia oară. dintr-odată
pe fiecare lucru ascuns apasă lumina,
un foc cu chip omenesc
luminează grădina.
iată Creaţia. omul se teme,
îşi mişcă înlăuntrul său sprînceana
el – cît o unghie de mic –
simte cum creşte, uriaşă, taina.
pluteşte o formă schimbătoare pe ape,
naştere grea, fără lege,
(o simţi aproape de tine,
dar nu o poţi înţelege).
iată Creaţia, omul îi ascultă cuvîntul
se face linişte, la celălalt capăt al nopţii
soarele atinge pămîntul. e prima zi,
omul se teme. în mintea lui
pentru aceasta e încă
devreme. se miră, suflă în flacără,
flacăra creşte. arcul ei de lumină
acoperă cerul. sufletul lumii sporeşte.
2.
sînt trist. luna sună a gol,
mintea mea a dat încă o dată
morţii ocol. acum abia
de văd sub piatră răsăritul,
sufletul aleargă întruna
negăsindu-şi în mine sfîrşitul.
zadarnic îl rog să rămînă,
sufletul meu va mai sta
o clipă aici apoi va coborî
în fîntînă. prin ea va trece-n altă lume
ce nu-i materie, nici vid –
un vis pe care apele
îl deschid. urlă un cîine, trezeşte
morţii şi viii deodată, privirile lor unesc
această lume cu cealaltă.
fără cuvinte e totul, plin de mister:
un greier cîntă
apropiind pămîntul de cer.
3.
ce vrei să ştii? mereu travestit pe dinăuntru
parcă de tine însuţi ai vrea să ascunzi ceva
un clovn cu lacrima sclipindu-i sub piele,
ca o bijuterie, eşti. puţin nebun,
umbli pe străzi reconstruind
în minte scheletul unei păsări uriaşe
care a căzut în mare şi s-a făcut peşte
arcul ceasului se întinde spre răsărit
o mînă de copil îţi iese prin buric
apucă jucăria şi îi rupe capul
fără a înţelege cui foloseşte această mică tortură
dar cine să te creadă cine să îţi simtă deznădejdea?
ai iubit ai uitat acum doar tristeţea ca o
muzică stranie se aude în urma ta
nebunul aleargă pe plajă
trage după el burduful unui acordeon
– înainte şi înapoi îţi vezi viaţa.
Facebook
WhatsApp
TikTok
