DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Tot de aprilie…

Regele Marc și râul Iza 

 

„… C’est par lui [André Breton, n.m.] qu’on con-

naît la fameuse con-

fidence de Paul Valéry

assurant „qu’en ce qui le con-

cerne, il se refuserait toujours à écrire:

La marquise sortit à cinq heures.”

(INTERNET)

 

Suntem prizonierii unei fraze; ai uneia, e drept, celebre, dar nişte prizonieri ai ei. Suntem captivii, fie şi de lux, ai unei propoziţii anodine: „Marchiza a ieşit la ceasul cinci.” Suntem ostatici ai unui enunţ din care-i greu să ne răscumpărăm…

Pesemne că ne va fi fost dat, ca şi marchizei, – ce „(a) ieşi(t) [sortit] la ceasul cinci”, precum i-a fost (pre)scris (sortit), – nouă fiindu-ne, însă, sortit altminteri: să nu ieşim la nici o oră (cinci sau alta), dintr-un enunţ atât de vag şi de aleatoriu ca acesta: care marchiză, care cinci?

Dacă,-n privinţa orei e mai simplu, căci acest cinci e,-n ocurenţă, în proporţie de cel puţin 55%, canonicul five o’clock (tea), – în ceea ce o priveşte pe marchiză, nu ne rămâne alta decât să… marchizăm!

Să ne-o închipuim, de pildă, ieşind în şemizetă albă, de marchizet, ne-ar fi la îndemână; numai că aşa-zisa marquisette (de unde, marchizetul nostru) e intruvabilă-n Robert, ca şi-n Larousse (dar figurează în Der Große Brockhaus, sub numele de Gitterstoff).

În ambele, între Marquis şi [M^me la] Marquise, soţia lui, se interpune demnitatea sau domeniul unui marchiz, i. e. le marquisat.

Nu mai puţin comod ar fi, pesemne, să ne-o închipuim ieşind, la cinci, din „nişte case galbene,-n fund[ul curţii], cu marchiză”. Sau, mai curând, intrând într-însele, la cinci, şi complinindu-le, într-astfel, ce le lipsea mai mult: marchiza (una, fireşte,-n carne şi oase, nu vitroasă!). Ar fi comod, dar fără nici un haz, ca, îndeobşte, calambururile-n care Balzac vedea penibila vocaţie a unor amărâţi de amploiaţi.

(Ei bine, într-o paranteză pe gustul unora ca ei, să spunem că, în calitate de copertine construite, de obicei, din sticlă mată, deasupra uşii de intrare a unei case, a unui peron, marchizele se îngrijesc ca amploiaţii, când vin la soţii lor, marchizii, cu treburi, într-o zi cu ploaie, să nu li se înfăţişeze, vorba norodului, ploiaţi!)

E pentru ce ne vom abţine,-n continuare, să spunem, în maniera acestor amploiaţi, că marchiza, nobila marchiză, purta, pe anularu-i drept, marchiză, „marquise Louis XVI entourée de brillants”, – inel, adică, cu şaton oblong (înconjurat, în cazul nostru, de briliante).

Pentru că tot vom fi ajuns în anii vechiului regim, să menţionam că, nemarchiz, ci numai simplu cavaler, naturalistului Lamarck i s-a dus buhu-n calitate de transformist (predarwinian) şi autor al teoriei generaţiunii spontanee, – fapt confirmat de Buonaparte, ajuns Napoleon I, în înseşi anii vieţii lui.

Cât despre „la marquise” a noastră, gloria căreia va fi constând în faptul că „sortit”,-n parodicul enunţ al cutărui antiromancier de circumstanţă, „à cinq heures”, ar mai fi de… marchizat câte ceva, – de la valetul ce-o asigurase că „tout va très bien!”, prin telefonul de ebonit, cu pâlnie neagră, la faptul că putea să fie o adeptă a Divinului Marchiz şi, în subsidiar, că „ora cinci”, nu era 17-le gării, nici ceasul ceaiului de Ceylan, dar 5-ul condamnaţilor la moarte sau al amantelor aurorale, care,-ntre nightingale şi skylark, mai dau pe gât o albicioasă porţie de aurum potabile, – „aur oral”, adică.

 

P.-S. (în chipul unei cartoline versificate impecabil, primită de la un confrate stabilit, de câteva decenii, în Arhipelagul Marchizelor, la  Atuana):

 

A nins şi iată, astăzi, totul alb e

şi îngheţat de-a binelea. Denunţ

ca fals acest daco-breton enunţ:

Marc, Iza a ieşit la cinci (din albie).

 

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române