Constanța Popescu și duminica de poezie – un argument…
Ionuț Cristache face un lucru extraordinar… Prozator în continuarea Școlii de la Târgoviște, el demonstrează ca există și o Școală de poezie de la Târgoviște, care trebuie luată în seamă, publicând permanent poezii ale scriitorilor locului, iar nu locali. Constanța Popescu este o poetă remarcabilă prin postările sale. Membră a SST, ea scrie o poezie existențială de o mare forță evocatoare și de valoare general umană, trăirile personale capătă rezonanțe universale.
Amintirile transfigurate ale Constanței Popescu se metamorfozează în poezie autentică. „Îți pot face un portret cu cicatricile mele…” Picturală și sugestivă: „o iubire decolorată din pozele bunicii / ce s-a prins în tocul pantofilor / Vinovați de târziu și înserare….” Poezia Constanței Popescu este, totuși, una senină. Starea de fericire: „Mama nu mi-a lăsat nicio rețetă împotriva tristeților”… Darul bucurieii: „Mama păstra mereu niște griji / de a agăța în pomul de crăciun” (și) „o țineau tânără și le împrospătau”… Constanța Popescu este o prezență remarcabilă, nu doar în peisajul literar al Târgoviștei, dar și la nivelul poeziei naționale… (Mircea DRĂGĂNESCU)
Cinci
1.
Doar tăcerea
Vorbește cu mine!
Sunt taină și durere,
lăcaș de păstrat lacrima
tămăduitoarea pasului pe loc.
Fără busolă și compas,
am rătăcit prin povești,
am deschis și închis ușile zilelor,
îmbujorând gândul
altor mirări.
Am amanetat viață, bucuriei de o clipă…
nisip mișcător
și nici o mână întinsă,
când tocmai eram programată să zbor…
Sunt cartea fără coperți,
cu cititorii plecați să îngroape
bucurii fără cuvinte,
doar tăceri incendiare…
2.
Agonie pentru măreție
Cumpăr loc pentru tăceri
și pentru pus capul în palme!
Adăpost fricilor mele
care mă îmbracă altfel
în anotimpul care gonește florile.
Doamne, ai nevoie de inima mea,
mai puternică fără straie,
vibrează-n taine și bucuriile copilului
demult plecat.
La început, potecile au fost drepte,
puteam orice și mai ales oricât.
De când am inventat urcușul,
nu mai e loc pentru candoare,
și ne punem piedici
ca să ajungem noi în față, primii…
Agonie pentru falsă măreție,
când îmi era atât de bine,
rătăcită-n gânduri,
cu pașii mici, șovăitori
și-n brațe mi se spărgeau
mii de culori…
3.
Să schimbăm polaritatea
Mut niște zile negre,
în joaca de-a Dumnezeu,
pot face liniște în inimă
și el se bucură că-mi iese,
renunțând la tratament pentru tristeți.
Între două ploi, o tăcere rea cât un viscol,
cât o furtună,
care trece ca un tren printr-o haltă,
din care oricum nu se mai urcă nimeni…
În urmă nimicul face pace cu noaptea,
acoperind vise, ucigând zborul.
Al meu, suflete beteag,,
bogat în așteptare de anotimpuri
în care am uitat să rup foile calendarului
împărțit între noi,
două entități cu același polaritate.
Și dacă nu aveai atâtea treburi,
puteai tu, Doamne să-mi schimbi rochița
cu întrebări
și cu răspunsuri învățate…
4.
Chei amare
Aș vrea așteptările să aibă
clopoței la picior,
când pleacă să-mi dea de veste…
ca toamna, care zornăie frunzele
pe acoperișul plin cu vise.
Înaintea ploilor, un tunet două,
ca să-mi iau umbrela pentru tristețe…
și tu iubire, nici un clopoțel,
nici o urmă de frână,
să-mi pot întinde cămășile
cu fața la soare?
Doar se va îndura toamna
să mai facă un cuib între vise,
între poveri și uși închise
cu chei amare,
purtate la gât cu lanțul de mătase…
5.
Trecerea de prag
Doamne,
între bine și mine
e o tristețe de om,
harta pierdută de Adamul infantil,
o tăcere grea ca lespedea în țintirim.
Ai văzut, am încă un rid pe frunte,
altul pentru toamna din mine?
Ce să mai povestesc despre dor și neputințe,
tăcerea din singurătate,
sunt de mult niște litere îngălbenite,
de care fug toți poeții…
Viața, doar o dantelă cu ițele timpului,
mai lungă, mai grea.
Croșeta mea, cu vârful bont
perseverează reparând scara de mătase
împletită din dor cu dor,
din iubire și pe față și pe dos,
din litere așezate perfect pe viață,
până când devin poveste…
una care mă trece pragul
și mă invită la bal.
Facebook
WhatsApp
TikTok
