1.
costel stancu intră liniştit în oraş convins că omul
e ceva mai mult decît o găselniţă a lui dumnezeu
ar dori să uite tot însă memoria lui seamănă cu
o groapă ce se adînceşte pe măsură ce vrei să ieşi din ea
şi astfel nu poate fi fericit degeaba îl iubiţi îl urîţi
voi o sută de femei alungate cu pietre
zadarnic căutaţi la picioarele sale iertarea el trece mai departe
găsind în dreptul fotografului acelaşi ins fără
o faţă anume (îşi va aminti
tîrziu mişcările lui prevestitoare de rău)
el se deosebeşte de ceilalţi tocmai fiindcă nu-i poate imita
ştie că nu există sfîrşit şi trebuie mimat unul
trebuie găsit un joc dacă joc poate fi acesta unde
moartea e trişorul pe care îl prinzi
dar de fiecare dată el îţi arată mîinile goale.
2.
rămîi aici
să-ţi legene vîntul clopotnița inimii
cine eşti tu?
o linie împrejurul căreia se înfăşoară
din ce în ce mai strîns păianjenul cărnii?
ce altceva poţi face decît să urmăreşti
neputincios cu degetul
traiectoria celui ce se aruncă din turn?
o contemplaţie unică dureroasă surdă
ai putea să muţi pasărea în locul grinzii
atunci totul ţi-ar părea că pluteşte în aer ei da
omul rămîne animalul cu cea mai
bună părere despre sine însuşi
îţi spui şi rîzi priveşti pe fereastră
o formă nesigură pe plajă un nud de nisip orbitor
o femeie ce se dezbracă şi toţi îi laudă desenul de pe spate
se apropie de tine vă priviţi o blîndă disperare apasă
e-atîta linişte parcă faţa lunii ar fi fost
scăldată în şapte ape deodată
tu taci ea tace un foc de sînge şi trestii începe-n apus
şi dintr-odată sunteţi faţă în faţă între voi masa –
o linie trasă cu var atent să nu vă atingă trupurile –
femeia speră în ochiul ce pîndeşte-n tufiş
tu în graba sîngelui de a se face metal
ce-i fericirea
dacă nu întîlnirea sinelui cu un greier?
3.
aşa cum stau
mîna mea nu ridică obiectele ci le năruie
un joc princiar cu moartea
frica eului conştient de sine o simt
resemnarea de a trăi legat de umbră
ca un sclav de durerea lumii
ce trist cînd descoperi că
tocmai omul îşi lipseşte sieşi pentru a fi desăvîrşit
o nemişcare
ciudat s-a liniştit marea
parcă deasupra ei s-ar pieptăna o femeie
sîngele şi un ochi de peşte în crucea vîntului
atît îmi mai amintesc
4.
stau singur într-o încăpere
uşile rînjesc siguranţele fumegă
îmi îngrop mîinile şi tot eu sînt
acela ce le caută înnebunit şi vă acuză
de ce daţi numele meu
lucrurilor poemelor care nu-mi seamănă?
trupul – o avalanşă de
carne şi oase mi se prăbuşeşte la picioare
e linişte
pe clanţa uşii găsesc monedele urmelor tale reci
privesc pe fereastră tu te apropii liniştită şi atunci în mine
creşte nădejdea cît un cap de berbec după care
alerg de la un capăt la altul al fiinţei fără să îl prind
stăm faţă în faţă între noi aerul se lichefiază
începem un joc: tu pui o mînă peste cealaltă şi
astfel crucea mi-o aşezi pe ochi
eu te învinui te alung
5.
te naşti ca şi cînd ai
face o rugăciune cu mîinile goale
mese şi scaune îţi calcă pe suflet
începi să imiţi umbra să încerci sîngele cu degetul
găseşti o cruce fără cap în mijlocul încăperii
bărbatul acesta cu braţele întinse
aşteptînd lumina să se întoarcă în ea însăși
părul femeii la picioarele tale
proteza miros de plumb topit sub piele
aerul rece găurindu-ţi burta tîrziu
un nod de întuneric
se pune în gîtlejul lămpii
te desprinzi de propria-ţi umbră
cum crucea de iisus şi cade
între
început şi sfîrşit
altă naştere
Facebook
WhatsApp
TikTok
