Una din prietenele mele este Uşa. Mătuşa Uşei este Poarta, cu care, însă, nu-s bun prieten, – cum nu sunt portăreii cu uşierii. De altfel, chiar şi prietenia mea cu Uşa mai scârţâie, din când în când: când o trântesc sau o forţez. De forţat, ce-i drept, n-am prea forţat-o, dar câte-un umăr greu tot i-am mai dat. În rest, mi-e dragă pentru că-i o rază: e raza unui arc de cerc. (Nu mă refer la uşile turnante, nici la acelea japoneze, ce glisează.) Iată de ce aduce cu o carte cu paginile (inclusiv ambele-i coperte) compactate. De fapt, e o copertă fără carte; dar, dacă ştii cum s-o (între)deschizi, ai ce citi într-însa. Coperta-i, dată-n lături, lasă, de obicei, să se-ntrevadă decoruri, personaje, chiar şi intrigi. Multe se ţes în dosul uşilor închise. Eu, însă, nu vorbesc de uşi, ci doar de Uşa. Vara, ea poate fi un evantai: Uşa,-n du-te-vino, adie răcoros… Pe prietenele altora le cheamă Puşa, Nuşa, – iar dacă-s mai în vârstă, Tuşa. Pe-a mea o cheamă simplu: Uşa. Diminutivul i-ar fi Ushy (cu, evident, „sh” & „y”). I-ar plăcea, însă, nişte nume şanjabile în funcţie de propriile-i ipostaze şi manevre: Învârtecuşa, Jucăuşa, Pituluşa, Capitonuşa, Tiptiluşa. Când este prevăzută cu un lacăt, s-ar învoi s-o cheme Lăcătuşa (pentru că nu-i displace condiţia de uvrieră). Tot astfel, când e zăvorâtă, s-ar bucura să-i spunem Zăvoruşa. (Aduce a diminutiv, implicând o brumă de tandreţe pentru persoana zăvorâtă.) Ş.a.m.d.
Alte câteva caracteristici:
- Uşa cade în extaz în faţa cheii.
- E, uneori, destul de arogantă. Mi-a spus mie, într-o zi: „Mai ţine-ţi fleanca!” (Voia să spună „clanţa”.)
- Ceea ce n-o împiedică să fie, îndeobşte, foarte primitoare: ar vrea să se întredeschidă, fără s-o atingi, de cum te vede.
- Îi sunt dragi persoanele mai scunde decât nivelul propriului vizor (acest televizor improvizat), ba chiar şi decât acela al găurii/bortei cheii, – căci detestă orice indiscreţie, preferându-i, în principiu, pe cei mici. Dar cum copiii, neavând ce face, se fac mari, nu prea mizează nici pe ei.
- Compune muzică de cameră, de preferinţă atonală, – uitând atunci că-i este sclavă cheii.
- Visul tainic al oricărei uşi: să fie (re)vopsită-n alb, ca o mireasă.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
