DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Urmuziana

(fragmente)

 

Are şi n-are, totuşi, dreptate Călinescu să asemuie literatura lui Urmuz cu folclorul cvasi-patafizic al liceenilor deştepţi1. „Simple”-le lui „elucubraţii” sunt şi nu sunt „premeditate”, – la fel cum, dacă somnul nostru e, la rigoare, voluntar, visele-i înseşi nu sunt astfel (în cazul, baremi, a imensei majorităţi de adormiţi). Şi tocmai densul fond oniric al paginilor lui Urmuz constituie o garanţie că el, în ciuda unui stil precis, ba chiar meticulos, e autentic în delir, că nu-i un mistificator, un simplu fabricant „la rece” de farse şi insanităţi. Iar întrucât e descifrabil prin filtrele unei Traumdeutung, adică psihanalizabil, gratuitatea-i conteneşte; şi nu (numai) din „joc, râs, glumă”, necum din nu ştiu ce „exuberanţă” a unei „vieţi pline” de – care?! – „bucurii” (cum ne asigură, din pietate, buna-i soră2), „s-au născut schiţele”, nici zece, ale acestui chinuit.

Complexul familial al său (o ştim, adică o deducem, graţie aceleiaşi surori, – femeie foarte cultivată, dar inexpertă în, să zicem, simbologie abisală) nu va fi fost, oricum, mai mic decât fu al lui Kafka însuşi, fie şi dacă nerostit (răstit sau numai în surdină) în vreo Scrisoare către tata.

Crescut, şi el, la umbra „plastronului patern” (cu o expresie a lui Jean-Arthur), frustrat, în propria-i aspiraţie artistică şi muzicală, de către un părinte sobru, ursuz (alergic la… Urmuz!), sever şi foarte filistin: brav medic, ca al lui Marcel, şi incapabil să conceapă alt rost pe lume, pentru fiu, decât, „serios”3 şi lucrativ, unul aşijderi alui său (cu rezultatul că-i inculcă obsesia culpabilităţii4), – nu-i de mirare că… Mitică, timid şi psihoinfantil, va să recurgă, finalmente, la forma ultimă şi radicală de autopuniţie, suicidul.

Un sumbru masochism feroce sau furia autocastrantă îi bântuie, nu mai puţin, pe mulţi dintre eroii săi extravaganţi şi lamentabili, – între aceştia, Turnavitu…

Care, având să-şi pună-n „aplicare funestul gând al sinuciderii”, o face nu fără a-şi scoate „cei patru dinţi canini din gură”. Or, dinţii sunt, dintotdeauna, un foarte clar simbol viril, nu mai puţin decât, să zicem, sunt degetele unul falic5. Se înţelege de la sine cam ce semnifică „ciuntirea” acestora, a trei în speţă, pe care şi-o aplică sieşi protagonistul unei schiţe, Plecarea în străinătate, – un titlu (auto)ironic, o derizorie antifrază: eroul neplecând niciunde! De nu cumva „străinătate” se cheamă, pentru el, „baroul”, în care (ca şi Demetrescu-Buzău, jurist) se va „înscrie”.

De netrecut, în fine, cu vederea că Urmuz e un pianist ratat, unul, adică, fără digitaţie, – tot astfel cum, ca ortodox pârât, îi lipsesc tocmai (ar fi spus Arghezi) „treiburicele închinăciunii”! În rest, nici el, ca propriu-i ipochimen (din deficit voliţional şi/sau dintr-un exces nefast de oarbe scrupule filiale, frizând aneroismul însuşi6), nu pleacă (decât prea târziu, şi nu, oricum, ca muzician) în, dacă vreţi, străinătatea ce, pentru domnu-i Tată, e(ra) arta şi „declasarea” aferentă: boema, poate chiar mizeria.

