DUMINICA DE POEZIE – Constanța POPESCU – Cinci

1.

 

Înțelepțirea din cuvânt

Printre cuvinte trec multe anotimpuri,

durează până înțelegi,

apoi încep dialogurile,

lungi cât o viață

și dacă mai trebuie cerem și prelungiri,

așa ca supliment…

Pentru o îmbrățișare, două,

devii mai atent și-mi citești în palmă

linia vieții, ștergând ușor amprenta

pe destin.

Eu îmi amintesc doar șoaptele

între ploi, negociind păcatele-ntre noi,

niște copii cuminți,

ștergând distanțele și fricile de doi…

 

2.

 

Constatări

 

Dimineață bătrână,

abia îmi mai mătură noaptea,

liniștea oarbă îmi trage perdeaua

 gândurilor neterminate.

Singurătatea îmi face cafeaua,

o altă zi mă privește miop

și așteaptă cu tăcerea întinsă pe pâine,

la micul dejun deja e târziul rece,

în mine nimicuri se întreabă 

câți pași mai am de făcut..

nu mă caută nimeni, 

la știri numai povești mincinoase,

cum că unii s-ar iubi,

că primăvara înfloresc cireșii,

că-mi trimiți vești,

că sunt bogată cu mai multe tristeți, 

eu știu asta,

pentru că mă iubești

și-mi ștergi lacrima,

de miroase a liniște

în toată casa…

 

3.

 

Temă nedezvoltată

 

Hai, nu-mi desena tristețile

pe fața de pernă, 

sunt prea multe și vei trece 

și la cearceaf,

doar că știi că-l vreau impecabil.

Nici nu te întreb

despre urmele

amprentate pe suflet,

contează doar

dacă le pot șterge…

asta e încă o temă

pentru diminețile de iarnă

când singurătatea-mi 

face ceaiul.

 

4.

 

Iarna din noi

 

Niște cuvinte rostogolite

între așteptări, 

între ieri și mâine, poate o moarte

o cărare blocată cu muntele de întrebări,

răspunsurile  răpite de tăceri.

Este regula lui tot sau nimic,

inima cunoaște doar majuscule,

și acolo la spitalul de suflete

tot ea bate pas de defilare

până la ultima îmbrățișare,

până ce lacrima strălucește între gene,

înghețată.

Ninge iar cu dor și tristețe,

iarnă atipică,

ne bucurăm că ne doare

și nu e nevoie 

să ne privim ochii…

 

5.

 

Căutători

 

Erau niște frunze acolo,

ca  niște gânduri căzute din soartă

uscate, prăfuite și grele poveri.

Între noi cresc poduri, 

arhitecții de lumină

defrișează nimicul și ne învață

mersul pe sârmă 

și când nu mai avem târziul în pleoape,

tot mai găsim puterea de șoapte.

E tare frig între cuvinte

se anunță ploi și îngheț.

Gesturile mici completează

nespusele pierdute

pe drumuri  cu ceață.

Luminile în depărtări, sunt stinse

apăsătoare călătoria asta

fără hartă

și nici cuvintele nu caută ecoul,

de parcă în noaptea eternă,

eu tot caut răspunsul

și cărarea perfectă…