DUMINICA DE POEZIE – Constanța POPESCU – Cinci…

1.

 

Uitând cuvintele

 

Hai invită-mă la cafeaua din zori,

într-o toamnă de doi,

du-mă în anotimpul perfect,

pentru iubit și tăcut depărtări.

Dă-mi liniștea de după furtună,

când rugăciunea tace

și uită să se mai roage, doar privirile

se mai iubesc, dacă secăm depărtări

și uităm cuvintele…

 

2.

Startul fiecărui început

 

Trecem adesea printre tăceri,

tristeți și ploi,

tot fără pelerină și galoși,

uităm buchetul norocos de busuioc

și nimeni nu ne este haltă…

Femeile știu mereu când sunt iubite, dorite,

sau doar exercițiu de studiu,

hartă prin nevoi și întuneric.

În monologul cu Dumnezeu,

amânăm să ne aliniem pașii

la dangăt de clopot,

și nu spovedim câte potriviri

ar fi putut fi de doi, la minus unu.

Toți am așteptăm startul, pentru fiecare început,

vinovați de neputința lacrimii

de a șterge icoane și suflete mici,

de a face Duminici

din toate zilele în doi.

Și așa învățăm că buzele spun,

doar când privirea recunoaște

taină și început de rost,

iubirea din gând…

 

3.

 

Pelerina de speranță

 

Singurătatea, 

o conversație cu Dumnezeu,

eu îi cer mereu ceva,

el nu-mi dă nimic din ce vreau

și-mi oferă bonus

o tăcerea cu care mă îmbrac

din ce în ce mai des,

când obosesc

să mai cer

și nu știu să mă rog…

este pelerina mea

de speranță.

 

4.

 

Cuvinte târzii

 

Ah, cât aș fugi de cuvintele astea

târzii, 

care-mi obturează privirea

și mi se agață de urechi,

podoabe zornăitoare, fără efecte 

tandre…

le-aș decupa din poezia sorții

și răsturnată clepsidra,

ai mai avea privilegiul

să te miri și să le-admiri

și acceptându-le, 

să mă iubești târziu

și fără rost.

Doar știi, sunt părți din mine

și nu le pot vopsi, decolora

sau arde…

se trec ușor cu privirea,

spre alte zări, din altă soartă,

în care nu devenisem femeie

și mister…

 

5.

Inventând războaie

 

Și dacă nu avem cu cine,

ne facem singuri războiul propriului Eu.

Baricadăm tainice frumuseți,

înghesuim în toate sertarele noastre,

bunătate și iubire,

să nu se simtă

nici o urmă de dorință,

să nu răzbată

nici un cuvânt de alint,

nici un dor.

Războiul de pietrificare

a inimii zdrobite,

sub lupa privirilor, lasă în urmă

anotimpuri fără soare

și lacrimi alterate,

cioburi ale zilelor în care putem fi

doi.

Dimineață am măturat tot

și m-am pregătit de alt război,

al cuvintelor… povești fără sens.