DINCOLO DE RIMELĂRI – Șerban FOARȚĂ – Timpul muzicii

Dacă muzica e, după Borges, „a timpului secretă formă” (timp pe care, ne asigură un altul , aceasta „face-ni-l palpabil”), ar mai putea fi, oare, vorba, altfel decît à la Palice, de „timpul muzicii”, — cel trîmbiţat în titlu?… Ei da, căci nu atît de Timpul însuşi, ca entitate sau stihie, — ex¬trinsec muzicii, dar înglobînd-o (ca un fluid în care ea, nu mai puţin fluidă, curge), urmează a vorbi acum, ci, în accepţie quasi-strictă, de timpul său gramatical (ce, exprimîndu-l pe întîiul, i-adaugă ce n-are: nuanţe). Alt¬minteri, e o evidenţă că orice piesă muzicală evoluează, ca şi timpul, dinspre un ante spre un post, într-un prezent, un nunc în curs, tăgăduindu-se pe sine, ca unul care-i, deopotrivă, memorie şi anticipaţie. O evidenţă e, apoi, că orice opus muzical e măsurabil cronometric (sau, în el însuşi, metronomic), — fie şi dacă tocmai muzica te face „să pierzi răbojul timpului”, cronologia (în locul cărora aşază durata ei, „durată pură”, — imensurabilă, aceasta, aşijderi celei subiective). Dincolo, însă, de re¬prize, reexpoziţii, variaţiuni, de simplele reluări da capo (şi bisurile din concerte), ca şi de ceea ce se cheamă, în serialism, o recurenţă (i. e. transcrierea retrogresivă a unei teme sau a unei serii), timpul muzicii e însuşi timpul cla¬sic, adică unul progresiv, ireversibil şi liniar, morfologia căruia ignoră alţi timpi decît aceştia trei: trecut, prezent şi viitor, — la modul, bineînţeles, cel mai puţin incert: indicativul. — Există, totuşi, mici fragmente: la, bună¬oară, un Chopin, care desfid fatala normă, dejoacă acest grafic strict, în sensul că ne proiectează în prezumtiv şi (im)probabil, în ipotetice trecuturi (sau viitoruri) anteri¬oare, în modurile potenţiale: condiţional sau subjonc¬tiv, — şi, din convex şi ferm, în umbră, în dubiu şi concavitate. Am, deocamdată, în vedere măsurile 23-30 şi 47-54 ale Nocturnei op. 72, nr. 1, în mi minor, ca şi măsurile 84-87 ale Preludiului în re bemol major, nr. 15, — care, premerse invariabil de cîte un „avertis¬ment”: un monofonic interludiu, modifică obişnuitul re¬gim al muzicii, verbal, prezentul său indicativ, perpetua-i actualitate. Acustic, faptul se explică,-n Nocturnă, printr-o modulaţie (cromatică, de nu mă-nşel, — căci, diletant al claviaturii, muzicolog sunt mai puţin); printr-un subit acord de nonă de dominantă, în Preludiu… Prin care iată-ne, ziceam, în prezumtiv şi (im)probabil, în ilu¬zoriu şi contrafactual, precum şi, psihologiceşte, în remordant şi palinodic: în, ca în valsul lui Pantazi, „o prea tîrzie şi zadarnică chemare”; în evocarea, nu atît a unei vechi şi revolute, reale însă, fericiri, dar, vai, a uneia ratate, zădărnicite ab initio: o fericire la trecutul con¬diţional (a 2-a formă), ca la Baudelaire: „O toi que j’eusse aimée”, — şi, astfel, dublu falacioasă, inverosimilă, factice. De unde, aerul specios (à la Watteau: lu¬natic, searbăd) al respectivelor fragmente, — ce par flash-back-uri şi sunt, numai, nişte fugare năluciri, in¬consistente ca un abur (ca, eventual, acei Fantasmi ai lui Vivaldi sau Corelli); dar care ştiu să convertească un timp al muzicii, îndeaievea, într-o muzică, de-„o indig¬nare graţioasă”, a timpului, — a unui timp derealizat.

Șerban FOARȚĂ  este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…