Că acest tată e chiar Tatăl, că e, adică, Pater noster (ca la acela ce-i fusese naş literar, al doilea patrinus7), nu e, aici, un lucru cert. Mai sigur e că suicidul, în teoria lui Urmuz (atras, în ciornele rămase, de aporii teologale, – de unde, o teodicee in nuce, vag maniheistă8), ar fi un cvasi-deicid. Nu, însă, pentru că păcatul (şi sinuciderea e unul) este, în fond, un deicid9. Ca şi, după Albert Camus, al multor autori moderni, domeniul lui Urmuz nu-i etic, ci, mai degrabă, metafizic, – iar suicidul, şi la el, nu pasional, cât silogistic. Ei bine, unul, mai cu seamă, din silogismele-i funeste e nihilist à la Kirillov, şi de un maxim interes.

Am în vedere invocaţia (datând din iulie ’914, – când pistolarii Europei îşi chiar luau locul pe poziţii!) făcută „Zeul”-ui „cel mai puternic”, revolverul, de către unul care, împotrivă-şi, are să facă uz de el: „Suveran al lumii, trebuie să mă închin ţie, căci fără un creier care s-o ceară, Divinitatea nu mai poate avea rost; iar tu eşti cel care poţi dispune cum vrei de acel creier!”10

Or, dacă ea, Divinitatea, e postulatul creierului nostru, –anihilându-l pe acesta, vei fi zădărnicit-o şi pre ea.

Acum, că deicidul ăsta e dezirabil în principiu sau, numai, logic-necesar, rămâne taina lui Urmuz.

—————

1. Folclor din care fostul „lăzărist” oferă următoarea mostră: „Maleabilitatea tropicală a gheizerilor internaţionali se scade coeficientul sferic al razelor marine. (Apud Urmuz, Pagini bizare, ediţia Saşa Pană, Bucureşti, 1970, p. 150).
2. Cf. Fragmente din mărturiile d-nei Eliza Vorvoreanu, în op. cit., p. 109.
3. Cf., în Fragmente… (ibid., p. 107), categoricul imperativ patern: „Faci dreptul, acolo poţi studia serios”.
4. „Urmuz cânta la pian pe apucate, cu teama de a nu auzi paşii tatălui. «Ia cartea şi învaţă, n-oi fi vrând s-ajungi lăutar!»” (Ibid., p. 103) – Şi mi se pare simptomatic faptul că dna Vorvoreanu spune, peste ani, „paşii tatălui” (s. m.), nu „paşii tatei”, cum ar fi fost, din parte-i, mai firesc. (În paranteză fie spus: această dnă Vorvoreanu a funcţionat ca profesoară, cândva, în Turnu-Severin; astfel făcându-se că mama i-a fost, între războaie, elevă la franceză… Dovadă, alta, „que le monde est petit!”.)
5. Cf., între alţii, Jacques de la Rocheterie, La Symbologie des rêves, Paris, l984, s. Dents şi, respectiv, s. Doigt. – Pierderea primilor, în vis, „… équivaut à une véritable castration psychique, avec ses incidences physiques érotiques, et elle s’accompagne de sentiments de mutilation, d’infériorité, de frustration, de culpabilité.” Cât despre cestelalte, simbolismul lor oniric e „… phallique. Un doigt coupé est donc un signe de castration.”
6. Căci: „Le héros, d’après Freud, est celui qui se révolte contre l’autorité paternelle et le père, et finit par les vaincre.” (Salvador Dali, Journal d’un Génie, Paris, 1964, p. 223)
7. E vorba de Arghezi, – mai tot lirismul căruia (să-i spunem:) antiiahvist şi, pe alocuri, prometeic (ceea ce, însă, nu înseamnă că şi ateu, „nereligios” ş. cl.) stă, într-un fel, sub semnul propriului său debut, Tatălui meu (în „Liga ortodoxă” din 30 iulie 1996): „E prea târziu să mă rechemi,/ Eu sunt copil uitat de vremi…”
8. „Atribuind şi răul aceluiaşi D-zeu căruia îi atribuim şi binele [,] nu facem decât să compromitem şi să slăbim încrederea noastră în puterea binelui.” (Pagini bizare, p. 48)
9. Cf. Jacques Maritain, Réponse à Jean Cocteau, Paris, 1926, p. 15.
10. Cf. Pagini bizare, p. 51.

 

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…