1.
Tatăl meu desena duminici
Tata păștea caii,
pe pajiștile pe care înfloreau cuvintele
și când se plictisea construia poduri,
asta era meseria de bază,
să lege pământul și cerul
cu lucruri mărunte, astăzi așa
ar face poezie…
Noi ne minunam ce aproape e Dumnezeu
când îl găseam lângă un izvor,
care murmura rugăciunea începutului.
Acolo mânjii învățau jocul iubirii
și noi povesteam
cum ne desena tata duminici
pe fiecare bucată de pâine,
ca să ne scape de frici
și să dăm cu vița de-a dura…
și de câteva decenii ne iese,
mereu căutăm izvor…
2.
Un alt eu
Ce urgență ai avut mamă,
când ai închis ușa plecând
la întâlnirea cu îngerul?
Nici să-mi faci un semn
nu ai putut…
și tu tată, ai alunecat ușor
de pe steaua bucuriei,
în grota întunericului.
Iar tu iubire, nici nu mi-ai spus
când ai ales liniștea eternității,
nu mi-ai tulburat nici un gând,
așa de silențios ți-a fost drumul…
doar lacrima cristalizată
îmi arde mereu privirea.
Am cusut toate buzunarele
să nu mai încapă amintirile…
aș schimba toate hainele
și pielea de pe mine,
de s-ar putea face lumina începutului,
celulă peste celulă,
un alt Eu…
dar fără voi sunt doar un gând
al nimănui.
Nu mă cunoaște nimeni…
3.
Păcatul neiubirii
Și poveștile se nasc din niște
linii curbe.
Nu orice e drept și candid.
Minciunile în mii de feluri
se arcuiesc și ne cuprind,
niște îmbrățișări,
sferturi de arc, restul îl aducem noi…
Privirea mioapă speculează defectele,
mintea rescrie scenariul
și fardează personajele,
le îmbracă de sărbătoarea netrăită.
Noi fandăm pașii până la refuz
și întoarcem privirea când lacrima
spală inima de păcatul
neiubirii…
Mai departe trecem pe curat
o poveste fără heppy end.
4.
Gânduri
Mai am prin buzunare
câteva frunze din toamne viitoare,
niște pași nerăbdători
să te caute,
o iubire decolorată din pozele bunicii,
ce mi s-a prins de tocul pantofilor,
vinovați de târziu și înserare.
Am rătăcit câteva capitole
din soartă
și acum trec pe curat ordinea
gândurilor ce n-au mai rodit bucurie.
Tu îmi scuturi pletele de griji
și-mi aliniezi dimineților restante,
câteva tăceri pietrificate.
Îmi e greu să-mi amintesc
îmbrățișările risipite, cuvintele
care nu mai lăsau loc între noi
și sigur am fi vrut mai multe,
dacă ne-am fi fost,
să ne mai fim prin gânduri…
5.
Sinceritatea cu grade Celsius
Nu o să-ți spun cum am dat ploii
rezerva mea de lacrimi tăinuite,
dureri pietrificate.
Stropii grei îmi rănesc
intenția de zâmbet,
când mă văd curgând fără rost,
între anotimpuri.
Obrajii-mi nu mai au oglindă,
caută privirea atârnată între
dorință și teama de pustiu.
Singurătatea răzbate ca un strigăt,
pașii uzi pretind o destinație clară
a suferinței plină de sensuri,
de zâmbete zidite, diluate acum,
în starea zilei, ce poate fi de fiecare zi,
tot mai unghiulară
în sinceritatea care tămăduiește
suferința.
Ploaia asta are punctul ei Celsius
și nu se măsoară cu termometrul,
doar cu depărtarea dintre noi…
Facebook
WhatsApp
TikTok
