Nu cunosc istoria, în detaliu, a pateticelor semne de punctuaţie. Şi dacă le zic astfel, patetice (în sensul, aici, de „disperate”), este că ele (nu cu toatele, desigur, nici nu întotdeauna) nu sunt, logocentristic vorbind, decât o sumă de precare, biete substitute ale prezenţei, ale vocii (noastre) în a-phonia (şi exilul) „orfanului” discurs (în)scris. Încât, nu-i nici un paradox că respectiva specie de grafeme (recentă, ea, ca una care ţine de, mai cu seamă, „galaxia Gutenberg”, – de, aşadar, tipografeme) proliferează, îndeobşte, la autorii de oralităţi (ca, în cazul nostru, Creangă sau Caragiale).
În ceea ce priveşte originea lor însăşi, aceasta (cum, de altfel, şi numele le-o spune) pare, cu unele excepţii, să fie granularul punct (.); din care, dacă vreţi: prin încolţire, decurge virgula (,) (nu şi sedila, ce-i c-ul mic hispanic: cedilla, răsturnat), iar prin fisiunea (sciziparitatea) aceluiaşi nucleu atomic (sau, mai degrabă, celular), punctele, gemene, care anunţă o citare (:).
Că, în acest period din urmă, e cu puţinţă s-o fi dat pe poezie, se datorează, totuşi, acestor semne înseşi, – ce (în cuprinsul, bineînţeles, al aniconicului scris fonetic), făcând figura unor pictograme, par, într-un fel, mai motivate (adică: mai evocatoare) decît alfabetul propriu-zis.
Ce poate, astfel, fi mai expresiv decât curbura, ca o îndoială, a gârbovului semn de întrebare (?): bătrâna noastră cârjă de drum lung, – pe când acela zis al exclamării (!) are aplombul… firului cu plumb, şi impetuozitatea unui ordin…
Poeţii, de altminteri, le-au cântat: fie în sine (ca, să zicem, manieriştii, – sau simpli fantezişti á la Musset: „C’était, dans la nuit brune, /Sur le clocher jauni,/ La lune/ Comme un point sur un i”), fie ca termeni, sugestivi, de comparaţie: „Doar şerpii taie apa / spre-un ţărm ghicit în zare, / trecând peste adîncuri / ca semne de-ntrebare” (Lucian Blaga); sau (fără picturalitate, dar nu mai puţin, totuşi, plastic): „Dans la phrase du Temps les hommes s’insérent en des virgules, tandis que, pour l’arêter, tu t’es immobilisé en point” (E.M. Cioran).
Ceea ce nu înseamnă, însă, că ele, semnele acestea, ar înceta de-a fi convenţionale şi – ca, în genere, orice grafem – o siluire a virginei pagini (originar, un punct fiind o puncţie!); vreau să spun, numai, că au, iată, un rest de „formă interioară” (fie, acesta, şi o pură, aposteriorică, iluzie), – până şi ghilimetele («…»), abstracte (în sens de nonfigurative), evocându-ni-l pe autorul lor, un brav culegător de cărţi, Guillaume.
Șerban FOARȚĂ este un mare poet, critic literar, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, unul dintre cei mai importanți cunoscători ai misterelor limbii române…
Facebook
WhatsApp
TikTok
